Era vara anului 1990. Românii primeau ajutoare de la străini. Eu aveam aproape opt ani. Țin minte că într-o zi s-a răspândit vestea pe stradă că în curtea bisericii se împart cutii cu ajutoare primite de la francezi. Săracii francezi, pe atunci nu ne cunoșteau. Nu mai știu exact dacă și ai mei s-au dus să ia sau le-a adus popa la ușă, dar cert e că o cutie a ajuns și la noi în casă. Primul meu contact cu occidentul. Sau cel puțin cu mâncarea occidentală, fiindcă asta conținea cutia. Pentru mine însă, a fost un fel de Moș Crăciun combinat cu iepurașul la pătrat. Vă întrebați ce era în cutie. O să râdeți: niște biscuiți „fini” cu cremă de vanilie (cred că erau Prince), brânză topită La vache qui rit, o cutie de Nesquick (la care eu am crezut că-i zice Nespuick ani buni), o conservă de porumb dulce și încă ceva alimente de care nu-mi amintesc, deci nu m-au impresionat. Singurele chestii necomestibile erau o carte poștală cu un mesaj de la oamenii de bine care au trimis alimentele și… un desfăcător de conserve. Imediat ce tata s-a dumirit cum se folosește desfăcătorul și ne-a făcut o demonstrație, eu am căzut în admirație față de unealtă. Mi se părea cel mai high-tech lucru văzut până atunci. Gata cu conservele desfăcute cu cuțitul, bun venit luxului suprem!
Mama încă are desfăcătorul în sertarul din bucătărie. În stare perfectă de funcționare.
Ieri, în Cora, am luat niște conserve cu ton și m-a lovit: oare eu de ce naiba nu am un desfăcător? De ce, deși știu că s-a inventat o sculă în acest scop, încă îmi risc integritatea degetelor desfăcând conserve cu cuțitul, ca un neanderthalian?
Ajuns la raionul cu produse pentru bucătărie, nu mi-a venit să-mi cred ochilor: pe raft, un „L’Ouvre Boîte” absolut identic cu cel primit de la francezi acum douăzeci de ani aștepta să-și înceapă lunga și utila viață în bucătăria mea.