Avertismentele de la tv mă enervează. „Următorul program conține scene pe care unele persoane le pot considera deranjante.” Și cam atât. Nu spune nimic despre ce va urma să văd. Dacă e vorba despre ăia din Filipine care, din lipsă de locuri în cimitir, își dezgroapă morții și le adună oasele cu mâinile, da, e grețos, și n-aș vrea să văd așa ceva cât timp mănânc un sandviș cu ton. Dar dacă urmează să văd un documentar despre viața stripărițelor din Rio de Janeiro sau cu lei măcelărind antilope, n-am nicio* greață. La emisiunea lui Bear Grylls nu mă uit niciodată când mănânc, fiindcă știu că și el va mânca ceva deosebit de scârbos la un moment dat, gen o omidă suculentă de 20 de centimetri.
*Am o problemă: nu țin minte momentul în care s-a trecut de la „nici o” la „nicio”, „nici un” la „niciun” etc. Pur și simplu am văzut că toți scriu așa. Mă sperie că la toți li se pare normal să scrie nicio, și când le zic „mă, da mai știi că se scria nici o până de curând?”, se uită la mine chiorâș.
***
Am scris pe Twitter ceva de genu ăsta: Aș da ultimii 10 ani din viață, și-așa inutili, doar pentru a ajunge în locul persoanei din poză. Iar poza era asta:
Apoi mi-am dat seama cum sună ce-am zis. Mă rog, mi-am dat seama după ce m-a întrebat cineva „Vai, tu chiar regreți ultimii zece ani din viață?” No, deci mă refeream la ultimii 10 ani de bătrânețe, ăia din viitor, de dinainte să mor. Nu la ultimii 10 ani pe care i-am trăit, hell no! Ai citit asta, Laura, da?