Era într-o seară pe la ora 11 și ceva. Ne uitam la The Social Network împreună cu niște prieteni care nu l-au văzut, când, dintr-o dată… beznă. Rămâne în funcțiune doar calculatorul, salvat de sursa neinteruptibilă. No, ce ghinion, proștii de la Electrica etc. Mă duc la geam să savurez bezna totală care a cuprins cartierul. De unde beznă totală? Becurile de pe stradă „beculeau” bine mersi, becurile de la blocurile vecine la fel. Ia ui mă, s-o luat numa în blocu nostru. Mă aplec pe balcon să mă conving. Sub noi lumină, în dreapta lumină. Futu-i, o sărit o siguranță. Mă duc la siguranțe. Nu o sărit nicio siguranță. Deja am început să am o bănuială. Cobor împreună cu amicul meu la parter. Ne uităm la tabloul de siguranțe pentru toate apartamentele: singura siguranță pe off era a mea. Cred că mi-o crescut tensiunea instantaneu. Am repornit curentul și ne-am întors. După cinci minute am ajuns și la o concluzie. În The Social Network, un film destul de liniștit de altfel, este o scenă care are loc într-un club. Partea aceea este plină de bubuieli și durează vreo 4-5 minute. Îmi place că sonorul piesei din fundal nu este redus deloc pe parcursul conversațiilor dintre actori, acest lucru aducând un plus de realism scenei. Eu am rămas fără curent cam la un minut după începerea bașilor. Explicația nu poate fi decât că un nesimțit de vecin, deranjat probabil, a coborât la parter și a săvârșit mârșăvia. Mi-e foarte greu însă să pricep de ce cineva ar prefera să rezolve astfel o problemă de acest gen. Eu nu știu cum se aud boxele mele în alte apartamente. În plus de asta nu consider că am niște boxe „periculoase”. Totuși, fiind ora de liniște, fiecare locatar are dreptul la liniște. Tot ce trebuia să facă acest laș penibil era să îmi bată la ușă, să zică „Bă, mă deranjezi”, iar eu, după ce-mi ceream scuze, aveam grijă să ajustez sonorul iar pe viitor să fiu atent la oră. Acum, tot ce simt e o ură crâncenă și dorința de răzbunare. De asemenea mi-am jurat să dau volumul cât pot de tare la muzică în afara orelor de liniște. Dacă ora de liniște începe la ora 22:00, la mine va bubui muzica până la 21:59. No, ce-o rezolvat?
Așa începe secvența care mi-a adus întunericul în casă:
Ce s-a mai întâmplat între timp… Incredibil, au început să lucreze la jumătate din drumul de la blocul meu la șosea. Cealaltă jumătate prin 2020 cel mai devreme. Oricum, faptul că s-au apucat înseamnă excavatoare și basculante și noroi și iadul pe pământ. Dar măcar au reușit să facă trotuarele. Frumos pentru femei că pot să tropăie cu tocurile fără să și le rupă în gropi, doar că eu circul cu mașina pe drum. Asftaltatul drumului în primăvară, sorry, e prea frig. Nu știu dacă vă amintiți, dar toamna asta a fost cea mai săracă în precipitații toamnă din ultimul secol. Numai soare și vreme bună. Au stat imbecilii cât au stat, dar, observând că vremea nu ținea cu ei în sensul că permitea lucrul, au trebuit să se apuce de muncă. La mijlocul lui noiembrie. Inevitabil, ploaia a venit până la urmă, și a venit în forță. La fix ca să facă din șantier un infern. Un infern care trebuie străbătut pe jos, fiindcă noi și alți o sută de locatari nu mai putem ajunge la bloc cu mașinile. Ăia cu drumul au săpat șanțuri ca să bage canalizare, au arat și au șters de pe fața pământului orice urmă de potecă. Așa că, de o săptămână, ne întoarcem de la mașină pe o ploaie înghețată și pe vârfuri ca niște balerine ca să nu ne cufundăm în mâl. Ieri seară am observat o portiță de acces între o groapă de doi metri și un stâlp, mama lui de stâlp. Cu Laura ghidându-mă, am reușit să mă strecor cu Loganul și să ajungem la bloc. Pe la ora 11pm mi-am dat seama că mi-am uitat ceva la birou. Fuck de devil. M-am urcat în mașina Laurei și am plecat, încercând să mă strecor iar prin portița de care ziceam. Doar că de data asta nu aveam ghid care să-mi zică cât mai am până la marginea gropii și, încercând să păstrez distanța față de groapă ca să nu ajung la știri, am frecat aripa spate de stâlp. EU, cu carnet de 10 ani, frec mașina ca o vită nesimțitoare. De vină pentru toate astea este primarul din Florești, normal.
Trezit, duș, îmbrăcat, condus, pauză de semafor. Întâlniri, cafea, cheeseburger, facturi, condus, pauză de semafor. Muncă, muncă, „muncă”, condus, pauză de semafor. Și așa mai departe. Așteptând la un semafor am realizat o chestie: majoritatea dintre noi ne mișcăm zilnic ca niște furnici în diverse scopuri mai mult sau mai puțin inutile. Invariabil, întâlnim semafoare în drumurile noastre. Pauzele astea nu ni le dorim, dar le respectăm. Semafoarele nu dirijează astfel doar traficul ci implicit și cursul vieților celor din trafic. Dacă aș crede în chestii SF, ce implică păpușari ai destinelor, aș paria că aceștia se folosesc și de semafoare pentru a ajusta viețile noastre așa cum vor ei. Știu că absolut fiecare lucru din jur cu care intrăm în contact ne influențează cursul existenței mai mult sau mai puțin, dar 60 de secunde la semafor e o groază de timp care e imposibil să nu aibă un impact vizibil asupra a ceea ce se va întâmpla cu tine în viitor. Să nu mai zic când prinzi cinci semafoare nesincronizate la rând 🙂 Pe termen scurt, n-ai cum să eviți efectul temporal al semafoarelor. Stai 60 de secunde la semafor și, după ce pleci, la 50 de metri ești lovit de un autobuz. Sau, din cauza semaforului, pierzi șansa de a tampona mașina celei care ar fi putut să-ți fie nevastă. Totuși, pentru a contracara efectul pe termen lung al semafoarelor malefice, există soluții. Una dintre acestea este pierderea de vreme. Îți stabilești, în cursul unei zile, câteva intervale orare fixe de frecat menta. Acestea au rolul de a anula efectul semafoarelor. Ajungi cu cinci minute întîrziere din pricina unui semafor? Nicio problemă, mai ai 25 de minute de frecat menta, iar programul tău nu va fi afectat nicicum, resetând astfel înlănțuirea de evenimente declanșată de culoarea verde.
M-am cam înșelat cu privire la iPad. 
Noua modă la români: închiderea balcoanelor. E criză, vine iarna, murim. Amenințati din vară cu scumpirea gazelor și cu înghețul, oamenii s-au apucat să-și închidă balcoanele și să-și pună termopane, în speranța că astfel vor păstra cât mai mult timp aerul cald stătut în interiorul sufrageriilor. La noi în bloc s-au apucat deja doi. La blocurile vecine de asemenea. N-am nicio problemă că-și închid balcoanele, am însă cu siguranța acestei acțiuni. Balcoanele alea au fost oare proiectate pentru a susține câteva (multe) sute de kilograme de zidărie şi termopane? Plus alte câteva sute de kile de vechituri, murături şi alte prostii care se păstrează de obicei pe balcoane? Nu sunt inginer constructor aşa că e posibil să mă înşel, însă totuşi, unele balcoane par mult prea subţiri pentru a susţine asemenea greutăţi. Pe când prima ştire cu „Un balcon prăbuşit sub greutatea termopanelor distruge toate balcoanele de sub el în cădere şi aterizează peste doi maidanezi. Băsescu e de vină”?
Pentru prima dată în Germania. Habar nu aveam cum va fi în Dusseldorf, destinația fiind aleasă în principal pentru prețul scăzut al biletelor. Se pare însă că am făcut o alegere inspirată. Şi tristă în acelaşi timp. Am văzut cum se poate trăi frumos. Am înjurat țara în care am avut ghinionul să mă nasc. Deşi, după ce am ieșit de câteva ori afară din țară mi-am promis că nu o să mai fac comparații România-restul lumii fiindcă rezultatul e de fiecare dată același: România e de rahat, nu am reuşit nici de această dată să ignor milioanele de lucruri ce ne deosebesc oraşele de cele din lumea civilizată. Cum ar fi parcurile kilometrice, drumurile şi trotuarele întreţinute perfect oriunde te-ai afla în oraş, nu doar în centru, zero câini vagabonzi, tramvaie care aduc a mercedesuri, clădiri renovate, copaci peste tot, oameni veseli cu poftă de viaţă. Pur şi simplu nu ne mai săturam de plimbări, de terase, parcuri şi magazine, am străbătut oraşul în lung şi în lat parcă încercând să-i găsim o hibă care să ne arate că nu este totul aşa de frumos cum pare la prima vedere. Fail. Nu vă mai zic de zonele rezidenţiale ale Dusseldorfului, pe străzile cărora ne-am plimbat duminica dimineaţa, sub un soare călduţ şi într-o linişte deplină. Să-mi vină să plâng, nu alta. Şi nu fiindcă-mi lipseşte ceva, sau de invidie, ci pentru că îmi dau seama ce retardaţi cu pretenţii ne conduc, şi cât de exasperant de puţin se face în ţara noastră.
Prima parte a vacanței ne-am lăfăit la mare, la soare. Am ales Costineștiul fiindcă n-am mai fost acolo. Am găsit cazare pe net la o pensiune, că la hotel era nesimţit de scump pentru două stele și mobilier din antichitate. Foarte plăcut surprins am fost de drumul până la mare. Noi am plecat de la Cluj sâmbăta, când nu circulă tirurile iar majoritatea turiştilor de weekend erau deja la mare. Drum excelent, aglomeraţie deloc, radare puţine. Singura parte naşpa a drumului a fost, cum era de aşteptat, centura Bucureştiului, care parcă a fost făcută din plastilină la cât de denivelată era. Pe litoral şoselele sunt ca-n palmă. Nu-mi venea să cred că pot conduce atât de civilizat, m-am tot minunat ca prostul. Ca să vezi ce mentalitate defectă am. Cu opriri în Bucureşti şi Constanţa, am ajuns la Costineşti pe la ora 10 seara. No, acolo ne-am cam panicat: nu vedeam drumul de oameni. Mii, zeci de mii, mişunau ca furnicile pe străzile staţiunii. Bine, nu vedeai drumul nici din cauza iluminatului stradal, care nu funcţiona. De ce să dai drumul iluminatului când ai cea mai aglomerată staţiune de pe litoral, nu? Primar cretin. Norocul norocului a făcut ca pensiunea la care ne-am cazat să aibă o curte largă, în care ne-am adăpostit maşina. Zilele ce-au urmat am explorat litoralul. Ce-ar fi de menţionat:
Mi-am luat rachetă de tenis la care trebuie să fac eforturi imense să nu-i zic paletă de față cu alții. V-ați lămurit cât tenis știu deci. Am mai jucat până acum de vreo trei ori în toată viața mea, dar cum am avut treabă în ultima vreme pe lângă niște terenuri, am zis să încerc că poate se prinde ceva de mine. Și tot în domeniul sportiv, în redacție am făcut pariuri cu ocazia campionatului. Premiul: mâncare. Câștigător în primul tur: eu (și încă un coleg, la egalitate, dar contează că eu). Am ghicit la meciuri în prostie. Și în completă ignoranță.