M-am întors din concediu.
Prima parte a vacanței ne-am lăfăit la mare, la soare. Am ales Costineștiul fiindcă n-am mai fost acolo. Am găsit cazare pe net la o pensiune, că la hotel era nesimţit de scump pentru două stele și mobilier din antichitate. Foarte plăcut surprins am fost de drumul până la mare. Noi am plecat de la Cluj sâmbăta, când nu circulă tirurile iar majoritatea turiştilor de weekend erau deja la mare. Drum excelent, aglomeraţie deloc, radare puţine. Singura parte naşpa a drumului a fost, cum era de aşteptat, centura Bucureştiului, care parcă a fost făcută din plastilină la cât de denivelată era. Pe litoral şoselele sunt ca-n palmă. Nu-mi venea să cred că pot conduce atât de civilizat, m-am tot minunat ca prostul. Ca să vezi ce mentalitate defectă am. Cu opriri în Bucureşti şi Constanţa, am ajuns la Costineşti pe la ora 10 seara. No, acolo ne-am cam panicat: nu vedeam drumul de oameni. Mii, zeci de mii, mişunau ca furnicile pe străzile staţiunii. Bine, nu vedeai drumul nici din cauza iluminatului stradal, care nu funcţiona. De ce să dai drumul iluminatului când ai cea mai aglomerată staţiune de pe litoral, nu? Primar cretin. Norocul norocului a făcut ca pensiunea la care ne-am cazat să aibă o curte largă, în care ne-am adăpostit maşina. Zilele ce-au urmat am explorat litoralul. Ce-ar fi de menţionat:
* Apa excelentă. Nu foarte caldă, deloc murdară, fără plante sau meduze sau cine ştie ce ciudăţenii prin ea. Chiar şi la Costineşti era ok, deşi cam mic spaţiul de la mal la geamandură. La Neptun, unde am petrecut o zi pe plajă, am avut parte de nişte valuri superbe şi o apă limpede în care am făcut zeci de scufundări cu ochelarii de înot pe ochi. Sentimentul pe care îl ai când stai pe spate lipit de fundul mării la un metru jumate adâncime şi vezi deasupra razele soarelui strălucind prin apă este incredibil de liniştitor. Şi la Mamaia am avut parte de valuri şi apă ok, dar nu ca la Neptun.
* Ne-am dat cu banana. Până la epava din Costineşti şi înapoi, cu trei aruncări forţate în apă pe parcurs. Cam dureroase căzăturile, multă apă înghiţită, dar aş mai repeta experienţa.
* Mâncarea de la acceptabilă la bună. Calitatea costă. Poţi însă trăi şi doar cu şaorme, ai de unde alege. Pentru o experienţă culinară deosebită, recomand restaurantul Paradisul Pescarilor din Neptun unde am savurat un chefal absolut delicios.
* Am fost la Aqua Magic din Mamaia. Aglomeraţie mare, dar distractiv. E greu să-ţi stăpâneşti emoţiile când te arunci pentru prima dată de pe toate chestiile alea.
* Pe plajă aproape toată suflarea feminină face topless. Chiar şi cele care n-ar trebui să facă, din motive estetice… Şi n-ai cum să nu te uiţi, fiindcă în orice parte îţi arunci privirea dai de ţâţe. Febră musculară la ochi, checked. Şi da, chiar cred că avem cea mai mare concentraţie de bunăciuni pe kilometru pătrat din Europa. Ideea lui Mazăre nu mi se mai pare deloc proastă, după CÂÂÂTE am văzut… 🙂
* Curăţenia nu a fost o problemă prin staţiuni, dar dacă vedeai plaja seara ţi se făcea rău. Incredibil ce animale pot fi oamenii. Miraculos însă, peste noapte cineva curăţa nisipul de tonele de peturi şi doze de aluminiu.
* Costineştiul e viu şi tânăr. Mi-a plăcut.
Laura a avut o obsesie pe toată perioada șederii noastre pe litoral: să-și facă rost de nămol de la Techirghiol. Din ce-am înţeles eu, nămolul ăla ar fi bun pentru orice, de la mărirea bustului cu opt numere până la tinerețe fără bătrânețe. E greu pentru mine să înțeleg de ce femeile țin morțiș să se dea cu tot felul de chestii bizare pe față. Mă refer la creme şi amestecuri făcute din te miri ce. Bun, deci acum că ni s-a pus pata pe nămol, cum facem rost? Să mă scufund eu în lac? Pe lânga asta, cum naiba se foloseşte? Îţi bagi pur şi simplu faţa în el? Trebuie preparat cumva, ţinut în condiţii speciale? Degeaba am bătut-o la cap cu întrebările astea, ea voia nămol. Fără prea mare tragere de inimă, am oprit la Eforie în drum spre Bucureşti, şi am tras maşina lângă lac. Aici a avut loc o scenă ruptă din Zona Crepusculară. Am ieşit de pe şosea şi am luat-o pe un drum neasfaltat, plin de gropi şi de praf până ce ne-am apropiat de lac. Am coborât din maşină şi ne-am uitat în jur. Pustiu total, ca-n deşert, cu excepţia unui lanţ de clădiri în construcţie aflate pe marginea lacului. 39 de grade. Ne apropiem de clădiri şi vedem, sub o umbrelă, o femeie şi-un bărbat. Nici o mişcare în rest. Femeia vindea piersici şi încă ceva fructe. Laura o întrebă de unde se poate cumpăra nămol. Femeia, mirată: „Vai, da` nămolul nu se vinde! Se scoate cu pompa din mijlocul lacului şi se foloseşte aici la tratamente”. Laura: „Da, dar noi vrem să luăm nişte nămol pentru acasă, cum să facem, să mergem noi să-l scoatem din lac?” Femeia tot mai alarmată: „Nu, dar nămolul nu se scoate aşa pur şi simplu!” Laura: „Ok atunci, cine ne poate da?” Femeia trage cu ochiul la bărbat şi-l întreabă şoptit: „Şeful e aici?” „Nu”, vine răspunsul. Femeia atunci, spre Laura: „Am o pungă.” Şi îi face semn Laurei să o urmeze. Se duc amândouă până în cea mai apropiată clădire şi se întorc după două minute cu un pungoi. Văzându-mă, femeia întreabă temătoare: „Da domnu cine-i?” „Soţul meu.” Femeia: „Aveţi grijă pe unde o luaţi, nu ieşiţi pe aici prin faţă, mergeţi prin partea cealaltă.” Şi-am mers, am pus „pachetul” în portbagaj, eu rugându-mă să reziste celor 600 de kilometri fără a exploda şi a-mi împuţi maşina. Costul „mărfii”? 10 lei 🙂