Author: Radu

Prin vara lui 2017, fiind într-o vizită la niște cunoștințe care au doi băieți, Vlad a descoperit pistoalele Nerf. Dragoste la prima împușcătură, gen. Poate am contribuit și noi la asta fiindcă tot timpul cât am stat acolo io și maică-sa ne-am vânat ca proștii cu pistoalele copiilor, amuzându-ne de numa. Evident a urmat “Tată și io vleau” “Bă, ești foarte mic, astea îs pentru copii mari” “Cât de mari?” “Cinci ani minim” zic fără să clipesc, “deci mai ai de așteptat”. Fast forward la o zi după ziua lui din decembrie, suntem în Cora. Mă oprește în dreptul unui stand. “Tată, ai zis că-mi iei” “Ha? Când? Ce?” “Pistol nerf, uite aici, am cinci ani, ai zis că-mi iei” Shit. Am încercat să-i explic că de fapt pe ambalaj scrie 8+, că nu am bani destui, că îi iau orice altceva dar nu pistol… Degeaba, și-a amintit foarte convenabil poezia cu “în familia noastră promisiunile se respectă”, deci am plecat de acolo cu pistol Nerf, cel mai mic posibil. Plus muniție. Ajunși acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg în baie și să-mi trag un glonț în frunte, ca pedeapsă c-am cedat și ca să testez cât de periculoasă e drăcia de aproape (nu e). Apoi am mers la fiul meu cel mare și i-am făcut trainingul, incluzând și un set de reguli atât de stricte încât să mă asigur că o să-i piară repede cheful de împușcături, în special către obiecte valoroase și ființe vii precum frate-so. Ceea ce s-a și întâmplat, săturându-se după doar juma’ de oră să tot tragă într-o cutie. Iar de atunci n-a mai pus mâna pe el. Acum rămâne de văzut ce-o să fac cu cel de al doilea pistol pe care l-am luat pentru mine tot atunci, fără știrea lui, în ideea că o să băgăm niște partide de vânătoare după ce capătă suficientă experiență. There is always the wife…🤔

“Tată, să știi că sunt un pic nervos…” “Ia auzi, de ce?” îl întreb, încercând să nu-l mănânc de drag. “Pen’că mi-a spart Georgel (n.a. nume generic) claxonul de la bicicletă și acum se aude încet” “Hm, din greșeală?” “Da, din greșeală. A dat cu un băț ascuțit în claxon și l-a spart” “No lasă că-ți iau altul” “Și tot din greșeală mi-a îndoit ghidonul de la bicicletă. S-a urcat cu picioarele pe el” (tocmai ce-i îndreptasem ghidonul; deja mă gândeam cum să-l neutralizez uman pe Georgel) “Mhmm, ești sigur că a făcut-o din greșeală?” “Da, da. Tată știi ce fac? Îi dau lui Georgel două amenzi când mă întâlnesc cu el!” Fiul meu e mai bun ca mine.

De ceva timp, Vlad și-a găsit o nouă vocație: cea de cicopilot (copilot cicălitor). E ca și când aș avea o a doua nevastă cu mine în mașină, atentă la tot ce fac, dar cu care nu pot să mă cert pur și simplu ca să-i arăt că io am dreptate fiindcă 1. de obicei am doar parțial și 2. fiu-meu nu pică de fraier la cosmetizarea jumătăților de adevăr și mă va taxa cu „de ce?”-uri fără număr. Așa că trebuie să găsesc justificări plauzibile și, foarte important, în concordanță cu legislația rutieră. Noroc că nu știe citi. “Tată, de ce mergi așa repede?” “Nu merg repede, adică aici e voie să merg repede” “Tată, ai trecut pe roșu?” “Era galben. De fapt stai că era verde intermitent, că am luat-o la dreapta” “Ce-i aia intermitent?” (…urmează o explicație de 20 de minute…) “Tată, de ce ai claxonat?” “Pentru că nenea ăla cu Fordul nu știe conduce” “Tu știi?” “…” “Tată, ce-i ăla țăran prost?” “Nu știu, n-am zis așa ceva. Vrei un ou kinder?”

“Hai cu mine la cumpărături” îi zic ieri lui Vlad. “De ce?” vine replica standard. “Fiindcă-mi place să mergem împreună” răspund, convins că sentimentul e reciproc (și să mai respire maică-ta, gândesc). “Ăsta nu-i motiv” îmi trântește. “Ooo..kk” mă bâlbâi abia dezmeticindu-mă, “hai cu mine ca să-ți iau o bilă cu surpriză de la automatul de bile” “Bine, vin” Când mă gândesc la ce nivel vor fi negocierile în câțiva ani…

Mostră de convorbire telefonică între părinți de Vlad, copil de aproape patru ani, care mai nou se crede pisică. O sun, răspunde: “Ce faci iubire? “Bine dragă, am luat…stai un pic…Vlad, dă-te jos de pe calorifer! Ziceam că am luat niște, astea, cum le zice…Vlad, lasă perdeaua în pace, nu mai trage de ea! Niște la..Vlaaaaaaad, te-am rugat să lași sticla cu apă unde era, uite ce-ai făcut aici…Off…Ai reușit să schimbi cauciucurile iubire?” “Nu am apucat, dar ce ziceai că ai luat?” “Nu știu, ce ziceam? În fine să știi că am dat comandă la o…Vlad, Vlad! Uită-te la mine! Dă-te jos încet de pe cutia dronei și pune jos borcanul!” “Poftim? Ce tot faceți?” “Vlad, lasă telefonul! Ce fac..” *Call ended*

“Vlad, de ce miroși așa de tare a parfum?” “Tată, să știi că nu umblat în sertarul tău”, răspunde repede micul mincinos făr’de experiență. Așa deci. “Ok Vlad, de ce ai umblat iarăși în sertarul meu?” “Pă’că (n.a. pentru că) nu știam ce fac, de-aia umblat” Încerc să găsesc replică, eșuez. “Promiți să nu mai umbli de acum încolo? Știi că nu-mi place” “Pomit tată. Noi doi suntem prieteni. Nici tu nu mai umbli în sertarul meu” Îl fac politician.

Intră în birou nevastă cu copil. „Soț, ai aici Vladul, lipsesc două ore, vedeți voi ce faceți. Du-l să mănânce ceva pe la ora unu. Paaa!” Și pleacă. „Tatăă, veau să mănâc” Vlad, maică-ta nici n-a apucat să coboare scările. Hai să ne juc… “Veau să mănâc acuum!!” Ştiam ce urmează dacă mă iau în gură cu el aşa că, pentru a nu-i strica imaginea de îngeraş adorabil în faţa colegelor de birou, am cedat. Cum oricum aveam drum în Mărăşti, în juma’ de oră eram în Iulius la Food Court. Ora prânzului, cozi peste tot. Vlad, ce vrei să mănânci? “Zi tu tată!” Binee, să începem cu ceva cu ce-ar fi de acord maică-ta, ca să nu ne simţim aşa de vinovaţi. Ciorbică de văcuţică? “NU!” Spanac cu puişor la grătar şi cartofi natur? “NU!” Hmm, să fie oare şaorma, mâncare chinezească, salată cu de toate? “Nu nu nu!” Okkk copil, vrei la Mac, aşa-i? “Nu Mac, veau senvici” Quick scan, văd Subway-ul unde, ca de obicei, bătea vântul. Părrrfect. Iau un sandwich mare cu pui teriyaki şi alte cele, ne punem la masă, vede sandwichul. “Veau un senvici mic, veau senvici miiiic!” Şi începe să plângă. Staai că nu-i tot al tău, uite, îl facem jumi-juma. Şi-l rup în două. Se uită puţin contrariat, apoi “Veau mare! Veau mare!” Bă, mănâncă jumătatea asta şi-ţi mai dau de la mine dacă nu te saturi. Ia o îmbucătură. Îi place. Mestecă. Mestecă.. Eu, oricât m-am chinuit să o lungesc, termin jumătatea mea în două minute. El ia a doua îmbucătură. Se uită la ceva în depărtare şi uită să înghită. Îi amintesc. Vrea apă. Bea. Se îneacă zgomotos şi dramatic, tuşeşte şi scuipă apă pe masă, pe jos, pe mine. Revenim la sandwich, vrea să mănânce singur. Muşcă din el, cel puţin un sfert din pui îi ajunge pe haine şi pe jos. Eu sunt sătul, deci calm. Mai ia câteva îmbucături, zice că “m-am sătulat”. Dar tata ştie rutina. Bine Vlad, o să mănânc eu restul. Şi mă fac că muşc din sandwich. “Veau mănânc eu tot, tată” Şi-l mănâncă tot. Şi plecăm. Nu înainte de patru ture cu scările rulante.