Am văzut „Dosarele X: Vreau să cred!” şi am vrut să cred până în ultimul moment că filmul nu este aşa de slab cum se dezvăluia a fi. Tot aşteptam o răsturnare de situaţie, un monstrulică, o măslină. Când colo nimic, un film plictisitor, cu un final lălăit. Nici măcar nu pot spune că a avut un subiect cu potenţial, fiindcă n-a avut. A fost doar o încercare patetică a 20th Century Fox de a mai stoarce un ban de pe urma popularităţii serialului, al cărui fan am fost şi eu. A, şi sigur, ca să am un motiv în plus de regret pentru că mi-am pierdut o oră jumate din viaţă, sala era înţesată de animale. De exemplu în faţa mea stăteau patru capre pubere care behăiau într-una. În ciuda picioarelor repetate pe care le lansam în scaunele lor ca să tacă naibii. Cireşica de pe tort a fost însă un retard care fără nici o jenă a început să vorbească la telefon în gura mare în fundul sălii şi care nu părea afectat de „taci băă”-urile şi „linişte”-lile venite din sală. Şi a vorbit el aşa vreo 15 minute. Cum în cazuri de prostie severă îmi vin idei bune, iată încă una: dacă un prost face gălăgie în sala de cinema, soluţia care ar salva situaţia şi ar face cel mai puţin deranj ar fi un aparat cu şocuri electrice. Omul va trage un pui de somn, iar restul se pot uita la film liniştiţi. Nici nu va şti ce l-a lovit.