Ură

Era într-o seară pe la ora 11 și ceva. Ne uitam la The Social Network împreună cu niște prieteni care nu l-au văzut, când, dintr-o dată… beznă. Rămâne în funcțiune doar calculatorul, salvat de sursa neinteruptibilă. No, ce ghinion, proștii de la Electrica etc. Mă duc la geam să savurez bezna totală care a cuprins cartierul. De unde beznă totală? Becurile de pe stradă “beculeau” bine mersi, becurile de la blocurile vecine la fel. Ia ui mă, s-o luat numa în blocu nostru. Mă aplec pe balcon să mă conving. Sub noi lumină, în dreapta lumină. Futu-i, o sărit o siguranță. Mă duc la siguranțe. Nu o sărit nicio siguranță. Deja am început să am o bănuială. Cobor împreună cu amicul meu la parter. Ne uităm la tabloul de siguranțe pentru toate apartamentele: singura siguranță pe off era a mea. Cred că mi-o crescut tensiunea instantaneu. Am repornit curentul și ne-am întors. După cinci minute am ajuns și la o concluzie. În The Social Network, un film destul de liniștit de altfel, este o scenă care are loc într-un club. Partea aceea este plină de bubuieli și durează vreo 4-5 minute. Îmi place că sonorul piesei din fundal nu este redus deloc pe parcursul conversațiilor dintre actori, acest lucru aducând un plus de realism scenei. Eu am rămas fără curent cam la un minut după începerea bașilor. Explicația nu poate fi decât că un nesimțit de vecin, deranjat probabil, a coborât la parter și a săvârșit mârșăvia. Mi-e foarte greu însă să pricep de ce cineva ar prefera să rezolve astfel o problemă de acest gen. Eu nu știu cum se aud boxele mele în alte apartamente. În plus de asta nu consider că am niște boxe “periculoase”. Totuși, fiind ora de liniște, fiecare locatar are dreptul la liniște. Tot ce trebuia să facă acest laș penibil era să îmi bată la ușă, să zică “Bă, mă deranjezi”, iar eu, după ce-mi ceream scuze, aveam grijă să ajustez sonorul iar pe viitor să fiu atent la oră. Acum, tot ce simt e o ură crâncenă și dorința de răzbunare. De asemenea mi-am jurat să dau volumul cât pot de tare la muzică în afara orelor de liniște. Dacă ora de liniște începe la ora 22:00, la mine va bubui muzica până la 21:59. No, ce-o rezolvat?

Așa începe secvența care mi-a adus întunericul în casă:

Avertisment: această postare conține chestii plictisitoare

Avertismentele de la tv mă enervează. „Următorul program conține scene pe care unele persoane le pot considera deranjante.” Și cam atât. Nu spune nimic despre ce va urma să văd. Dacă e vorba despre ăia din Filipine care, din lipsă de locuri în cimitir, își dezgroapă morții și le adună oasele cu mâinile, da, e grețos, și n-aș vrea să văd așa ceva cât timp mănânc un sandviș cu ton. Dar dacă urmează să văd un documentar despre viața stripărițelor din Rio de Janeiro sau cu lei măcelărind antilope, n-am nicio* greață. La emisiunea lui Bear Grylls nu mă uit niciodată când mănânc, fiindcă știu că și el va mânca ceva deosebit de scârbos la un moment dat, gen o omidă suculentă de 20 de centimetri.

*Am o problemă: nu țin minte momentul în care s-a trecut de la “nici o” la “nicio”, “nici un” la “niciun” etc. Pur și simplu am văzut că toți scriu așa. Mă sperie că la toți li se pare normal să scrie nicio, și când le zic „mă, da mai știi că se scria nici o până de curând?”, se uită la mine chiorâș.

***

Am scris pe Twitter ceva de genu ăsta: Aș da ultimii 10 ani din viață, și-așa inutili, doar pentru a ajunge în locul persoanei din poză. Iar poza era asta:

Poză făcută din Statia Spatiala Internationala

Apoi mi-am dat seama cum sună ce-am zis. Mă rog, mi-am dat seama după ce m-a întrebat cineva „Vai, tu chiar regreți ultimii zece ani din viață?” No, deci mă refeream la ultimii 10 ani de bătrânețe, ăia din viitor, de dinainte să mor. Nu la ultimii 10 ani pe care i-am trăit, hell no! Ai citit asta, Laura, da?

Dacă plouă de Revelion…

O singură postare luna trecută. Ori nu am avut nimic de zis, ori nu am avut timp. Sau am avut timp dar mi-a fost lene. Sau m-am jucat Need For Speed – Hot Pursuit, care e absolut minunat făcut. Trebuie să mă gândesc bine dacă chiar vreau să-mi iau Playstation 3 la anul – risc să-mi ratez viața.

***

Ce s-a mai întâmplat între timp… Incredibil, au început să lucreze la jumătate din drumul de la blocul meu la șosea. Cealaltă jumătate prin 2020 cel mai devreme. Oricum, faptul că s-au apucat înseamnă excavatoare și basculante și noroi și iadul pe pământ. Dar măcar au reușit să facă trotuarele. Frumos pentru femei că pot să tropăie cu tocurile fără să și le rupă în gropi, doar că eu circul cu mașina pe drum. Asftaltatul drumului în primăvară, sorry, e prea frig. Nu știu dacă vă amintiți, dar toamna asta a fost cea mai săracă în precipitații toamnă din ultimul secol. Numai soare și vreme bună. Au stat imbecilii cât au stat, dar, observând că vremea nu ținea cu ei în sensul că permitea lucrul, au trebuit să se apuce de muncă. La mijlocul lui noiembrie. Inevitabil, ploaia a venit până la urmă, și a venit în forță. La fix ca să facă din șantier un infern. Un infern care trebuie străbătut pe jos, fiindcă noi și alți o sută de locatari nu mai putem ajunge la bloc cu mașinile. Ăia cu drumul au săpat șanțuri ca să bage canalizare, au arat și au șters de pe fața pământului orice urmă de potecă. Așa că, de o săptămână, ne întoarcem de la mașină pe o ploaie înghețată și pe vârfuri ca niște balerine ca să nu ne cufundăm în mâl. Ieri seară am observat o portiță de acces între o groapă de doi metri și un stâlp, mama lui de stâlp. Cu Laura ghidându-mă, am reușit să mă strecor cu Loganul și să ajungem la bloc. Pe la ora 11pm mi-am dat seama că mi-am uitat ceva la birou. Fuck de devil. M-am urcat în mașina Laurei și am plecat, încercând să mă strecor iar prin portița de care ziceam. Doar că de data asta nu aveam ghid care să-mi zică cât mai am până la marginea gropii și, încercând să păstrez distanța față de groapă ca să nu ajung la știri, am frecat aripa spate de stâlp. EU, cu carnet de 10 ani, frec mașina ca o vită nesimțitoare. De vină pentru toate astea este primarul din Florești, normal.

***

Într-o seară am avut poftă de Mac. M-am urcat în mașină și țuști… 8 kilometri până la drive in-ul cel mai apropiat. De fapt singurul din Cluj, că no, urbe mică, Mac-uri puține. Acolo coadă, că pe toți îi apucă pofta la miezul nopții. Iau burgerul și dau să mă întorc. Linie continuă, nicio mașină, mă uit cu atenție mare în stânga și-n dreapta, calc linia continuă, îndrept volanu…. și dau nas în nas cu o mașină de poliție. Ăia au stat preț de două secunde să-și dea seama dacă tocmai am făcut ce-am făcut în fața lor. După care normal, girofar, sirenă, întorc și ei pe linia continuă să mă “prindă” probabil – eu îi așteptam deja cu actele în mână și cu avariile pornite. Știți ce-ați făcut? Știu. De ce? Că mă grăbeam spre casă că se răcea Big Mac-ul, ce dracu să zic. Ce s-a întâmplat în continuare nu contează așa mult, contează că s-a terminat relativ ok pentru mine. Totuși, nici acum nu-mi dau seama de unde a răsărit mașina aia.

***

Un afiș pentru FTR.ro. Nu îl folosim niciunde, e așa just for fun.

Și o poză cu formația “Ni cîți îs”, care ne-a vizitat la redacție:

Dacă îmi permitea natura, clar aș fi optat pentru freza asta:

Butterfly effect? Ce ziceți de semafor effect?

Trezit, duș, îmbrăcat, condus, pauză de semafor. Întâlniri, cafea, cheeseburger, facturi, condus, pauză de semafor. Muncă, muncă, „muncă”, condus, pauză de semafor. Și așa mai departe. Așteptând la un semafor am realizat o chestie: majoritatea dintre noi ne mișcăm zilnic ca niște furnici în diverse scopuri mai mult sau mai puțin inutile. Invariabil, întâlnim semafoare în drumurile noastre. Pauzele astea nu ni le dorim, dar le respectăm. Semafoarele nu dirijează astfel doar traficul ci implicit și cursul vieților celor din trafic. Dacă aș crede în chestii SF, ce implică păpușari ai destinelor, aș paria că aceștia se folosesc și de semafoare pentru a ajusta viețile noastre așa cum vor ei. Știu că absolut fiecare lucru din jur cu care intrăm în contact  ne influențează cursul existenței mai mult sau mai puțin, dar 60 de secunde la semafor e o groază de timp care e imposibil să nu aibă un impact vizibil asupra a ceea ce se va întâmpla cu tine în viitor. Să nu mai zic când prinzi cinci semafoare nesincronizate la rând 🙂 Pe termen scurt, n-ai cum să eviți efectul temporal al semafoarelor. Stai 60 de secunde la semafor și, după ce pleci, la 50 de metri ești lovit de un autobuz. Sau, din cauza semaforului, pierzi șansa de a tampona mașina celei care ar fi putut să-ți fie nevastă. Totuși, pentru a contracara efectul pe termen lung al semafoarelor malefice, există soluții. Una dintre acestea este pierderea de vreme. Îți stabilești, în cursul unei zile, câteva intervale orare fixe de frecat menta. Acestea au rolul de a anula efectul semafoarelor. Ajungi cu cinci minute întîrziere din pricina unui semafor? Nicio problemă, mai ai 25 de minute de frecat menta, iar programul tău nu va fi afectat nicicum, resetând astfel înlănțuirea de evenimente declanșată de culoarea verde.

***

De Revelion mergem la Viena. Viena a fost primul oraș din afara țării pe care l-am vizitat. Va fi cu siguranță o plăcere să-l revăd.

Vienna is THE city of bon vivants. This is particularly true on New Year’s Eve when the old town is given over to exuberant celebration and dance – when high spirits abound, whether at gala dinners, prestigious balls, concert halls or chic bars.

On 31 December, Vienna’s old city center transforms into a giant party zone: Top entertainment is guaranteed by the New Year’s Path, which winds its way from City Hall through the narrow lanes of the city center. Along the New Year’s Path, dozens of gastronomes serve you punch and culinary treats. Eleven stations provide humorous entertainment with a show program, waltzes, an operetta, rock, pop and folk music as well as a DJ line-up. The Vienna Dance Schools offer crash courses in the waltz, and a large fireworks display draws the crowds to the Prater.

În fiecare zi…

În fiecare zi, la noi in redacție se dezbate cine face sexul. Articulat, fiindcă e vorba de articolul de la rubrica sex, pe care nimeni nu vrea să-l facă. Articolul. Câteodată, după negocieri aprinse, accept eu să-l fac, contra unei ciocolate cu rom sau gratis. Mie mi-e ușor să-l fac, fiindcă de obicei scriu pentru rubrica de IT, iar cele două domenii sunt foarte apropiate. In meniul siteului, Știință / IT e chiar deasupra sexului. Totuși, am impresia ca mă vând cam ieftin… 🙂

***

M-am cam înșelat cu privire la iPad. Așa-i când îți dai cu părerea despre ceva văzut în poze. De curând am avut ocazia să mă joc cu un iPad, pe care l-am configurat pentru cineva. După care, grație lui Hudrea (i-am pus link deși își ține blogul pe privat, nu știu de ce), am mai testat unul. Urmează o postare extatică.

Mai mic decât mi-am imaginat, dar și mai subțire, cu un ecran limpede și luminos, iPad-ul este dispozitivul perfect pentru relaxare. Doar ținându-l în mâini simți cum viața ta se simplifică și uiți că există tastaturi, mauși și alte chestii cu fire care te obligă să stai la birou când tu ai chef să citești ceva tolănit sau să te așezi în poziții ciudate cu laptopul în poală, cu grijă să nu-ți ia foc. Uiți și de iPhone-ul de care erai până atunci mândru, fiindcă ecranul iPad-ului îl face face de râs și te gândești cum oare ai putut să te chiorăști în chestia aia mică.

Cu iPad-ul, internetul este o plăcere. Redescoperi plăcerea cititului. YouTube-ul este o desfătare. Pentru mail nici n-am cuvinte 🙂

Dacă pentru acasă un iPad nu este o necesitate (deși dacă ai bani merită), pentru cineva care călătorește mult ar trebui să fie obligatoriu. Poate înlocui cu succes un laptop, cele 10 ore de baterie îți permit vizionarea de filme în timpul călătoriilor cu avionul sau cu trenul, ai net oriunde există semnal 3g sau WiFi și îl poți folosi ca backup pentru pozele realizate cu camera foto. Nu mai zic de jocuri care arată superb sau de miile de aplicații de toate tipurile care se pot rula pe el.

Dacă îmi iau și eu? Totuși nu. Nu încă, aștept varianta îmbunătățită de la anul.

***

Am adăugat în meniul de sus două noi linkuri: Video și Excursii. Excursii este pentru cei care ar dori să afle una alta despre locurile pe care le-am vizitat și despre care am scris; mie îmi place să citesc impresii de călătorie ale celor care au fost undeva înaintea mea. Linkul Video este spre o pagină în care am pus o parte dintre clipurile video pe care le-am realizat cu diverse ocazii.

iPhone 4

N-are rost să vă povestesc cum am reușit să fac rost de el. Nu știu ce se întâmplă și de ce Orange-ul nu reușește să facă față cererii, dar pe căi “naturale” cred că îl obțineam de Paști.

Am varianta neagră de 32 de GB. Pus lângă vechiul 3GS, pare un BMW lângă un Sandero. Spate din sticlă. Frumos, dar dublează șansele unui dezastru dacă vine în contact cu ceva dur, gen o bordură. Dacă nu mi-aș fi scăpat 3GS-ul cu trei zile înainte de a-mi sosi iPhone 4-le, poate că nu i-aș fi făcut asigurare celui din urmă. Pentru doi euro pe lună stau însă liniștit. Nu complet liniștit, că dacă mi-l fură careva… nașpa.

Să vă zic de “faza cu semnalul”, subiect de mare interes care a cam șifonat imaginea Apple prin State dar care pare să se mai fi stins în ultima vreme: ce se întâmplă când iPhone 4 este ținut într-un anumit fel? Pe scurt: nimic care să te afecteze pe tine, utilizator paranoic. Pe lung: da, am observat că-mi scad două liniuțe la indicatorul de semnal dacă țin degetul în locul mult hulit, dar oricât am încercat, nici vorbă de apel pierdut sau întreruperi în convorbire. Așadar totul ține de calitatea semnalului, cum s-a mai zis, și de construcția antenei care e ușor de influențat prin atingere. Când o să întâlnesc o situație în care chestia asta mă va deranja promit că o voi expune. Am făcut și un “proof movie” 🙂 :

Ecranul: o bijuterie. Rezoluția de 960×640 care este înghesuită pe o suprafață de aproximativ 7,4×5,5 cm de ecran te lasă cu gura căscată. Textul și pozele arată de parcă ar fi tipărite pe hârtie lucioasă, senzație amplificată și de faptul că sticla de deasupra LCD-ului este foarte subțire iar ecranul propriu-zis este astfel aproape de suprafață. Click pe imaginea de mai jos pentru a vedea cum arată o captură de ecran în mărime naturală, ca să înțelegeți ce densitate au pixelii în ecran:

Camerele: cea frontală este binevenită pentru apeluri video și pentru autoportrete. Se comportă ca un webcam obișnuit. Pentru o femeie e excelentă pentru că transformă telefonul într-o oglindă, însă pentru mine, care nu mă autopozez prea mult că n-am de ce, nu e așa importantă. Camera din spate e însă cu totul altă mâncare de pește: 5 megapixeli, filmare HD, flash și posibilitatea realizării fotografiilor HDR (High Dynamic Range). Acuma n-0 fi el chiar HDR în adevăratul sens al cuvântului, dar rezultatele sunt plăcute ochiului. Câteva exemple de poze (puțin redimensionate, fără să fi umblat la ele în rest):

Fotografie cu soarele în față și cu funcția HDR activată pentru a obține o expunere uniformă:

Fotografiile de mai jos sunt fără HDR:

Și o filmare la 720p:

Concluzie: combinația dintre ecranul de excepție, o baterie cu o autonomie bună, un procesor de 1 ghz și 512 MB de RAM fac gadgetul ăsta perfect pentru orice fel de utilizare: editare de documente, fotografii și clipuri video, audiție muzicală, vizionare de filme, jocuri 3D, social media și aplicații de toate felurile. Aștept cu interes aplicațiile și jocurile care vor folosi giroscopul integrat. Pe măsură ce voi găsi softuri interesante o să scriu despre ele.

Totuși, nu pot să nu mă întreb: oare ce va aduce nou iPhone 5? 🙂

Balcoane şi sex cu franţuzoaice mutante

Noua modă la români: închiderea balcoanelor. E criză, vine iarna, murim. Amenințati din vară cu scumpirea gazelor și cu înghețul, oamenii s-au apucat să-și închidă balcoanele și să-și pună termopane, în speranța că astfel vor păstra cât mai mult timp aerul cald stătut în interiorul sufrageriilor. La noi în bloc s-au apucat deja doi. La blocurile vecine de asemenea. N-am nicio problemă că-și închid balcoanele, am însă cu siguranța acestei acțiuni. Balcoanele alea au fost oare proiectate pentru a susține câteva (multe) sute de kilograme de zidărie şi termopane? Plus alte câteva sute de kile  de vechituri, murături şi alte prostii care se păstrează de obicei pe balcoane? Nu sunt inginer constructor aşa că e posibil să mă înşel, însă totuşi, unele balcoane par mult prea subţiri pentru a susţine asemenea greutăţi. Pe când prima ştire cu “Un balcon prăbuşit sub greutatea termopanelor distruge toate balcoanele de sub el în cădere şi aterizează peste doi maidanezi. Băsescu e de vină”?

***

Am văzut unul dintre cele mai proaste filme din ultimul timp. Sau dintotdeauna. Splice se numeşte. Şi era să mă duc la cinema să-l văd, aoleu.. E uimitor de prost. Şi e cu Adrien Brody, de a cărui faţă m-am săturat ca de gropile de la mine de pe stradă. Hai să vă zic subiectul, că n-am ce face şi vă scutesc de a vă uita accidental când o să apară pe ProTv. Deci doi oameni de ştiinţă (Adrien Brody şi Sarah Polley), cuplu, se joacă cu genele mai multor specii şi le combină pentru a vedea ce animăloi scârbos iese. Asta în scop ştiinţific, n-am înţeles exact ce şi cum, ceva cu vindecarea cancerului… ca să sune bine pentru public. Biineeeînţeles, fiind nişte idioţi, la un moment dat cei doi amestecă şi nişte ADN uman printre alte adeneuri. Şi se naşte creatura. Care iniţial arată ca un pui fără pene, apoi se transformă într-o franţuzoaică destul de apetisantă, dacă n-ar avea nişte picioare de găină şi… coadă de scorpion. Blabla până la punctul culminant când Adrien Brody i-o va trage creaturii şi este prins în plină acţiune de nevastă-sa. Aceasta îl iartă fiindcă, nu-i aşa, e normal să vrei să faci sex cu creaturi cu coadă de scorpion. Decid amândoi că ar fi bine să-şi kilărească creaţia, doar că franţuzoaica se transformă între timp în franţuzoi. Adică în mascul. Aşa că, natural, urmează încă o scenă de sex între creatură şi “femeia de ştiinţă”, care se termină fix cu o secundă înainte ca Brody să înjughie bestia cu ceva trunchi de copac. Înainte de a muri, creatura îl înţeapă cu acul ei otrăvit din coadă şi el moare. Rapid, în două secunde, că se termina filmul. Finalul… îl ştim cu toţii: ea rămâne însărcinată cu creatura şi vrea să aibă “copilaşul”. Splice 2 adică.

Hot or not?

Iar miroase a frig și-mi place

Știu că încep tot cu ceva legat de vecini și par a avea o obsesie, dar mi se pare interesantă situația pe care o voi expune. Înainte de a falimenta și a se duce în cap din cauza crizei, bișnițarul care a construit blocurile din care face parte și al meu a făcut o chestie utilă: a pavat. Român fiind, a lasat neterminate doar două porțiuni, care însă nu afectează circulația sau confortul. De aproximativ două săptămâni, administratoarea a pus pe avizier o foaie în care suntem întrebați dacă am fi de acord să contribuim cu bani pentru finalizarea pavajului. Fiecare dintre noi ar fi trebuit să scrie DA sau NU în dreptul numelui și să se semneze. Eu de exemplu nu sunt de acord să dau vreun leu, fiindcă nu plănuiesc să locuiesc aici încă 10 ani, iar lipsa pavajului de la capătul blocurilor nu o resimt nicicum. Dar nu asta e problema ci faptul că de două săptămâni nimeni nu a binevoit să-și exprime opțiunea. Ceea ce înseamnă, bineînțeles, că nimeni nu vrea să dea bani pentru pavaj. Cu toate astea nimeni nu a vrut să fie primul care să zică NU, temându-se probabil că restul se vor uita urât la el. Fiindcă îmi pasă prea puțin cum sunt privit de vecini, ieri am dat eu prima semnătură. Să vedem dacă în felul ăsta se de-găinizează vreunul…

***

Am făcut comandă la iPhone 4. Varianta 16 GB cu prețul de 219 euro și cu abonament de 29 de euro pe doi ani. O să fie interesant la anul, când va apărea iPhone 5 și pe care nu-l voi mai putea lua prin stratagema de acum (reziliat contract, trecut pe prepay apoi semnat contract nou), că voi fi legat de abonament. Dar mai este până atunci.

***

Cea mai importantă știre (pentru mine) din ultima săptămână a fost cea legată de descoperirea unei planete extrasolare asemănătoare Pământului. Ca și când nu era de ajuns asta, un om de știință din echipa care a făcut descoperirea a spus că există 100% șanse ca pe noua planetă să existe viață. 100%?? În mod obișnuit cercetătorii sunt foarte rezervați în estimări de genul ăsta. O astfel de declarație ar fi trebuit tratată cu mult mai mult interes. Ce poate fi mai spectaculos decât 100%? Referitor la planetă, câteva date: aceasta orbitează steaua Gliese 581, primind astfel numele Gliese 581g. Are un diametru de 1.4 ori mai mare decât al Pământului și o masă de aproximativ 4 ori mai mare. Temperatura medie la suprafața planetei este între -31 și -12 grade Celsius. Deoarece se află foarte aproape de stea, un an pe Gliese 581g durează doar 37 de zile. Steaua este o pitică roșie de trei ori mai mică decât Soarele nostru și de 50 de ori mai “rece”. Cu toate acestea planeta se află suficient de aproape de stea pentru a putea susține apa în stare lichidă. Ca o curiozitate, jumătate din planetă este perpetuu luminată de soare, în cealaltă parte fiind noapte eternă. Cercetătorii au mai descoperit încă șase planete în jurul stelei, toți însă giganți gazoși. Steaua se află la 20 de ani lumină de sistemul nostru solar, ceea ce la nivel cosmic echivalează cu vreo… 10 metri. Pentru noi ăștia ce vrem să zburăm prin spațiu această distanță este însă uriașă. Și dacă am călători cu viteza luminii tot ne-ar lua vreo 40 de ani drumul dus-întors, iar pentru cei de pe Pământ durata ar părea și mai mare, datorită dilatării timpului la viteze apropiate de viteza luminii. Deci până nu apar ceva tehnologii din Star Trek pentru ca oamenii să o ia pe scurtătură, singurele instrumente de studiu sunt telescoapele tot mai puternice care ne-ar putea oferi mai multe detalii asupra compoziției atmosferei planetei. Analizându-i atmosfera, ne-am putea da seama dacă există procese biologice la suprafața sa. Descoperirea unei planete așa de asemănătoare cu Pământul nu cu mult după ce știința detectării planetelor extrasolare a luat avânt, arată un lucru îmbucurător: planete precum a noastră sunt ceva comun. “Dacă Pământul ar fi fost ceva rar, nu s-ar fi descoperit încă unul atât de aproape și atât de repede” susțin cercetătorii. Eu unul regret doar că nu m-am născut cu măcar 100 de ani în viitor. Sper să fiu martorul a cât mai multe descoperiri de genul ăsta, eventual mai interesante, cât mai trăiesc. Sigur, sunt totuși bucuros că nu m-am născut acum 100 de ani; cred că muream de plictiseală. Sau de gripă. Ca fapt divers, azi umblau pe la noi prin scară două iehoviste. Au bătut la ușă dar n-am fost pe fază și au trecut la apartamentul următor. Oare ce-mi răspundeau dacă le deschideam și le întrebam ce părere au despre această nouă descoperire astronomică și implicațiile ei? 🙂

Steaua Gliese 581 nu poate fi văzută de pe Pământ decât prin telescop

***

Acum câteva zile am tras o sperietură de pomină. Recent mi se întorsese aparatul foto din service. Avea o problemă la afișajul LCD din vizorul optic și, cum era în garanție, l-am trimis la București, la unicul service autorizat Canon din țară. O să scriu pe Shopping Stories pe larg despre experiența cu service-ul. Oricum, aparatul s-a întors reparat, totul părea normal. În ziua cu pricina, înainte de a pleca acasă de la redacție, am pornit aparatul să mă joc un pic cu el. Imediat ce am început să filmez, am observat cu groază niște dungi orizontale închise la culoare pe ecranul LCD. Late și urâte, arătau ca niște arsuri solare. WTF? Opresc, repornesc, schimb setările, dungile dispar. Revin la setările inițiale (ISO mare, expunere scurtă), dungile reapar. Durere de inimă, respirație sacadată, lacrimi în ochi. Schimb obiective, scot bateria, resetez, încerc toate setările, poate mi-a scăpat ceva… dungile tot acolo. Deja îmi imaginam cum îmi trimit iarăși aparatul în service și cum îl fac ăia bucăți. Cu celelalte două DSLR-uri de la Canon n-am avut nici cea mai mică problemă. Fix al treilea să fie cu ghinion? Am împachetat tot plin de amărăciune și mă pregăteam să plec când mi-am adus aminte că eu mă știu da pe net… Așa că am gugălit “horizontal dark bands 550d canon”. Al doilea rezultat mi-a înseninat ziua: benzile alea apar atunci când filmezi la lumina unor neoane de tip vechi. Acestea se aprind și se sting de 100 de ori pe secundă. DSLR-urile filmează utilizând metoda rolling-shutter, pixelii dintr-un cadru (frame) al unei înregistrări nu sunt capturați în același timp toți, ci linie cu linie. Astfel, dacă neonul se stinge înainte ca senzorul să apuce să finalizeze un cadru, o mică parte din imagine va surprinde momentul în care lumina era stinsă și se va manifesta sub formă de “arsură”. Dacă pățiți ceva similar, acum sunteți avizați.

***

Îl știți pe Puya? Niciun bai dacă nu-l știți, ideea e că omul “cântă” încă din secolul trecut. Fiți atenți ce piesă de-a lui ascultam eu acum 12 ani (!) și-mi plăcea la nebunie 🙂 Nu mă judecați…


Cu vecini

Nu știu dacă am mai scris despre vecinul din apartamentul de deasupra mea. Oricum, mai merită câteva rânduri, fiind un special. Zilnic, el sau ea scapă ceva pe jos. Acel ceva seamănă, după sunet, cu o bilă care cade pe gresie. Și se aude așa un țââc pâc pâc pâc pâc pâc pîc pîc… De zeci de ori pe zi. Și noaptea. Mor de curiozitate să știu ce-i chestia aia. Într-o noapte a scăpat însă o bilă de vreo 20 de kile, am dedus io, sau ceva ganteră, halteră, pe nevastă-sa… încât s-a zguduit blocul iar inima mea s-a oprit preț de o secundă. Toate astea au loc în pauzele în care nu găurește ceva cu bormașina sau nu bocănește cu ciocanul. Este imposibil să te muți de trei ani și tu încă să amenajezi două nenorocite de camere. Probabil că vă este cunoscută povestea totuși.

Mâine este ziua răzbunării! Am luat niște șine, că-mi schimb draperiile, iar șinele trebuie montate. De tavan. Prin găuri, multe găuri. Cu bormașina. Când? La o oră potrivită: 11 pm. Cred că termin până la 0:00, dar nu se știe.

***

Am tot încercat să-mi ignor vecinii, sperând ca și ei să facă același lucru în cazul meu. Să ignor că absolut de fiecare dată când vin acasă îi găsesc la grătar în spatele blocului, sau la bere, sau la pierdut vremea. Și absolut de fiecare dată să trec prin fața lor, iar ei să-mi studieze plasele, cutiile sau ce mai car eu. Să știe ora la care plec și la care vin, când duc gunoiul sau când ud florile de pe balcon. Nu există moment al zilei în care să nu fie un grup de gardă în dreptul grătarului ce ocupă un loc de parcare și nu e strâns de-acolo niciodată. Din păcate perioada de ignorare s-a terminat, și nu din vina mea. Cu câteva zile în urmă, după ce am parcat mașina și am ieșit din ea, aud din “cer”: “Vecine… Veciiine!”. Mă uit și-l văd la balcon. “Mută-ți și tu mașina un pic mai în spate, ca să pot și eu ieși”. Mă uit la mașina lui, mă uit la el, nu zic nimic. Zice el în schimb: “Dacă vine cineva și parchează în spatele meu nu mai pot ieși”. În spatele lui, la doi metri, fiind grătarul. Intangibil și respectat, șansele ca să fie mutat de cineva pentru a parca în locul lui erau minime spre zero. Dar vecinelul curului știa asta, doar că îi era lene să dea un picuț cu spatele ca să iasă pe lângă mine. N-am scos nici un sunet, în schimb am intrat în mașină și am demarat cu scrâșnet de roți (și de dinți) până în capătul opus al parcării, ca să-i fac loc. Încă un cuvânt despre parcări din partea altui cretinoid și o să fac ce trebuia să fac de la început. Iau o pensulă și-mi marchez locul de parcare cumpărat odată cu apartamentul, îmi pun un lanț de jur împrejur și inaugurez oficial epoca “Nu parca pe locul meu, că mori!”.

Aplicații utile pentru iPhone

Inspirat de Alex și topul său de aplicații pentru Android, am decis să realizez și eu o listă similară pentru iOS, sistem de operare pe care sunt convins că îl cunosc îndeajuns încât să pot face recomandări celor care acum îl descoperă.

Deoarece numărul de aplicații disponibile în AppStore este imens în acest moment (peste 250.000), un utilizator începător de iPhone ar putea avea dificultăți în a găsi programele care oferă un plus de valoare telefonului. Iată câteva dintre aplicațiile mele preferate. La sfârșitul fiecărei descrieri se află linkul spre locația din App Store de unde puteți descărca aplicația.

Continue reading Aplicații utile pentru iPhone

Cel mai folositor lucru din lume

Era vara anului 1990. Românii primeau ajutoare de la străini. Eu aveam aproape opt ani. Țin minte că într-o zi s-a răspândit vestea pe stradă că în curtea bisericii se împart cutii cu ajutoare primite de la francezi. Săracii francezi, pe atunci nu ne cunoșteau. Nu mai știu exact dacă și ai mei s-au dus să ia sau le-a adus popa la ușă, dar cert e că o cutie a ajuns și la noi în casă. Primul meu contact cu occidentul. Sau cel puțin cu mâncarea occidentală, fiindcă asta conținea cutia. Pentru mine însă, a fost un fel de Moș Crăciun combinat cu iepurașul la pătrat. Vă întrebați ce era în cutie. O să râdeți: niște biscuiți “fini” cu cremă de vanilie (cred că erau Prince), brânză topită La vache qui rit, o cutie de Nesquick (la care eu am crezut că-i zice Nespuick ani buni), o conservă de porumb dulce și încă ceva alimente de care nu-mi amintesc, deci nu m-au impresionat. Singurele chestii necomestibile erau o carte poștală cu un mesaj de la oamenii de bine care au trimis alimentele și… un desfăcător de conserve. Imediat ce tata s-a dumirit cum se folosește desfăcătorul și ne-a făcut o demonstrație, eu am căzut în admirație față de unealtă. Mi se părea cel mai high-tech lucru văzut până atunci. Gata cu conservele desfăcute cu cuțitul, bun venit luxului suprem!

Mama încă are desfăcătorul în sertarul din bucătărie. În stare perfectă de funcționare.

Ieri, în Cora, am luat niște conserve cu ton și m-a lovit: oare eu de ce naiba nu am un desfăcător? De ce, deși știu că s-a inventat o sculă în acest scop, încă îmi risc integritatea degetelor desfăcând conserve cu cuțitul, ca un neanderthalian?

Ajuns la raionul cu produse pentru bucătărie, nu mi-a venit să-mi cred ochilor: pe raft, un “L’Ouvre Boîte” absolut identic cu cel primit de la francezi acum douăzeci de ani aștepta să-și înceapă lunga și utila viață în bucătăria mea.

Io nu cred

Că în 2014 va fi așa ca în clipul de mai jos. Suedezii de la TAT (companie care dezvoltă interfețe cu utilizatorul pentru sistemele de operare mobile) au făcut un concept video interesant pe alocuri. Și trist un pic. Mi-am dat seama că și io fac ca ăla din clip dimineața: înșfac telefonul și timp de 10 minute mă uit ce s-a mai întâmplat, chiar dacă nu puteau să se întâmple multe de la ora 3 am, cât era când m-am ridicat de la calculator. Deci dependența de informație actualizată ne va fi încurajată și înlesnită în viitor. Faza cu ecranul încorporat în oglinda din baie mi se pare complet aiurea și, în afară de cazul în care producerea ecranelor de orice mărime va fi mai ieftină decât producerea hârtiei igienice, nu cred că va trece de stadiul de fiță.

Concediu (II) – Düsseldorf

*cu părere de rău, urmează o postare plină de lamentări

La o zi după ce ne-am întors de la mare, ne-am îmbarcat în avionul mov cu destinația Dusseldorf. În timp ce avionul se pregătea de decolare, un ultim exemplu de prostie românească m-a lovit în față: pe terminal, în loc de Aeroportul Cluj-Napoca, stă scris mare şi galben: Consiliul Județean Aeroportul Cluj-Napoca. Deci cum? Da, e adevărat că aeroportul din CJ este printre cele mai moderne din țară, dacă nu cumva cel mai modern. Terminale nou-nouțe, spațioase, dotate. Asta e bine. Dar asta nu înseamnă, boilor, că trebuie să vă semnați pe ambele fațade ale terminalului doar pentru că ați reușit să realizați ceva necesar orașului. Este un gest de prost gust, care arată doar cât de limitat gândiți. Ce urmează, drumuri cu asfalt în culoarea partidului la putere? Oare și statuia lui Matei Corvin va fi branduită după ce se va finaliza renovarea sa?

Şi-am decolat.

Pentru prima dată în Germania. Habar nu aveam cum va fi în Dusseldorf, destinația fiind aleasă în principal pentru prețul scăzut al biletelor. Se pare însă că am făcut o alegere inspirată. Şi tristă în acelaşi timp. Am văzut cum se poate trăi frumos. Am înjurat țara în care am avut ghinionul să mă nasc. Deşi, după ce am ieșit de câteva ori afară din țară mi-am promis că nu o să mai fac comparații România-restul lumii fiindcă rezultatul e de fiecare dată același: România e de rahat, nu am reuşit nici de această dată să ignor milioanele de lucruri ce ne deosebesc oraşele de cele din lumea civilizată. Cum ar fi parcurile kilometrice, drumurile şi trotuarele întreţinute perfect oriunde te-ai afla în oraş, nu doar în centru, zero câini vagabonzi, tramvaie care aduc a mercedesuri, clădiri renovate, copaci peste tot, oameni veseli cu poftă de viaţă. Pur şi simplu nu ne mai săturam de plimbări, de terase, parcuri şi magazine, am străbătut oraşul în lung şi în lat parcă încercând să-i găsim o hibă care să ne arate că nu este totul aşa de frumos cum pare la prima vedere. Fail. Nu vă mai zic de zonele rezidenţiale ale Dusseldorfului, pe străzile cărora ne-am plimbat duminica dimineaţa, sub un soare călduţ şi într-o linişte deplină. Să-mi vină să plâng, nu alta. Şi nu fiindcă-mi lipseşte ceva, sau de invidie, ci pentru că îmi dau seama ce retardaţi cu pretenţii ne conduc, şi cât de exasperant de puţin se face în ţara noastră.

De unde le vin însă lor toate astea? În primul rând din ceva ce la noi nu există: respect. Respectul pentru calitatea vieţii, dorinţa de a construi, de a trăi civilizat, atenţia la fiecare detaliu. Şi multă muncă. Probabil mai sunt şi alţi factori, care mie, românul, îmi scapă.

În septembrie, de ziua mea, vizitez Bruxelles-ul. Poate că de data asta voi reuşi să uit de România cât stau acolo.

Şi albumul foto AICI.

Concediu (I) – Litoralul

M-am întors din concediu.

Prima parte a vacanței ne-am lăfăit la mare, la soare. Am ales Costineștiul fiindcă n-am mai fost acolo. Am găsit cazare pe net la o pensiune, că la hotel era nesimţit de scump pentru două stele și mobilier din antichitate. Foarte plăcut surprins am fost de drumul până la mare. Noi am plecat de la Cluj sâmbăta, când nu circulă tirurile iar majoritatea turiştilor de weekend erau deja la mare. Drum excelent, aglomeraţie deloc, radare puţine. Singura parte naşpa a drumului a fost, cum era de aşteptat, centura Bucureştiului, care parcă a fost făcută din plastilină la cât de denivelată era. Pe litoral şoselele sunt ca-n palmă. Nu-mi venea să cred că pot conduce atât de civilizat, m-am tot minunat ca prostul. Ca să vezi ce mentalitate defectă am. Cu opriri în Bucureşti şi Constanţa, am ajuns la Costineşti pe la ora 10 seara. No, acolo ne-am cam panicat: nu vedeam drumul de oameni. Mii, zeci de mii, mişunau ca furnicile pe străzile staţiunii. Bine, nu vedeai drumul nici din cauza iluminatului stradal, care nu funcţiona. De ce să dai drumul iluminatului când ai cea mai aglomerată staţiune de pe litoral, nu? Primar cretin. Norocul norocului a făcut ca pensiunea la care ne-am cazat să aibă o curte largă, în care ne-am adăpostit maşina. Zilele ce-au urmat am explorat litoralul. Ce-ar fi de menţionat:

* Apa excelentă. Nu foarte caldă, deloc murdară, fără plante sau meduze sau cine ştie ce ciudăţenii prin ea. Chiar şi la Costineşti era ok, deşi cam mic spaţiul de la mal la geamandură. La Neptun, unde am petrecut o zi pe plajă, am avut parte de nişte valuri superbe şi o apă limpede în care am făcut zeci de scufundări cu ochelarii de înot pe ochi. Sentimentul pe care îl ai când stai pe spate lipit de fundul mării la un metru jumate adâncime şi vezi deasupra razele soarelui strălucind prin apă este incredibil de liniştitor. Şi la Mamaia am avut parte de valuri şi apă ok, dar nu ca la Neptun.
* Ne-am dat cu banana. Până la epava din Costineşti şi înapoi, cu trei aruncări forţate în apă pe parcurs. Cam dureroase căzăturile, multă apă înghiţită, dar aş mai repeta experienţa.

* Mâncarea de la acceptabilă la bună. Calitatea costă. Poţi însă trăi şi doar cu şaorme, ai de unde alege. Pentru o experienţă culinară deosebită, recomand restaurantul Paradisul Pescarilor din Neptun unde am savurat un chefal absolut delicios.
* Am fost la Aqua Magic din Mamaia. Aglomeraţie mare, dar distractiv. E greu să-ţi stăpâneşti emoţiile când te arunci pentru prima dată de pe toate chestiile alea.
* Pe plajă aproape toată suflarea feminină face topless. Chiar şi cele care n-ar trebui să facă, din motive estetice… Şi n-ai cum să nu te uiţi, fiindcă în orice parte îţi arunci privirea dai de ţâţe. Febră musculară la ochi, checked. Şi da, chiar cred că avem cea mai mare concentraţie de bunăciuni pe kilometru pătrat din Europa. Ideea lui Mazăre nu mi se mai pare deloc proastă, după CÂÂÂTE am văzut… 🙂

* Curăţenia nu a fost o problemă prin staţiuni, dar dacă vedeai plaja seara ţi se făcea rău. Incredibil ce animale pot fi oamenii. Miraculos însă, peste noapte cineva curăţa nisipul de tonele de peturi şi doze de aluminiu.

* Costineştiul e viu şi tânăr. Mi-a plăcut.

Laura a avut o obsesie pe toată perioada șederii noastre pe litoral: să-și facă rost de nămol de la Techirghiol. Din ce-am înţeles eu, nămolul ăla ar fi bun pentru orice, de la mărirea bustului cu opt numere până la tinerețe fără bătrânețe. E greu pentru mine să înțeleg de ce femeile țin morțiș să se dea cu tot felul de chestii bizare pe față. Mă refer la creme şi amestecuri făcute din te miri ce. Bun, deci acum că ni s-a pus pata pe nămol, cum facem rost? Să mă scufund eu în lac? Pe lânga asta, cum naiba se foloseşte? Îţi bagi pur şi simplu faţa în el? Trebuie preparat cumva, ţinut în condiţii speciale? Degeaba am bătut-o la cap cu întrebările astea, ea voia nămol. Fără prea mare tragere de inimă, am oprit la Eforie în drum spre Bucureşti, şi am tras maşina lângă lac. Aici a avut loc o scenă ruptă din Zona Crepusculară. Am ieşit de pe şosea şi am luat-o pe un drum neasfaltat, plin de gropi şi de praf până ce ne-am apropiat de lac. Am coborât din maşină şi ne-am uitat în jur. Pustiu total, ca-n deşert, cu excepţia unui lanţ de clădiri în construcţie aflate pe marginea lacului. 39 de grade. Ne apropiem de clădiri şi vedem, sub o umbrelă, o femeie şi-un bărbat. Nici o mişcare în rest. Femeia vindea piersici şi încă ceva fructe. Laura o întrebă de unde se poate cumpăra nămol. Femeia, mirată: “Vai, da` nămolul nu se vinde! Se scoate cu pompa din mijlocul lacului şi se foloseşte aici la tratamente”. Laura: “Da, dar noi vrem să luăm nişte nămol pentru acasă, cum să facem, să mergem noi să-l scoatem din lac?” Femeia tot mai alarmată: “Nu, dar nămolul nu se scoate aşa pur şi simplu!” Laura: “Ok atunci, cine ne poate da?” Femeia trage cu ochiul la bărbat şi-l întreabă şoptit: “Şeful e aici?” “Nu”, vine răspunsul. Femeia atunci, spre Laura: “Am o pungă.” Şi îi face semn Laurei să o urmeze. Se duc amândouă până în cea mai apropiată clădire şi se întorc după două minute cu un pungoi. Văzându-mă, femeia întreabă temătoare: “Da domnu cine-i?” “Soţul meu.” Femeia: “Aveţi grijă pe unde o luaţi, nu ieşiţi pe aici prin faţă, mergeţi prin partea cealaltă.” Şi-am mers, am pus “pachetul” în portbagaj, eu rugându-mă să reziste celor 600 de kilometri fără a exploda şi a-mi împuţi maşina. Costul “mărfii”? 10 lei 🙂

Trenul în Costinești

O să scriu despre cum a fost la mare într-un post viitor, pictures included, până atunci priviți însă cum vine trenul la Costinești. Mi s-a părut fascinant cum strada se transformă instant în peron așa că am filmat cap-coadă toată tărășenia. Ignorați țăranul care se scarpină în cur la începutul clipului și fiți atenți la prostul care, pe final, vrea să-și arunce prietenul sub roțile trenului…

31 iulie deja?

Dacă nu scriam acum, rămânea o singură postare pe luna iulie. Ce iute trece timpul fir-ar…

***

Unde locuiesc eu este raiul parcărilor. Prin rai înțeleg să ajungi acasă și să-ți trântești mașina oriunde pe lângă bloc, fără nici o grijă. E destul loc pentru toți, la orice oră s-ar întoarce. Tocmai de aceea nimeni nu s-a obosit să facă marcaje sau să numeroteze. Nu are rost. Ei, în loc să fie recunoscători că au așa noroc și că n-au stresul celor din oraș, unii se ocupă cu căcaturi. Cum ar fi să-mi ridice mie ștergătoarele. Motivul? Am parcat pare-se pe “locul” unuia, care s-a gândit el că din toată parcarea să-și aleagă un loc fix unde să-și depoziteze căruța. Vă dați seama că am văzut negru în fața ochilor și am început să urlu. În van. Am însă un plan. O să fotografiez zilnic parcarea spre înserate din aceeași poziție de pe balcon, apoi voi rula cadrele rapid și voi identifica țăranii care s-au atașat de anumite locuri și posibil pe măgarul ridicător de ștergătoare. După care nu știu ce voi face, dar măcar e un început…

***

În postarea trecută visam la vacanță. N-am avut timp de ea, abia din 15 august sper să-mi iau zborul. Dusseldorful rămâne în picioare și s-au adăugat și câteva zile de Bruxelles, în septembrie, de ziua mea. Din 15 cred că vom merge doar la mare, să ne relaxăm, cu oprirea prin București de care ziceam.

***

Am renunțat complet la Cola și la restul sucurilor cu CO2 și îndulcitori. De o lună. Am voie în schimb un Red Bull pe zi, ca să simt că viața are sens 🙂 E cam greu fără Cola, mai ales că la Mac nu am renunțat, și e cam plictisitor Big Mac-ul cu apă plată. La fel și un film. De fapt cam orice e plictisitor cu apă plată.

***

Excursia în Retezat a fost mișto, până la toamnă poate termin și filmul ei 🙂 Am făcut un traseu cam de trei ori mai lung decât am plănuit inițial, dar măcar acum cunosc și eu mai bine zona. Poza de mai jos e făcută de pe culmea de deasupra satului Clopotiva, exact de unde acum 9 ani decolam cu parapanta. Old beautifull times.

***

Cât timp colega răspunzătoare de treaba cu reciclarea a fost în concediu, coșurile au avut bunăvoința de a primi tot ce le-am dat.