Codru

Ieri am condus trei ore jumate de la Cluj până la Timișoara ca să ajungem la festivalul “Codru”, nu pentru festival, că avem și noi așa ceva, ci doar ca să vedem trupa Editors, ai cărei fani suntem, mai ales nevastă-mea. Ajungem, ne cazăm, luăm un Bolt, șoferul zice că el ne duce dar să știm că va fi plin de bețivi și drogați și să ne păzim telefoanele și că ne dă numărul lui să-l sunăm ca să ne salveze la întoarcere. Bine. 🙄 Festivalul se ținea într-un loc numit “Pădurea Verde”, pe spațiul unei foste grădini zoologice or smth. Ideea e că eu, dacă m-aș fi chinuit să găsesc un loc mai prost de ținut un festival, nu aș fi găsit. Gropi, țevi ieșind din iarbă de care te împiedicai, trotuare distruse și denivelate; printre astea trebuia să faci slalom ca să ajungi la scenă (era doar o scenă reală, restul fiind practic niște corturi cu trei becuri). Pe spațiul nu foarte larg din fața scenei, cineva s-a gândit să împrăștie niște bolovani, ca să niveleze probabil hârtoapele. Nu pietriș, bolovani.

În fine, am parcurs tot spațiul festivalului în opt minute pe ceas apoi ne-am grăbit la main stage unde cânta Subcarpați. Era deja multă lume și am vrut să prindem un loc bunicel pentru Editors așa că am rezistat eroic între vreo 12 oameni care fumau continuu în jur, ascultând pe Bean MC mulțumind orchestrei Banatul după fiecare piesă. Au cântat ok, nu zic nu, doar că parcă nu mai terminau. Surprizele au venit însă după ce au plecat. Mai întâi, vreo trei sferturi din public a dispărut astfel încât am ajuns cu nevastă-mea în primul rând lângă scenă. Gen publicul, media de vârstă 19 ani, venise pentru Subcarpați. Minunat, așa aproape de scenă n-am fi visat să ajungem. Și apoi a venit a doua surpriză, sub forma unui mesaj pe ecran: „Echipamentele trupei Editors nu au ajuns încă din cauză că au stat prea mult în vama din Bulgaria. Totuși, Editors va cânta acustic. Hashtag VremÎnSchengen” Pe scena goală au apărut un scaun, o chitară, două microfoane și, după o așteptare lunguță până niște neni au acordat chitara, a apărut și Tom Smith, solistul trupei, singur. S-a așezat și a cântat unplugged vreo șapte piese absolut fabulos, așa cum doar un adevărat artist ar putea, fără ajutorul tehnologiei și a efectelor speciale. A fost un moment magic pentru că eram la trei metri de el și l-am văzut într-o ipostază rară, moment care ne-a salvat de la o dezamăgire cruntă în cazul în care trupa decidea să-și anuleze de tot concertul. Am înregistrat doar piesa Papillon, care îmi place mult.

Ciripituri de octombrie

Ce-am mai tuituit:

*E clar că oamenii care puteau fi convinși cu argumente să se vaccineze s-au vaccinat deja. La noi din păcate foarte puțini. Au rămas cei care ar uita de conspirații și frici în schimbul a diverse pomeni (majoritatea) și nebunii hardcore care așteaptă să fie obligați.

*Chestia ce mă enervează cel mai tare la mașina de spălat vase e atunci când o deschid să bag vase murdare și o găsesc plină de vase curate. Și pe nevastă o enervează același lucru. Soluția ar fi ceva dispozitiv care să transfere vasele curate în dulap. Gen un copil.

*Emily Ratajkowski, cunoscută pentru, well, țâțe, îl acuză pe Robin Thicke că a hărțuit-o în timp ce filmau “Blurred Lines”. Thicke e un cretin, e foarte de porc ce a făcut, e bine că fata a vorbit despre asta. Băi, și au apărut imediat tâmpiții cu textul “Da, dar clipul ăla a făcut-o vedetă, de ce s-a trezit abia după opt ani?”

*Vlad a făcut greșeala acum vreo trei ani să spună că-i place tofu. Și de atunci îi tot dau tofu reamintindu-i că mi-a zis că-i place, deși îl văd că nu e prea încântat. Aștept ziua în care va zice „stop, îl urăsc!” like normal ppl :))

*Am văzut că mulți îi înjură pe cei care semnalează nereguli la verificarea certificatelor verzi. Nerespectarea puținelor reguli pe care statul ăsta impotent încearcă să le impună va duce la restricții îndelungate și, probabil, vom fi ultimii din Europa care vor reveni la normal.

Je suis dulăpar

Îl duc pe Robert zilele trecute cu mine la birou. Stă copilu’ și ne studiază activitatea vreo zece minute, după care simte nevoia unei confesiuni: „Tată, la gădiniță m-a întrebat educatoarea ce lucrează mama și tata” „Aha, și ce ai zis?” „Io am zis că tu faci dulapuri” „Fac ce?” „Dulapuri, dar nu e bine așa-i?” mă întreabă cu bărbița tremurândă văzând că io aproape leșin de râs. L-am pupat și i-am zis că e ok, chiar fac (și) dulapuri. În caz că nu v-ați prins, IKEA și nevasta sunt 100% de vină că fiul meu de patru ani crede că tatăl lui e dulăpar 🙂

Țâțeblind

Când nevasta îți zice “Foarte interesant că m-ai lăsat de mână fix când a trecut țâțoasa aia pe lângă noi” și-ți dai seama că ai o problemă: a trecut o țâțoasă pe lângă tine și nici măcar n-ai observat. #thisislove #saubătrânețea

Mac Mini cu M1: un fel de review

Să discutăm despre domnul nostru Mac Mini și de ce cred că Apple va acapara în următorii ani o bună parte din segmentul desktop, în timp ce Intel încearcă să înțeleagă ce i se întâmplă. Înainte ca Apple să anunțe procesorul M1, respectiv divorțul de Intel, nici măcar nu m-am uitat în direcția Mac Mini. Știam deja despre ce e vorba: un desktop cu performanțe slăbuțe la un preț premium. Sunt îndrăgostit de un deceniu de iPhone și iPad dar pasul spre macOS nu-l făcusem; n-am considerat că merită investiția în hardware și deranjul de a mă obișnui cu un OS nou. De același buget puteam să-mi construiesc un desktop cu Windows mai mult decât decent. Ceea ce și făcusem. Aveam acasă un pc destul de rapid, care putea rula cele mai noi jocuri la detalii medii, bun și pentru editare foto/video și alte cele. Dar timpul nu stă în loc, NVIDIA scoate plăci video pe bandă rulantă iar pc-ul meu, de top acum doi ani, a început să ceară upgrade-uri. Mai un nvme, mai o placă video, mai un ram. S-au întâmplat apoi două lucruri care m-au convins în timp record: Apple a anunțat procesorul M1 iar Stadia a intrat și în România. Brusc, i7-ele din calculatorul meu cât un elefant era depășit iar Stadia făcea ca placa video să nu mai prea conteze. M1 n-are nicio problemă cu editarea video 4k (hell, fac asta și pe iPad-ul cu A12) iar de jocuri se ocupă Stadia și o face excelent. Și atunci de ce să nu fac pasul iar pc-ul să-l trimit la produs? Oricum îmi trebuia unul nou la job (acolo chiar am nevoie de Windows fiindcă am multe echipamente ce rulează doar pe el).

Welcome Mac Mini cu M1. Am ales versiunea cu 16GB RAM și 512 SSD la care am legat un SSD Samsung de 1TB și un NAS cu raid1 de 8TB, în care mi-am transferat totul de pe pc și în care păstram deja restul chestiilor ce nu vreau să le țin în cloud. Am adăugat un webcam și un Homepod pentru sunet. 

Impresii. Mac OS nu e dificil dar e suficient de diferit de Windows pentru a dura puțin acomodarea. Evident, primul lucru pe care l-am apreciat și pe care am și mizat, este sincronizarea superbă cu iCloud, având acces instant la arhiva mea de peste 80.000 de poze și clipuri, iMessage, Facetime, Apple Music, calendar, notițe și altele. E vis frumos, serios. Aplicațiile se mișcă toate dubios de iute pentru un desktop care nu scoate niciun sunet (are ventilator dar până acum nu l-am auzit). Pot folosi iPad-ul ca second display, fără cablu, iar pe televizor pot face screen mirroring fără a instala nimic. Făcut cont de user la nevastă și la copilul cel mare, ca să nu ne încurcăm unii pe alții.

Ca aplicații, în plus de cele standard am mai instalat Final Cut Pro (M1), Chrome (M1), 1Password, Dropbox, VLC (M1 yey!), Microsoft Office (M1), qBittorrent, Twitter, aplicațiile de mesagerie, Teamviewer și ceva jocuri de pe Apple Arcade pentru fiu-miu. N-am avut probleme cu aplicațiile Intel ce se folosesc de Rosetta 2 pentru a rula; nici nu știi care sunt decât dacă te uiți în activity monitor. Fiindcă n-am musai nevoie și acasă de softurile Adobe, am ezitat să le instalez deocamdată. Aștept să ofere suport pentru M1 și abia apoi îmi poluez calculatorul cu ei (da, urăsc tot ce ține de Adobe dar îmi trebuie). Îmi lipsește IrfanView ca viewer/foto editor cu multe funcții, inclusiv batch, un soft de windows extrem de versatil. Sper să găsesc o alternativă.

Am și mici nemulțumiri. De exemplu mi s-a activat de vreo câteva ori screensaver-ul din senin și nu am mai putut ieși din el nicicum. Dacă pățiți, ctrl+command (sau tasta windows)+Q. Altă chestie pe care nu o înțeleg este de ce nu pot modifica volumul la nivel de sistem (doar la nivel de aplicație) dacă pun ca sound output monitorul prin hdmi. Tot legat de monitor, mi-ar fi plăcut să pot modifica display scaling simplu ca în Windows, fiindcă mi se pare textul un pic prea mic la rezoluția monitorului. Din păcate MacOS nu are așa ceva decât la laptopuri și la ceva monitoare binecuvântate de Apple. Ar mai fi widget-urile care arată la fel de mișto ca cele din iOS, dar pe care nu poți să le ții permanent pe desktop. Presupun că va apărea opțiunea printr-un update.

Aș recomanda Mac Mini cu M1 în primul rând posesorilor de dispozitive iOS, pentru integrarea aplicațiilor iCloud și care doresc un desktop foarte capabil ce ocupă puțin spațiu. E minunat pentru consum multimedia, gaming (printr-un serviciu precum Stadia), office work și web browsing, cu suficientă putere de procesare pentru a-l folosi și pentru task-uri mai serioase dacă e nevoie.

Pa, Donald, fmm

Trump e suspendat de pe Twitter și Facebook după foarte multe abateri ce au încălcat termenii și condițiile platformelor, care i-au fost tolerate fiindcă (versiunea oficială) era important ca mesajele unui președinte, chiar având potențialul de a face rău, să ajungă la oameni pentru ca aceștia să le judece singuri. Lol. Iar Trump a profitat din plin și a calomniat, instigat și împrăștiat știri false aproape zilnic, ani de zile.

Băi și n-apucă lumea să se bucure că nebunul a fost redus la tăcere așa cum merita, că au și apărut voci care strigă cenzură și abuz. Poftim? Și n-aș avea vreo problemă cu asta, dar sunt voci ale unor oameni care îmi păreau ancorați în realitate. Oameni care, aparent, nu înțeleg că, în secolul ăsta, libertatea de exprimare a unor „influenceri” de calibrul lui Trump nu poate exista fără un minim control. Efectiv nu e în beneficiul umanității, chiar dacă, dacă privești superficial, poți echivala controlul cu cenzura. În secolul trecut, când rețelele sociale nu existau, orice nebun putea să susțină orice într-un ziar sau la televizor, cu impact limitat. Alți nebuni îl aprobau în sinea lor, discutau subiectul cu prietenii și cam atât. Fiindcă nu exista butonul de SHARE, pentru ca prostia debitată să facă ocolul planetei în cinci minute. Evident că existau și acum 30 de ani Olivii Steer care, poate, își convingeau prietenele pe o rază de cinci străzi să nu-și vaccineze copiii, prin viu grai sau telefonic, dar ajungeau mult mai greu să influențeze viețile a milioane de oameni. Asta era forma de control, faptul că absurditățile nu erau diseminate pe scară largă, fiindcă nu treceau de oamenii raționali. Platforme precum Facebook și Twitter ne-au arătat însă cu cel fel de mentalități coexistăm, oferind tuturor o voce și posibilitatea de a ajunge extrem de rapid la persoane cu preocupări similare. În felul ăsta, oameni care nu au capacitatea de a filtra informațiile și au o predispoziție pentru a fi manipulați, au devenit țintele altora care îi manipulează din convingere sau pentru propriile interese. Trump a câștigat alegerile din cauza Facebook. Trump a pierdut alegerile ȘI datorită Facebook, care și-a mai făcut ordine printre algoritmi, după multe presiuni externe.

Eu nu sunt de părere că social media ar trebui să dispară. O găsesc utilă din nenumărate puncte de vedere. De asemenea nu cred că se poate opri manipularea prin fake news, cel puțin nu deocamdată, fără a trece în extrema cealaltă, a cenzurii. Până la urmă trebuie educați oamenii, nu feriți proștii de alți proști. Dar mi se pare binevenită orice măsură luată pentru a scădea din influența unor specimene precum Trump.

Minecraft

Mă chinui juma’ de oră împreună cu tatăl unui băiat din vecini să facem ca să poată juca fiii noștri Minecraft pe tablete în rețea. Cred că am mai zis că nu înțeleg pasiunea pentru Minecraft. Reușim în cele din urmă, bonus conexiune telefonică pentru a se putea ghida băieții unul pe altul, toată lumea happy. N-apuc să ies bine din cameră și aud în spate: „Bun, hai să omorâm niște animale!”

Vise cu A1

Ce vârstă vom avea când autostrada de pe Valea Oltului va fi gata? Vă spun eu cum să calculați: adăugați la vârsta voastră 1 an minim până ce, poate, se va desemna câștigătorul licitației + minim 3 ani pentru proiectare (ei zic 2) + 11 ani execuția (ei estimează 64 de luni lol dar vorbim de 5 kilometri de tuneluri prin munte și 11 kilometri de poduri, pasaje și viaducte, lucruri care la noi în țară sunt de domeniul SF). Mie mi-a ieșit deloc îmbucurătoarea vârstă de 53 de ani când, la aproape juma’ de secol de la revoluție, voi putea traversa munții României în condiții decente. Dar io cred că va dura mai mult.

Context: aici

Tenet

Eveniment: am fost la cinema, la vreo șapte luni de la ultima vizită. Chiar mi-a fost dor. Doar câțiva oameni în sală. Văzut Tenet al lui Nolan; ieșit de la el fără niciun sentiment. Nu pot zice că mi-a plăcut încât să vreau să-l revăd. E totuși un film interesant, cel puțin până ți se explică cine-s oamenii răi și ce vor, dar asta destul de târziu. Atunci realizezi că subiectul e cam meh și că filmul e făcut intenționat greu de urmărit, pentru a ascunde o poveste seacă. Multe scene de acțiune cu explozii și împușcături, banalizate de ratingul PG13. Actorii nu prea au chimie, deși luați separat fac roluri decente. Efectele speciale n-au nimic special 🙂 Verdict: puteți aștepta să-l vedeți pe Netflix.

Universe in a Nutshell

Dacă vreți să vedeți cât de mici sunteți, există o aplicație pentru asta. Tim Urban de la “Wait But Why” împreună cu cei de la Kurzgesagt au creat Universe in a Nutshell, o aplicație absolut minunată care te lasă să faci zoom de la dimensiunea universului observabil până la lungimea Planck (conform fizicienilor, orice ar exista sub lungimea Planck nu ar avea sens). Fiecare obiect care apare are și o descriere dacă îl atingi. Probabil ați văzut de-a lungul timpului clipuri cu astfel de “zoom”-uri dar aplicația e mult mai complexă deoarece face tot posibilul să includă obiecte și comparații care te ajută să cuprinzi cu mintea, cât de cât, distanțele și dimensiunile. Oricât de informat ai fi, sigur vei găsi ceva surprinzător făcând zoom. Ilustrațiile sunt prietenoase, perfecte și pentru copii, motivul principal pentru care sunt foarte încântat. Mai multe despre proiect aici: https://waitbutwhy.com/2020/09/universe.html

Link spre versiunea iOS: https://apps.apple.com/…/universe-in-a…/id1526364758
și Android: https://play.google.com/store/apps/details…

The Nerf Situation

Prin vara lui 2017, fiind într-o vizită la niște cunoștințe care au doi băieți, Vlad a descoperit pistoalele Nerf. Dragoste la prima împușcătură, gen. Poate am contribuit și noi la asta fiindcă tot timpul cât am stat acolo io și maică-sa ne-am vânat ca proștii cu pistoalele copiilor, amuzându-ne de numa. Evident a urmat “Tată și io vleau” “Bă, ești foarte mic, astea îs pentru copii mari” “Cât de mari?” “Cinci ani minim” zic fără să clipesc, “deci mai ai de așteptat”. Fast forward la o zi după ziua lui din decembrie, suntem în Cora. Mă oprește în dreptul unui stand. “Tată, ai zis că-mi iei” “Ha? Când? Ce?” “Pistol nerf, uite aici, am cinci ani, ai zis că-mi iei” Shit. Am încercat să-i explic că de fapt pe ambalaj scrie 8+, că nu am bani destui, că îi iau orice altceva dar nu pistol… Degeaba, și-a amintit foarte convenabil poezia cu “în familia noastră promisiunile se respectă”, deci am plecat de acolo cu pistol Nerf, cel mai mic posibil. Plus muniție. Ajunși acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg în baie și să-mi trag un glonț în frunte, ca pedeapsă c-am cedat și ca să testez cât de periculoasă e drăcia de aproape (nu e). Apoi am mers la fiul meu cel mare și i-am făcut trainingul, incluzând și un set de reguli atât de stricte încât să mă asigur că o să-i piară repede cheful de împușcături, în special către obiecte valoroase și ființe vii precum frate-so. Ceea ce s-a și întâmplat, săturându-se după doar juma’ de oră să tot tragă într-o cutie. Iar de atunci n-a mai pus mâna pe el. Acum rămâne de văzut ce-o să fac cu cel de al doilea pistol pe care l-am luat pentru mine tot atunci, fără știrea lui, în ideea că o să băgăm niște partide de vânătoare după ce capătă suficientă experiență. There is always the wife…🤔

Uat a foching day

What a focking day: trezit devreme dar suficient de târziu cât să nu am vreme de cafea/mâncat/pipi, fugit la Fan Courier pentru a fi batjocorit a doua oară în 24 de ore, în speranța că îmi pot lua cauciucurile. Ieri am stat trei ore la coadă, la finalul cărora un muist mi-a zis calm că nu poate să mi le caute pe întuneric, că-s în nu știu ce remorcă. Azi am stat doar două ore și jumătate. Timp în care am tras o trântă pe gheața din fața sediului lor (consolare: nu doar eu, au mai picat doi proști ca mine) și am ascultat aceleași păreri despre cum patronii Fan merită ștreangul (io zic că mai întâi tortură) sau cum ar trebui să-și conducă rahatul de afacere. Dacă mi-am recuperat cauciucurile? Parțial. În sensul că au găsit doar unul din două. Da, serios. Da, le doresc moarte. Între timp nevasta mă anunță că Robert iar are febră mare. Plecat apoi la Sigemo unde aveam programare la schimbat cauciucuri, băieții îmi urează fuck you aveai programare la 9, nu se poate, dorit cele cuvenite și lor, găsit în cele din urmă un service unde am schimbat trei din patru cauciucuri, good enough. Fugit apoi să ajut o cunoștință să ducă o mașină la aeroport, întors, fugit să ridic prăjituri, multe prăjituri, fugit la Bonbon să iau cadouri pentru cineva, nevasta mă anunță că doctorița chemată acasă a zis că Robert are o combinație de viruși care înseamnă o săptămână de carantină, deci fuck crăciun, fuck plecat la Baia Mare, mers în trei farmacii și căutat medicamente, dat seama că nu suntem pregătiți pentru asta, nu avem nimic de mâncare în frigider, nu avem brad, mers la Cora să le iau pe toate împreună cu cinci sferturi de oraș, ieșit după o oră, ajuns acasă. După care am făcut bradul timp de șase ore, pe stilul eu și cu Vlad puneam decorațiunile iar Robert, care și-a revenit subit doar pentru a participa la acest eveniment, le lua jos. În final a ieșit ceva. What a foching day..

Maps

Cluj, Piața Muzeului. Găsit loc de parcare din prima pe marginea drumului, cred că a doua oară anul ăsta, semn că scade forfota (când vine vorba de muncă). În timp ce-mi scot catrafusele din mașină văd un Audi cu număr de Olt, nou nouț – mă rog, nu știu modelul dar părea nou și foarte scump -, venind cam cu 3km/h. „La cât o fi muncit bietul de el pentru mașină, cred și io că-i atent pe gheața asta…” îmi zic. Ajunge în dreptul meu, la bord doi băieți. Și-apoi îmi pică fisa de ce mergeau așa încet: pasagerul din dreapta avea pe bord o ditamai harta desfășurată și încercau să se orienteze cu ea. Pauză. O hartă băi, mă înțelegeți? Și de atunci mă tot gândesc de ce dumnezo sfântu foloseau o hartă FIZICĂ în 2018? Ar fi doar câteva posibile explicații: 1. Prea proști pentru Google Maps (sorry, asta a fost prima care mi-a venit în minte) 2. Prea paranoici că-s spionați de marile corporații malefice, 3. Erau niște agenți secreți care nu voiau să riște detectarea 4. Un nou trend hipstăresc de a folosi hărțile clasice în locul tehnologiei mainstream, 5. Nu au avut bani de telefoane la cât a costat Audi-ul… ¯\_(ツ)_/¯

Din greşeală

“Tată, să știi că sunt un pic nervos…” “Ia auzi, de ce?” îl întreb, încercând să nu-l mănânc de drag. “Pen’că mi-a spart Georgel (n.a. nume generic) claxonul de la bicicletă și acum se aude încet” “Hm, din greșeală?” “Da, din greșeală. A dat cu un băț ascuțit în claxon și l-a spart” “No lasă că-ți iau altul” “Și tot din greșeală mi-a îndoit ghidonul de la bicicletă. S-a urcat cu picioarele pe el” (tocmai ce-i îndreptasem ghidonul; deja mă gândeam cum să-l neutralizez uman pe Georgel) “Mhmm, ești sigur că a făcut-o din greșeală?” “Da, da. Tată știi ce fac? Îi dau lui Georgel două amenzi când mă întâlnesc cu el!” Fiul meu e mai bun ca mine.

Vocație

De ceva timp, Vlad și-a găsit o nouă vocație: cea de cicopilot (copilot cicălitor). E ca și când aș avea o a doua nevastă cu mine în mașină, atentă la tot ce fac, dar cu care nu pot să mă cert pur și simplu ca să-i arăt că io am dreptate fiindcă 1. de obicei am doar parțial și 2. fiu-meu nu pică de fraier la cosmetizarea jumătăților de adevăr și mă va taxa cu „de ce?”-uri fără număr. Așa că trebuie să găsesc justificări plauzibile și, foarte important, în concordanță cu legislația rutieră. Noroc că nu știe citi. “Tată, de ce mergi așa repede?” “Nu merg repede, adică aici e voie să merg repede” “Tată, ai trecut pe roșu?” “Era galben. De fapt stai că era verde intermitent, că am luat-o la dreapta” “Ce-i aia intermitent?” (…urmează o explicație de 20 de minute…) “Tată, de ce ai claxonat?” “Pentru că nenea ăla cu Fordul nu știe conduce” “Tu știi?” “…” “Tată, ce-i ăla țăran prost?” “Nu știu, n-am zis așa ceva. Vrei un ou kinder?”

Motivație

“Hai cu mine la cumpărături” îi zic ieri lui Vlad. “De ce?” vine replica standard. “Fiindcă-mi place să mergem împreună” răspund, convins că sentimentul e reciproc (și să mai respire maică-ta, gândesc). “Ăsta nu-i motiv” îmi trântește. “Ooo..kk” mă bâlbâi abia dezmeticindu-mă, “hai cu mine ca să-ți iau o bilă cu surpriză de la automatul de bile” “Bine, vin” Când mă gândesc la ce nivel vor fi negocierile în câțiva ani…

Dorințe

Ce-mi doresc de la 2018: 1. Subway să nu mai numere feliuțele de castraveți murați și măsline pe care le pun pe sandwichuri (4 feliuțe pe sandwich mic, 8 pe sandwich mare) și să se inspire de la angajata din Alba Iulia care pe lângă că a pus castraveți și măsline de dădeau pe dinafară m-a mai și întrebat dacă mai vreau. 2. Borsec să renunțe la prezervativele alea cretine pe care le pune la gâtul sticlelor de apă, doar ca să fie ei speciali iar tu să te chinui să le dai jos. 3. Să lovească un meteorit Palatul Parlamentului și unul Catedrala Mântumuirii. Cam astea ar fi.

Road Trip

Ieri am fost la Bâlea Lac deși mai corect spus ar fi “am încercat să ajungem la Bâlea Lac dar din nou nu am reușit, god fucking dammit”. Am ajuns însă mai aproape ca fix acum un an când am făcut același drum și când, pe la Bâlea Cascadă, am fost învinși de un tantrum monstru marca Vlad. Neposesorii de copii să caute pe youtube termenii “monster tantrum”, ca să înțeleagă ză horror. Deci cum ziceam, de data asta am ajuns mai aproape de Bâlea Lac. Cam cu vreo 20 de metri mai aproape, în sensul că am reușit să ne punem la coadă la telecabină. Ghinionul (prostia de fapt, că era normal să fie așa) a făcut să fie ditamai coada, desfășurată cale de două etaje pe casa scării de la intrarea în clădirea telecabinei până la etajul doi. Înghesuială, hărmălaie, umezeală, mulți oameni răciți și, colac peste pupăză, mie stătea să-mi pice din ochi o lentilă de contact, pe care o țineam la locul ei ținând închis ochiul respectiv. Plus drona în spate plus Vladul de 18 kile în brațe fiindcă după cinci minute de întrebat “Tată, mai e mult?” și răspuns “Nu dragule, imediat ajungem”, s-a prins și el că-l mint în față așa că s-a gândit să-și facă așteptarea mai confortabilă și a băgat placa cu “Tată te ruog veau în bațe, îs așa de obosiiit…” (figură chinuită *wink wink*) Între timp în spatele nostru se agita un cuplu cu doi copii cam de vârsta lui Vlad. Copiii urlau ca turbații, părinții urlau la ei să tacă. Degeaba. La un moment dat tatăl copiilor se apleacă la nivelul lor și le altoiește câteva palme peste fund. Sub ochii lui Vlad. Ăia tac. Inevitabil vine și întrebarea: “Tată, ce făcut la copii?” Băi nene, ce naiba să îi zic? “Păăi, erau tare murdari și i-a curățat de praf” răspund io, în loc de “E doar un nene cretin care merită o copită de cal în maxilar”. Mai stăm zece minute, avansăm zece centimetri, timp în care pe lângă noi urcau diverși care ziceau că erau cazați la hotel și aveau prioritate la îmbarcarea în telecabină. Și au tot trecut până s-a prins lumea că, de fapt, pe lângă cei care chiar erau cazați, urcau și ciurde întregi de nesimțiți care profitau cam cum profită șmecherașii din trafic care vin cu viteză pe culoarul deschis de o mașină de salvare. Evident că a ieșit scandal. După încă un sfert de oră în care lumea mai mult se certa decât avansa, am zis fuck it și ne-am cărat. Oricum trebuia să găsim un copac căzut pe care să-l repare Vlad cu un băț (don’t ask). Pe drum înapoi am oprit și am pus puțin la treabă drona, că prea era faină vremea.

Blocurisme

Știați că printre noi se chinuie să nu uite să respire un număr impresionant de tâmpiţi? Știați, dar vă mai dau niște exemple care mi s-au revelat pe fondul motivului preferat de discordie al nației noastre: locurile de parcare. Treaba stă așa: ultimul apartament liber din ansamblul nostru rezidenţial, format din trei bloculeţe, a fost cumpărat de un nene, Zsolt. Apartamentul s-a vândut fără loc de parcare fiindcă nu mai erau locuri de parcare disponibile, nici în garajele subterane, nici în parcarea de afară. Un motiv fiind că unii vecini şi-au cumpărat mai multe locuri. Vinovat e dezvoltatorul imobiliar idiot care a făcut acest lucru posibil, că no, s-o fi gândit să nu rămână parcări necumpărate doamne feri. Zsolt evident că ştia asta dar, după ce s-a mutat, a zis „Bă, vreau şi io parcare, nu fiţi nesi că uite unii aveţi două maşini şi io doar una”. Logică de fier. Ruginit. Oamenii i-au zis „Bă, chiar nu mai sunt locuri, nu e o iluzie, pushy mofo”. Zsolt a zis că vrea totuşi să cumpere un loc. Oamenii i-au zis din nou că nu mai e niciun loc, deci nu are ce cumpăra. Zsolt a zis că wtf, să-i facem un loc şi că el parchează oricum, chiar şi pe iarbă. Adevărul e că ansamblul are suficient spaţiu cu iarbă cât să se mai facă încă 10 parcări şi să rămână şi de tobogane, grătare şi alte cele. Pe de altă parte e faină iarba iar Zsolt ştia că şi-a cumpărat apartament fără parcare. Bottom line: Zsolt ne dă acum în judecată pe toţi :)) Dar, că tot vorbeam de tâmpiţi, problema ar putea fi rezolvată foarte simplu şi civilizat, pentru că loc de parcare există, chiar la noi în bloc. Şi culmea, în garaj la căldurică. Locul, de fapt locurile, aparţin unui alt specimen, vecinul de la parter, ceva căpşunar/bişniţar de maşini care e plecat 99% din an. Mai apare de sărbători şi ocazional îşi mai aduce câte o maşină ca să o vândă. Nenea ăsta are şi el nişte idei fixe. Una dintre ele fiind că fix jumătate din garaj e a lui fiindcă aşa s-a înţeles el cu dezvoltatorul imobiliar când a cumpărat apartamentul ¯\_(ツ)_/¯. Şi aşa m-am trezit eu imediat după ce m-am mutat cu ştergătoarele ridicate şi cu bileţele că să-mi mut maşina de pe partea lui de garaj. Mi-am mutat-o, fiindcă loc în garaj este căcălău deci nu merita să risc să-mi puşte o venă certându-mă cu un prost. Şi aşa a rămas gol până de curând jumătate de garaj iar eu am parcat în cealaltă jumătate, alături de alt vecin. La un moment dat căpşunarul, întreprinzător întârziat, a închiriat un loc unui vecin care avea nevoie de al doilea loc de parcare. Dar, cu toate acestea, tot a mai rămas loc de o maşină pe spaţiul revendicat de el. Unde ar putea parca Zsolt cel procesoman şi toată lumea ar fi fericită. Dar ai cu cine?

Copilul pisică

Mostră de convorbire telefonică între părinți de Vlad, copil de aproape patru ani, care mai nou se crede pisică. O sun, răspunde: “Ce faci iubire? “Bine dragă, am luat…stai un pic…Vlad, dă-te jos de pe calorifer! Ziceam că am luat niște, astea, cum le zice…Vlad, lasă perdeaua în pace, nu mai trage de ea! Niște la..Vlaaaaaaad, te-am rugat să lași sticla cu apă unde era, uite ce-ai făcut aici…Off…Ai reușit să schimbi cauciucurile iubire?” “Nu am apucat, dar ce ziceai că ai luat?” “Nu știu, ce ziceam? În fine să știi că am dat comandă la o…Vlad, Vlad! Uită-te la mine! Dă-te jos încet de pe cutia dronei și pune jos borcanul!” “Poftim? Ce tot faceți?” “Vlad, lasă telefonul! Ce fac..” *Call ended*