Category Archives: De evitat

Caninostrada A3

Știam eu că merită să țin blogul deși n-am mai scris nimic de-un an. Vineri, 24 octombrie, am dat peste un motiv de scris. În plin. Pe autostradă. Mă autocitez:

Exact. La un an și jumătate de la incidentul cu câinele pe autostradă, am repetat isprava cu un alt câine, pe aceeași autostradă. Serios. Dacă data trecută am fost doar eu cu Laura în maşină, acum eram trei adulți și un bebeluș (unul dintre motivele pentru care n-am mai scris de-un an). Ora 20:00, deja noapte, am plecat din Florești şi am luat-o pe A3 înspre Alba Iulia unde mama avea diverse chestii în cuptor care se rumeneau şi la care visam de dimineaţă. Pe autostradă drum uscat, puține mașini ca de obicei. Acuma nu știu dacă mă crede careva, dar, în timp ce acceleram privind peretele de beznă străpuns de faruri, mi-a venit în minte incidentul cu câinele de anul trecut și m-am gândit ce nasol ar fi fost să pățesc așa ceva pe timp de noapte. „Stai că se rezolvă”, a zis Universul și, peste vreo 10 kilometri, m-a servit: pentru o fracțiune de secundă am văzut doi ochi și o blană neagră lucioasă în mijlocul drumului. Mi se pare că a apucat să facă doi pași în direcția greșită, adică în calea mea. Era mare. Am avut timp să strâng din dinți și cam atât. O bubuitură puternică urmată de zgomotul unor bucăți care s-au desprins și s-au împrăștiat, senzația că am trecut peste ceva și urlete de bebe speriat. Aveam 120. Am mai mers încă vreo 400 de metri încetinind progresiv și cu un sentiment ciudat că am visat și că e imposibil să fi pățit din nou așa ceva. Oprit pe banda de urgență, avarii, lăsat farurile pornite. Mi-a luat vreo cinci minute până mi-am făcut curaj să mă dau jos ca să inspectez. Cum m-am așteptat, iar vor trebui schimbate mască, radiatoare și multe altele. Daunele arată mai rău ca data trecută fiindcă n-am apucat să frânez deloc. Cred că după ce vor vedea factura, ăia de la asigurări o să-mi ceară triplu pentru reînnoirea poliței. În fine, Laura și bebele au plecat cu un prieten care a venit după ei din Cluj, eu și soră-mea am așteptat tractarea.

Concluzii, respectiv urări:

1. Oare câte animale traversează zilnic autostrada aia nenorocită prin găurile din garduri, punând în pericol viețile șoferilor, dacă un singur om, din păcate eu, își distruge mașina în două din cele aproximativ 20 de drumuri făcute pe autostradă în ultimul an și jumătate? Cred că răspunsul este terifiant.

2. Nu pot să ignor faptul că vineri, 24 octombrie, puteam să mor împreună cu copil, soție, soră. Puteam să mă fi speriat, să trag de volan, să lovesc parapetul și să mă răstorn. Puteam să dau peste un animal mai mare, cum ar fi o căprioară (am văzut pe timp de zi), care ar fi ajuns nu sub mașină ci înăuntru.

3. Vă dați seama că borâturile care administrează bucățica asta de autostradă și învârt bugete de sute de mii (milioane?) de euro pentru întreținerea ei fac de fapt mai nimic? Cum zicea tipul de la tractare, cel mult adună hârtii și mai astupă câte o groapă. Și adună mortăciuni și bucăți de caroserie, of course. Când vine vorba de gard, blestematul de gard de protecție care ar trebui inspectat și reparat periodic… pula.

4. De îndată ce-mi voi permite îmi voi lua cel mai obscen de mare 4×4, sufragerie pe roți, tanc, cum vreți să-i ziceți, ca să pot circula liniștit și în siguranță în această țară cretină. Îmi pun și un grilaj din titan în față. Vaci, câini, urși pe autostrăzi? Nicio problemă, voi trece prin toți. Cel mult pornesc ștergătoarele ca să curăț ce rămâne pe parbriz.

5. Și, desigur, același sincer „muriți dracului în chinuri stimați mafioți împuțiți de la CNADNR!”

masina

ps. Asta de mai sus e singura poză pe care am făcut-o pe autostradă imediat după incident. Fiind beznă, ar fi fost prea riscant să încerc să caut și să pozez câinele sau să găsesc „breșa” din gard. Știu că n-am ce dovedi în caz că m-aș hotărî să intentez vreo acțiune pentru tragerea cuiva la răspundere.

De porneam cu un minut mai târziu…

…nu pățeam ce vedeți mai sus. Duminica de Paști. Veneam de la Baia Mare de la un set de părinți și mergeam către Alba Iulia la celălalt set. Muzică, doar eu cu ea, vreme faină, ne visam deja în grădină la mama aruncând mingea lui Rexi ca să ne-o aducă înapoi ca să i-o aruncăm iar. La vreo câțiva kilometri de ieșirea de pe A3, universul ne-a demonstrat că poate face pipi oricând pe planurile noastre. Mergeam în spatele unui prost. Îi spun prost fiindcă a avut un rol destul de însemnat în incident. Mai ales că putea fi el în locul meu, cum de altfel aș fi preferat. Deci prostul a văzut în depărtare o mașină de poliție. Deși nu avea mai mult de 130, viteza legală, s-a gândit că ar fi cazul să încetinească până la 90, un obicei cretin al multor șoferi care se panichează ca tâmpiții atunci când văd un radar. După ce am stat vreo 20 de secunde în spatele lui și am văzut că nu-și revine, am dat să-l depășesc. Doar că, în momentul în care am ajuns paralel cu el, observ un câine care apare din partea dreaptă și dă să traverseze șoseaua. La un moment dat se oprește între benzi, socotind probabil în dreptul cărei mașini să se arunce. Din păcate a ales-o pe a mea, văzând-o mai spălată sau ceva. N-am avut ce face. În dreapta mașină, în stânga parapet, în față câine de talie mare, ca nu cumva să scap ieftin. Strâns din dinți, frână atât cât mi-a permis viteza, luat câinele în plin. Uitat în oglinda retrovizoare, câinele și ceva bucăți din mașina mea rostogolindu-se în urmă. Frânat ușor ca sa nu mă trezesc cu vreun camion peste mine, avarii și oprit fix în fața mașinii de poliție. Mă dau jos și mă duc să inspectez, așteptându-mă să găsesc numărul rupt sau cel puțin o parte din câine. Când colo, din radiator tocmai se scurgeau ultimele picături de antigel iar masca din față era crăpată pe mijloc. Și evident, numărul rupt. În timp ce blestemam pe cei care au montat simulacrul ăla de gard de protecție de-a lungul autostrăzii, mă trezesc cu un polițist lângă mine. „Hai să vezi ceva!”. Mă duc la mașina lor să văd ceva-ul. Mă filmaseră. Așa că am văzut în reluare și din alt unghi toată faza. Spectaculoasă de altfel, ieșea un viral decent, păcat că nu m-au lăsat să le filmez ecranul cu telefonul. Nimic de reproșat polițiștilor, foarte de treabă, mi-au dat numărul unei firme de tractări și o dovadă de reparație pentru asigurări, apoi au plecat să ia câinele (deloc surprinzător, mort) din mijlocul drumului. Noi am rămas să așteptăm platforma. Zilele ce au urmat m-am plimbat între asigurări și service. Costurile distracției: 6900 de lei, din care 400 doar tractarea, la suprapreț că era ziua de Paști. Din fericire am avut casco, deci am rămas doar cu deranjul.

Închei cu un sincer „MURIȚI ÎN CHINURI!” adresat celor care administrează autostrada.

Săriți direct la prăjitură

E foarte bine când cineva îți semnalizează cu farurile că este radar în față. Dar nu tot timpul. De exemplu atunci când unii îți dau flash-uri cu 10 kilometri înainte de radar și tu reduci viteza la 59 și aștepti. Și aștepti. Și nu mai apare nicio mașină de poliție. Și până la urmă te saturi și accelerezi și o vezi. Și-ți stă inima. O altă situație: în aproape toate (dacă nu cumva toate) cazurile, ăia cu radarul pândesc o singură direcție de mers. Pe lângă detectarea vitezei ei îți fac și poză, ca să poată dovedi că tu ai fost la volan în caz că vrei să contești amenda. Așa că după ce treci de un radar îndreptat înspre tine, e cam inutil să-i avertizezi pe ăia cu care te întâlnești, fiindcă mașina de poliție e cu spatele la ei. Dacă au viteză cu siguranță vor încetini când o vor vedea, dar nu se află niciun moment în pericol de a fi opriți. Dacă treci pe lângă o mașină a poliției parcată pe marginea drumului cu spatele la tine, da, atunci anunți pe cei care vin din sens opus. Asta teoretic. Practic toată lumea flash-uiește disperată în toate direcțiile.

***

Așteptând la Mac, mă uitam la o mamă care-i lua copilului un Happy Meal. Întrebată cu ce fel de sandwich să fie și auzind opțiunile – hamburger, cheeseburger și McPuișor – femeia a ales rapid „puișorul”. Deși mănânc fără discriminare orice de la Mac, că-mi place și n-am voință să mănânc „sănătos”, n-am putut să nu mă gândesc că femeia a făcut cea mai proastă alegere pentru copilul ei. Spre deosebire de hamburger și cheeseburger, care, conform site-ului companiei, conțin carne de vită fără alți aditivi, carnea din McPuișor vine cu niște bonusuri. Felia conține: carne din piept și pulpă de pui, piele pui, înveliș pane (făină grâu, condimente, sare, pesmet, agenți de coacere E300, E450, E500, drojdie), ulei vegetal. Nu tocmai ce i-aș da unui copil de trei ani să mănânce. Faza e că diminutivarea puiului din denumirea produsului, o mișcare de marketing genială, te duce cu gândul la ceva inofensiv, drăguț și cu puține calorii, numai bun pentru copii.

***

De pe site-ul lui Adi Hădean am găsit rețeta la Chocolate Lava.Vă anunț cu nedisimulată mândrie că am încercat-o și mi-o ieșit spectaculos. Dovadă stau poza de mai jos și martorii/degustătorii extaziați 🙂

Paris, ratatouille și „Je suis roumain, mânca-ți-aș”

Se făcea că era ultima noastră noapte în Paris. Sună fain, nu? Fiind ultima noapte și fiindcă autocarul spre aeroportul Beauvais pleca la 5 dimineața, am decis să nu mai luăm cazare și să ne plimbăm prin oraș, profitând de o vreme bizar de călduță pentru perioada asta. Când zic călduță înseamnă că nu mi-am scos mănușile din bagaj. Prietenii noștri, aflați pentru prima dată în Franța, au îmbrățișat și ei ideea unei nopți de plimbăreală, un pic îngrijorați, ei locuind în București. Noapte, București, înțelegeți de unde îngrijorarea. Noi în schimb, după ce am colindat  noaptea străzile din Barcelona ore întregi fiindcă am pierdut ultimul metrou sau pe cele din Nisa, îmbătați de joie de vivre-ul din jur, i-am asigurat că n-au de ce să-și facă griji. Parisul e minunat noaptea. Woody Allen știe și el asta, uitați-vă la Midnight in Paris. Nu, nu-i ăla cu Paris Hilton. Așa că, după ce am fost la turn să vedem cum se aprind luminițele la oră fixă, am băut ceai și ciocolată caldă într-o cafenea de lângă și am admirat panorama orașului de pe scările de la Sacre Coeur, am luat metroul spre Gare de Lyon, să ne luăm bagajele și să vedem ce autobuz de noapte ne va duce spre autogară.

După ce ne-am lămurit ce și cum și avînd încă vreo trei ore la dispoziție, am purces în a ne depărta de gară, mai ales că prin jurul acesteia mișunau ceva „specimeni” ce se încadrau lejer la categoria „dubioși”. Ca la gară. Lângă gară, câteva restaurănțele, majoritatea închise. În timp ce treceam prin dreptul unuia, un țipăt răsună în noapte. Lângă mine. Trecând peste mini infarct, mă întorc să văd ce s-o întâmplat. Era Andreea, simpatica noastră prietenă, cu mâna întinsă înspre geamul restaurantului. Hm. Mă uit înăuntru pregătindu-mă sufletește pentru ceva scenă din Final Destination și ce văd? Văd un ditamai șobolănocul ițindu-se de după o masă. Nu semăna cu Remy din Ratatouille dar presupun că avea aceleași preocupări. Nu dispare bine șobo și apare un șoarece. Oooo…key…, am văzut destul, hai să mergem. No, pune-te acuma și explică-le la oameni că nu ăsta-i de fapt Parisul, că e vorba doar de un restaurant jegos de lângă gară, că nu mai știu ce. Din fericire (sau nu), șobolanul parizian le-a fost șters curând din memorie de alți dăunători, mai vocali.

După ce ne-am săturat de plimbare, am acostat la o terasă din Place de la Bastille, denumită foarte surprinzător La Bastille, unde am hotărât să rămânem până la sosirea autobuzului de noapte. Era cam ora 3. Terasa încălzită, lume destul de multă, servire promptă. Eu mi-am comandat un cheeseburger cu cartofi prăjiți un pic cam piperat, și aici mă refer la preț (ok, fie, nu cred că am dat în viața mea așa mulți bani pe un nenorocit de cheeseburger). De bun o fost bun, nu zic. Restul și-au luat fiecare cafele și alte licori.. Și cum stăteam noi așa simțindu-ne bine, la un moment dat auzim un răcnet de afară, urmat de „Cum să furi mă telefonul? Cum mă? Cum?”, în românește. În secunda aia am amuțit toți. Toți de pe terasă. Fiindcă a început spectacolul și trebuia să fim atenți, nu? Exact în dreptul nostru, pe trotuar, două grupuri de țigani români se luaseră la ceartă. Fiecare tabără avea un mascul, o pirandă cu un copil atașat de gât și câțiva puradei și puradele pe lângă. N-avem vreme să ne dumirim și ăia doi își sar de gât unul altuia. Femeile se scuipau și înjurau. Una dintre ele, ca să se poată desfășura, își aruncă copilul pe jos ca pe o cârpă și sare pe cealaltă. Dacă vă imaginați deja vacarmul, dublați ceea ce vă imaginați. Toată nebunia a durat vreo jumătate de oră, în vreo 12 runde, timp în care ăia se retrăgeau și apoi se luau din nou de gulere. Cam atât făceau, că erau prea lași să se lovească. Noi ne rugam să vină poliția să-i ducă nu contează unde, pe fundul oceanului de exemplu. Francezii și ce nații mai erau pe lângă noi se distrau. Când un chelner le-a zis ceva ălora din stradă, una dintre țigănci a început să urle: „Je suis roumain, je suis roumain!” În momentul ăla noi am fi intrat cu mare plăcere în pământ. Normal că am încetat orice comunicații în limba maternă și ne-am mulțumit cu engleza până la plecare, sperând să-i convingem pe chelneri să ne considere măcar ruși. Fin.

Ăsta nu e anul meu

Totul a început cu filmuleţul ăsta:

L-am făcut cu un program pentru telefon, TimeLapse, pe care am dat 7 lei. Programul setează telefonul să facă poze automat la intervale stabilite de tine, pe care apoi le “lipeşte” pentru a forma un clip video. În funcţie de imaginaţie, se pot face chestii interesante. Am folosit portofelul pentru a sprijini telefonul în dreptul ferestrei din redacţie. După 20 de minute, am luat telefonul pentru a vedea ce a ieşit. O colegă mi-a zis să am grijă să nu-mi uit portofelul la fereastră. Ora şapte. Plecăm toţi spre casele noastre. Îl las pe Nicuşor în apropiere de a sa, după care îmi dau seama că portofelul meu e tot la fereastră. Ca să fiu sigur, caut și în geanta laptopului, aflată pe bancheta din spate, unde mi-l mai pun câteodată. Nu e, aşa că mă întorc la redacţie. Urc, recuperez portofelul şi cobor într-un minut, vorbind între timp la telefon cu mama. Nu mai ştiu dacă am închis maşina între timp. Mă duc la Cora. Parcarea nu e foarte plină. Mi-e o foame de lup. Cumpăr apă, redbull, dulce, o mozarella şi nişte salată, să-mi fac sandwich-uri. În zece minute termin. La casa de marcat unde m-am pus era un băiat neîndemânatic care era foarte emoţionat de fata ce stătea în faţa mea la coadă. Zic asta fiindcă și-a scăpat pixul de două ori şi s-a înroșit ca racul. Ajung în parcare, îmi reperez maşina care arăta îngrozitor de prăfuită lângă un 4×4 negru şi lucios. Deschid o uşă din spate şi dau să-mi aşez punga cu cumpărături între scaunul din faţă şi banchetă. Ochii mei îşi dau seama că nu văd ce ar trebui să vadă. Laptopul şi geanta foto nu mai erau. Mă uit disperat sub scaune. După un moment de furie neputincioasă sun la 112. Într-o secundă îmi răspunde o operatoare. Furt. Mă numesc, sunt la Cora. Transferat la un poliţist. Îi spun și lui unde sunt, mă întreabă dacă mi-au spart geamul sau uşa. Spun că nu şi îi spun că e posibil să fi lăsat uşa deschisă când am urcat după portofel la redacţie. Pe strada Salcâmului sunt foarte mulţi ţigani. Îmi spune că, din moment ce nu ştiu unde a avut loc furtul, să vin la secţia IV. Mă duc. Acolo găsesc un poliţist de serviciu, caruia îi spun ce-am păţit. Din atitudinea lui înţeleg că este un lucru minor și faptul că am venit la el și îl deranjez nu va rezolva nimic. Îi dau de înţeles că lucrez la un ziar şi îi spun că totuşi, vorbim de vreo 90 de milioane. Se activează. Îi sună pe “criminalişti” şi încearcă să dea de alt poliţist care ar trebui să-mi ia declaraţii. Apare alt polițist din spate. Tuşeşte şi arată de parcă tocmai s-a ridicat dintr-un pat. “O mă, erai aici?” spune primul surprins, “Uite pe domnul, i-au furat laptopul şi tot felul de electronice din maşină. I-am sunat şi pe X şi Y, erau acasă”. Obositul se uită la mine şi mă invită la el în birou, unde mirosea puternic a ceai şi a suc de portocale stătut. Lumină de neon rece, mobilier ieftin, dar nou, că secția IV tocmai s-a mutat în sediul ăsta. Primesc două coli şi un pix. Nume, prenume, locul naşterii… CNP-ul nu-l ştiu, scot buletinul, în calitate de persoană vătămată declar… Începe să-mi dicteze. Scriu greu, cu litere de tipar, fiindcă nimeni nu mi-ar înţelege scrisul de mână. Îmi dau seama ce mult timp a trecut de când n-am mai scris altfel decât folosind tastatura. Mi se pare un chin să mişc pixul. Poliţistul îmi dictează, tuşeşte, cască şi nu pare să aibă chef de vorbă. Îmi dau seama că nu are sens că caut compasiune sau vreo asigurare. Îmi dau seama că nu-l interesează. Probabil că nici pe mine nu m-ar fi interesat. Suntem români și nu ne pasă. Îi fac cunoscută teoria mea cu uşa uitată deschisă şi cu ţiganii de pe Salcâmului. Scriu asta în declaraţie. Apare cineva şi ne zice că au venit criminaliştii. Mergem în parcare, trag maşina la lumină. Criminaliştii sunt doi băieţi. Nu par a avea mai mult de 23-24 de ani. Râd şi glumesc, povestesc despre nu ştiu ce chef la care lumea trebuia să poarte măşti. “A, uite, aici o forţat uşa”. ?!!? Ne uităm toţi patru. Butucul yalei de la uşa dreapta faţă era scos în afară cam un centimetru, şi tabla puţin îndoită. Eu nu văzusem, era întuneric. Teoria mea cu ţiganii şi uşa lăsată deschisă… Deci nu am lăsat uşa deschisă. Slabă consolare. Au început să dea cu praf din ăla pentru amprente. M-am gândit imediat că orice hoţ de bun simţ care ştie să spargă o yală și o face într-o parcare populată are şi mănuşi. Poliţistul îmi zice să vin cu el înapoi în birou. S-au schimbat datele problemei, deci alte două coli. Alte declaraţii. Deja simțeam că nu mai are rost și voiam să-i spun că-l înțeleg că-i bolnav și fără chef și știu că n-am nicio șansă să-mi mai recuperez vreun lucru, așa că să mă lase în pace. Între timp a venit și unul dintre băieții veseli cu amprentele din mașină, puse într-un plic. Trebuie să mă amprenteze și pe mine, ca să mă “excludă”. Fiecare deget și palmele. Tușul era rece. A trebuit să-mi las mâinile moi, ca să poată el să-mi manevreze degetele. M-am simțit de parcă eu eram infractorul. Terminat, spălat pe mâini, semnat. Aflu că voi fi sunat pentru a mi se cere date în plus despre bunuri, printre care și MAC-ul plăcii de rețea a laptopului. Cică ar fi o pistă. No mă, știu și ei ce-i ăla MAC, cred că asta o fost revelația serii. Am plecat din secția adormirii maicii domnului și am ajuns acasă. Mai sărac cu 9000 de lei, dar cu plasa de cumpărături intactă. Acasă m-am mai gândit ce aveam prin genți pe lângă laptop și aparat foto, pentru un pic de post-enervare. Deci mai aveam așa: handsfree-ul de la telefon, chei, cablul de date al telefonului, căștile mele JVC luate la suprapreț din Monaco, un kit de curățare pentru obiective foto și capul trepiedului foto, asta așa, bonus, ca să nu mai am ce face cu trepiedul rămas acasă. Nu că aș fi putut face multe până îmi iau alt aparat. De menționat că ieri a fost prima zi în care mi-am dus aparatul foto la redacție, fiindcă era frumos și m-am gândit că voi face niște poze prin oraș. Am pus în geanta foto, pe lângă obiective, și încărcătorul, pentru a nu-i obliga pe hoți să investească :). Ziua s-a încheiat cu o pană de curent totală ce a lovit tot cartierul, lăsându-mă în beznă și cu un sentiment că toată lumea conspiră pentru a-și bate joc de mine. M-am culcat.

***

ps. Ținând cont că pe laptop era un sticker cu numele acestui blog, și, cine știe, poate imbecilul care l-a furat îmi va face o vizită, îmi permit să-i adresez un mesaj: sper să mori cât mai curând!

ps2. Da, știu că nu ar fi trebuit să-mi las lucrurile la vedere în mașină. Da, Cora cică are supraveghere video iar poliția presupun că va verifica… cândva. Nu, nu voi urmări ca un obsedat toate site-urile unde se vând chestii și toate talciocurile din împrejurimi în speranța că-mi voi dibui lucrurile. Prea puține șanse ca să merite nervii.

Concediu (I) – Litoralul

M-am întors din concediu.

Prima parte a vacanței ne-am lăfăit la mare, la soare. Am ales Costineștiul fiindcă n-am mai fost acolo. Am găsit cazare pe net la o pensiune, că la hotel era nesimţit de scump pentru două stele și mobilier din antichitate. Foarte plăcut surprins am fost de drumul până la mare. Noi am plecat de la Cluj sâmbăta, când nu circulă tirurile iar majoritatea turiştilor de weekend erau deja la mare. Drum excelent, aglomeraţie deloc, radare puţine. Singura parte naşpa a drumului a fost, cum era de aşteptat, centura Bucureştiului, care parcă a fost făcută din plastilină la cât de denivelată era. Pe litoral şoselele sunt ca-n palmă. Nu-mi venea să cred că pot conduce atât de civilizat, m-am tot minunat ca prostul. Ca să vezi ce mentalitate defectă am. Cu opriri în Bucureşti şi Constanţa, am ajuns la Costineşti pe la ora 10 seara. No, acolo ne-am cam panicat: nu vedeam drumul de oameni. Mii, zeci de mii, mişunau ca furnicile pe străzile staţiunii. Bine, nu vedeai drumul nici din cauza iluminatului stradal, care nu funcţiona. De ce să dai drumul iluminatului când ai cea mai aglomerată staţiune de pe litoral, nu? Primar cretin. Norocul norocului a făcut ca pensiunea la care ne-am cazat să aibă o curte largă, în care ne-am adăpostit maşina. Zilele ce-au urmat am explorat litoralul. Ce-ar fi de menţionat:

* Apa excelentă. Nu foarte caldă, deloc murdară, fără plante sau meduze sau cine ştie ce ciudăţenii prin ea. Chiar şi la Costineşti era ok, deşi cam mic spaţiul de la mal la geamandură. La Neptun, unde am petrecut o zi pe plajă, am avut parte de nişte valuri superbe şi o apă limpede în care am făcut zeci de scufundări cu ochelarii de înot pe ochi. Sentimentul pe care îl ai când stai pe spate lipit de fundul mării la un metru jumate adâncime şi vezi deasupra razele soarelui strălucind prin apă este incredibil de liniştitor. Şi la Mamaia am avut parte de valuri şi apă ok, dar nu ca la Neptun.
* Ne-am dat cu banana. Până la epava din Costineşti şi înapoi, cu trei aruncări forţate în apă pe parcurs. Cam dureroase căzăturile, multă apă înghiţită, dar aş mai repeta experienţa.

* Mâncarea de la acceptabilă la bună. Calitatea costă. Poţi însă trăi şi doar cu şaorme, ai de unde alege. Pentru o experienţă culinară deosebită, recomand restaurantul Paradisul Pescarilor din Neptun unde am savurat un chefal absolut delicios.
* Am fost la Aqua Magic din Mamaia. Aglomeraţie mare, dar distractiv. E greu să-ţi stăpâneşti emoţiile când te arunci pentru prima dată de pe toate chestiile alea.
* Pe plajă aproape toată suflarea feminină face topless. Chiar şi cele care n-ar trebui să facă, din motive estetice… Şi n-ai cum să nu te uiţi, fiindcă în orice parte îţi arunci privirea dai de ţâţe. Febră musculară la ochi, checked. Şi da, chiar cred că avem cea mai mare concentraţie de bunăciuni pe kilometru pătrat din Europa. Ideea lui Mazăre nu mi se mai pare deloc proastă, după CÂÂÂTE am văzut… 🙂

* Curăţenia nu a fost o problemă prin staţiuni, dar dacă vedeai plaja seara ţi se făcea rău. Incredibil ce animale pot fi oamenii. Miraculos însă, peste noapte cineva curăţa nisipul de tonele de peturi şi doze de aluminiu.

* Costineştiul e viu şi tânăr. Mi-a plăcut.

Laura a avut o obsesie pe toată perioada șederii noastre pe litoral: să-și facă rost de nămol de la Techirghiol. Din ce-am înţeles eu, nămolul ăla ar fi bun pentru orice, de la mărirea bustului cu opt numere până la tinerețe fără bătrânețe. E greu pentru mine să înțeleg de ce femeile țin morțiș să se dea cu tot felul de chestii bizare pe față. Mă refer la creme şi amestecuri făcute din te miri ce. Bun, deci acum că ni s-a pus pata pe nămol, cum facem rost? Să mă scufund eu în lac? Pe lânga asta, cum naiba se foloseşte? Îţi bagi pur şi simplu faţa în el? Trebuie preparat cumva, ţinut în condiţii speciale? Degeaba am bătut-o la cap cu întrebările astea, ea voia nămol. Fără prea mare tragere de inimă, am oprit la Eforie în drum spre Bucureşti, şi am tras maşina lângă lac. Aici a avut loc o scenă ruptă din Zona Crepusculară. Am ieşit de pe şosea şi am luat-o pe un drum neasfaltat, plin de gropi şi de praf până ce ne-am apropiat de lac. Am coborât din maşină şi ne-am uitat în jur. Pustiu total, ca-n deşert, cu excepţia unui lanţ de clădiri în construcţie aflate pe marginea lacului. 39 de grade. Ne apropiem de clădiri şi vedem, sub o umbrelă, o femeie şi-un bărbat. Nici o mişcare în rest. Femeia vindea piersici şi încă ceva fructe. Laura o întrebă de unde se poate cumpăra nămol. Femeia, mirată: “Vai, da` nămolul nu se vinde! Se scoate cu pompa din mijlocul lacului şi se foloseşte aici la tratamente”. Laura: “Da, dar noi vrem să luăm nişte nămol pentru acasă, cum să facem, să mergem noi să-l scoatem din lac?” Femeia tot mai alarmată: “Nu, dar nămolul nu se scoate aşa pur şi simplu!” Laura: “Ok atunci, cine ne poate da?” Femeia trage cu ochiul la bărbat şi-l întreabă şoptit: “Şeful e aici?” “Nu”, vine răspunsul. Femeia atunci, spre Laura: “Am o pungă.” Şi îi face semn Laurei să o urmeze. Se duc amândouă până în cea mai apropiată clădire şi se întorc după două minute cu un pungoi. Văzându-mă, femeia întreabă temătoare: “Da domnu cine-i?” “Soţul meu.” Femeia: “Aveţi grijă pe unde o luaţi, nu ieşiţi pe aici prin faţă, mergeţi prin partea cealaltă.” Şi-am mers, am pus “pachetul” în portbagaj, eu rugându-mă să reziste celor 600 de kilometri fără a exploda şi a-mi împuţi maşina. Costul “mărfii”? 10 lei 🙂

Îmi permit să vă plictisesc. Mersi.

Săptămâna asta am făcut economie serioasă de gaz și nu pentru că am vrut noi ci pentru că așa a vrut centrala. Eu puneam pe 25 de grade, ea pornea peste vreo trei ore, încălzea caloriferele cât să nu fie reci, după care se oprea. Apoi pornea iar și se oprea în secunda următoare de ziceai că e cineva și se joacă la butoane. Temperatura în casă pe la vreo 20 de grade și asta când bătea soarele în geam. Adică rar în perioada curentă. Clar, s-a stricat centrala, tulaaai, urmează zeci de milioane dați la diagnosticări, reparații, poate trebuie una nouă… Într-un final îmi pică ochii și pe termostat: “Da stai un pic, n-oi fi tu de vină?”. Mers la Praktiker, luat altul, cel mai ieftin găsibil, pe la 45 de roni, fără display, programări, fără nimic. Acasă emoții, fiindcă plasticăraia nu avea alte instrucțiuni decât o schemă electrică cu ceva hieroglife, era altă marcă decât ăsta vechi, și, cum eu sunt obișnuit ca din două, s-o aleg mereu pe aia greșită, mă așteptam să leg firele exact invers. Centrala e sigilată și nu o puteam desface să văd unde duce firul termostatului vechi. Ok, și bag centrala în priză, pun pe 25 de grade și… pornește cuminte, că altfel nu scriam ca să vedeți ce prost îs și cum mi-am dat foc la casă. Deci dacă centrala face figuri, bănuiți întâi termostatul și nu chemați cavaleria. Acesta a fost punctul culminant al săptămânii. Sorry.

***

Se vorbește mult în ultima vreme de așa numitele droguri legale vândute în Spice Shopuri sau, cum le zice mai dreamy… “magazinele de vise”. Vedeta este Special Gold, vândut ca sare de baie și care are pe plic interdicția de a fi folosit de persoane sub 18 ani. Dar cum așa, tinerii n-au voie să facă băi parfumate? 😛 Prin iunie anul trecut, Ministrul Sănătății de atunci, unu’ Bazac, zicea că se încearcă blocarea prin lege a vânzării produselor ce conțin substanțe cu efecte halucinogene. Ei, abia acum un proiect de lege pe această temă a trecut de comisiile de specialitate și numai în februarie va fi discutat în Parlament. Între timp, că a trecut ceva timp de atunci, mai mulți boi au mierlit-o după ce au tras la greu sare prin diverse orificii. Înainte de a se interzice io aș zice să se dea gratuit o perioadă cui vrea, la kil, cu instrucțiuni…

***

Biletele la Barcelona sunt luate, mai este mult însă până pe 7 mai. Până atunci poate facem o Viena cu mașina. Aici am scris despre loteria biletelor de pe site-ul Wizz Air.

Red Romanian Roads

Dacă veți face un drum mai lung prin țară veți observa că șoselele sunt roșii. Asta pentru că sunt presărate la tot pasul cu bucăți de câini și ocazional de vulpi sau iepuri. Pe drumul Cluj-Călărași cred că am văzut vreo 2000 de cadavre. Inclusiv pe autostradă, unde dacă ai ghinionul să pleznești un animal ți-ai nenorocit mașina. Cum a pățit-o un Audi care ne-a depășit, pentru ca mai apoi să-l găsim tras pe dreapta, cu pasagerii admirând o ditamai gaura în spoilerul față. Desigur, cu 300 de metri mai înainte am trecut grațios și peste câinele vinovat, lățit în mijlocul drumului alături de o bucată mare de spoiler.

***

Ce poți să pățești din cauza unui GPS cu hărți neupdatate și, evident, a ghinionului atroce? Ce am pățit eu: amendă cinci milioane și reținerea talonului mașinii în Bucureștiul mamii lui. Eram pe un drum care ducea la centura ocolitoare a Bucureștiului și GPS-ul mi-a zis să o iau la stânga. Am luat-o. Nu merg zece metri că mă și pomenesc cu o sirenă de poliție în spate. Io am văzut mașina Poliției venind din dreapta dar nu i-am dat importanță. Se pare că el mi-a dat mie. Se coboară un țigan din mașină și mă anunță că nu aveam voie să fac stânga, că am trecut peste linia continuă și că vai ce ilegalitate am făcut. Îi explic că n-am fost în zona respectivă în viața mea, că GPS-ul mi-a zis să o iau pe acolo, că nu există indicator cu interzis la stânga, că nu există indicator obligatoriu la dreapta, că linia continuă era aproape invizibilă la cât de vechi erau marcajele, că l-am văzut venind și nu sunt tâmpit să încalc legea cu bună știință în fața lui, practic toate circumstanțele atenuante din lume. Replica lui: dacă GPS-ul zicea să o iei pe contrasens, o luai? Îl văd că se tot face că scrie ceva dar nu scria nimic și îmi pică fisa. Îl întreb că ce se poate face, cum să rezolvăm blabla. Mă întreabă câți bani am la mine. Îi zic că vreo 2 milioane, dar nu-s sigur. Mă pune să verific. Rahat, aveam 60 de lei, fiindcă alimentasem de 150 cu zece minute înainte. Se enervează, probabil că l-am înjurat cu o sumă așa de mică. Scrie amenda, semnez (greșeala mea) și numa ce văd că dă să plece. Cu talonul mașinii. Îl întreb de ce nu-mi dă talonul. Zice că nu am rovinietă și că pot să-l iau înapoi când o să am. Îi spun că-s din Cluj și nu pot să bat atâta drum pentru un talon. Ce face rahatul tuciuriu? Demarează și mă lasă vorbind. Pe agentul organului masculin de reproducere îl chema Mitu Nicolae.

***

Blocajele rutiere sunt ceva atât diabolic încât probabil că există o întreagă știință în spatele explicării producerii lor. Cum este posibil să rămâi blocat peste o oră în mijlocul câmpului, la vreo trei kilometri de intrarea în Sebeș și să nu te miști nici măcar un centimetru în tot acest timp, ca mai apoi brusc să poți circula lejer în continuare? În tot acest timp din sens opus traficul părea normal. Am zis că doar ceva catasstrofal gen prăbușirea unui meteorit ar acorda circumstanțe atenuante unei astfel de situații. Nici vorbă, nici măcar un rahat de accident nu avusese loc. Încă mă întreb ce s-a întâmplat.

Însemnez ca să nu uit

S-a prăbușit avionul Air France în mijlocul Oceanului Atlantic. 228 de morți, o tragedie, îngrozitor și nedrept. Cauzele sunt încă un mister. Cum la locul prăbușirii oceanul are mii de metri adâncime, cutiile negre ale avionului sunt aproape imposibil de detectat deși sunt căutate cu un submarin francez și două nave dotate cu dispozitive de ascultare a “ping”-urilor emise de cutii. Ping-uri care vor înceta în aproximativ o săptămână. Sper să le găsească, însă am o nedumerire. Înainte de prăbușire avionul a trimis automat către fabricant 24 de mesaje de eroare, care semnalau cedarea mai multor sisteme vitale pentru zbor. Cu ocazia acestui incident am aflat că toate avioanele Airbus trimit în timpul zborului diverse informații tehnice către companie, informații ce servesc la îmbunătățirea software-ului de zbor dezvoltat ulterior. De asemenea am mai aflat că avionul se afla în afara razei radarului când s-a întâmplat tragedia. Cu toate acestea sistemul automat de transmisie a datelor de zbor a funcționat fără probleme. Și atunci pun întrebarea: conținutul cutiilor negre (înregistrări cabină, parametri de zbor) nu poate fi transmis în același mod ca și informațiile pentru debugging, în timp real și stocat altundeva decât în avionul care la o adică poate ajunge pe fundul oceanului într-un milion de bucăți? Eventual înregistrările să fie șterse de fiecare dată când avionul aterizează în siguranță. Să zicem că e scump de implementat la toate avioanele, dar măcar la cele care fac zboruri transoceanice nu se poate face ceva pentru a evita situațiile în care 10 națiuni scormonesc oceanul aproape degeaba? Normal că se poate însă prăbușirile fiind relativ rare se preferă varianta mai simplă și mai ieftină.

***

Apple a lansat softul pentru iPhone versiunea 3.0, în care binevoiește a include și posibilitatea trimiterii de MMS-uri (welcome to 2003 cum zicea cineva), cut/copy/paste și funcție de search. Telefonul se mișcă mai bine, în special browserul web. Astea sunt cele mai vizibile îmbunătățiri. Funcția de search este deosebit de utilă, rezultatele afișate fiind selectate dintre contacte, aplicații sau mailuri. Mai există posibilitatea de a folosi telefonul drept modem, opțiune pe care Orange o taxează cu 4 euro, așa numa de șmecheri ce sunt, deși la alte telefoane nu trebuie să plătești nimic pentru a face tethering.

***

O seară foarte proastă se desfășoară așa: vine ploaia. Se ia curentul în sat. Vine curentul înapoi, internetul însă nu mai vine. Ora 0:00.  Fără internet nu pot lucra. Nu-i nimic, mă sui în mașină și mă duc la sediul firmei. Ploaia cade în regim turbat. În apropiere de oraș o iau spre cartierul Mănăștur, ca să mă opresc la Mac să-mi iau ceva de mâncare. Drumul respectiv începe cu o pantă pe care mie îmi place totdeauna să o iau cu viteză. Am omis faptul că acum turna cu găleata. Accelerez și mă trezesc față în față cu un lac în toată regula format la baza pantei. Intru în lac cu vreo 90 la oră. Apa zboară 10 metri în sus iar mașina se rotește de două ori în jurul axei și se oprește la juma de metru de marginea drumului, pe contrasens. În jur nici o mișcare. Păcat, cred că a fost spectaculos. Pornesc mașina și ajung la Mac. Între timp ceva de sub mașină zăngănea, semn că… nașpa. Îmi iau un suc și un sandwich, le pun pe scaunul din dreapta și mă îndrept spre firmă însoțit de zăngănitul infernal. Becurile de pe stradă nu funcționau. Opresc mașina, pun mâna să-mi iau mâncarea și dau de ceva ud. Fucktardul de la Mac nu închisese capacul paharului de suc. Sandwich, portofel și geanta laptopului înotau în Cola.

Motoare și Ifoane

Orice motor de căutare vrea să fie adoptat și setat ca “default search engine” dacă se poate de către toată planeta. Mai nou Google și Yahoo! nu se mai mulțumesc să te întrebe ci au inventat metode prin care să se apere unii de alții. De fiecare dată când instalez o versiune nouă de Yahoo Messenger mă feresc să instalez și restul de porcării incluse în kitul de instalare, cum ar fi Yahoo Toolbar, program care mă enervează la culme. Cu toate astea, încercând să updatez messengerul de pe calculatorul cuiva, nu sunt atent și instalez toată gama de crapware inclusă în kit. Nu apuc să apăs finish și mă trezesc cu o atenționare de la Google, stăpânul de până atunci al calculatorului…

Bun, deci mulțumesc Google, ești drăguț, vreau să rămân cu tine. Dau click pe ok și mă trezesc cu altă fereastră, de data asta de la Yahoo!, care printre prostiile instalate a pus și una de “protecție”…

Yahoo! n-a stat pe gânduri și a anulat tentativa Google de a se repune ca default. Bine… Dau click pe OK și ce-mi apare?  Din nou caseta Google:) La care dacă dau ok apare iar caseta Yahoo! … și tot așa. Soluția: ia mai bine mergeți naibii cu toolbarurile voastre și softurile spyware pe care le țineți active tot timpul.

Cred că voi folosi tot mai des Microsoft Bing. Îmi place, mai ales că schimbă periodic poza de pe frontpage 🙂

***

Apple a lansat noul model de iPhone. După ce un miliard de site-uri s-au dat de ceasul morții să ghicească ce va aduce Apple nou (și n-au prea nimerit) iată că Apple, foarte calm, lansează un produs cu relativ puține îmbunătățiri față de precedentul, dar în anumite puncte cheie și suficient de bine puse în valoare cât să convingă lumea să își schimbe iPhone 3G-ul care până mai ieri era “ză shit”.

Astfel iPhone 3GS va avea o cameră cu autofocus de 3.2 megapixeli. Pe când alte telefoane au ajuns la 12 megapixeli Apple se face că nu știe și vine cu 3.2. Micile detalii însă… Focusul se face atingând cu degetul zona din ecran ce se vrea focusată. De asemenea poți filma și edita clipurile filmate direct de pe telefon pentru a le uploada pe YouTube fără a mai avea nevoie de un calculator. Au mai băgat în el o busolă, extrem de utilă în aplicațiile gen Google Maps fiindcă poziționează harta corespunzător direcției de deplasare.

O altă noutate hardware o constituie procesorul care “rezolvă” aplicațiile de două ori mai repede și cantitatea de memorie RAM. Memoria flash a crescut și ea la 16 sau 32 giga, în funcție de model. În rest telefonul arată la fel în exterior. De fapt mai are o chestie în plus față de 3G, care mi-a plăcut cum sună și anume “fingerprint-resistant oleophobic coating”, care dacă chiar protejează cât de cât împotriva amprentelor eu o consider un miracol tehnologic.

***

Cum gândesc unii la ei pe blog vis a vis de vot:

(…) Am vrut să-i votez pe toţi, să nu fie nimeni supărat (da, da, am vrut să anulez votu’). Da’ am zis “de ce să nu-mi bat joc puţin?”. Şi am votat PRM. Nu am (încă) nici cea mai mică urmă de regret. Sunt chiar foarte mulţumit că am contribuit la intrarea lui Vadim şi a lui Becali în Parlamentu’ iEuropean. Decât un nene care la o adică să mă pună la respect cu ceva gen “derbedeul dracului” …

… mai bine ai votat un retardat bolnav psihic cioban prost incult și cretin? No bravo!