Știam eu că merită să țin blogul deși n-am mai scris nimic de-un an. Vineri, 24 octombrie, am dat peste un motiv de scris. În plin. Pe autostradă. Mă autocitez:
vă vine să credeți că am lovit iar un câine pe fututa de autostradă A3? A doua oară în doi ani! cu bebe în mașină!!! pic.twitter.com/hZQAPpcBgw
— Radu (@Sawrad) October 24, 2014
Exact. La un an și jumătate de la incidentul cu câinele pe autostradă, am repetat isprava cu un alt câine, pe aceeași autostradă. Serios. Dacă data trecută am fost doar eu cu Laura în maşină, acum eram trei adulți și un bebeluș (unul dintre motivele pentru care n-am mai scris de-un an). Ora 20:00, deja noapte, am plecat din Florești şi am luat-o pe A3 înspre Alba Iulia unde mama avea diverse chestii în cuptor care se rumeneau şi la care visam de dimineaţă. Pe autostradă drum uscat, puține mașini ca de obicei. Acuma nu știu dacă mă crede careva, dar, în timp ce acceleram privind peretele de beznă străpuns de faruri, mi-a venit în minte incidentul cu câinele de anul trecut și m-am gândit ce nasol ar fi fost să pățesc așa ceva pe timp de noapte. „Stai că se rezolvă”, a zis Universul și, peste vreo 10 kilometri, m-a servit: pentru o fracțiune de secundă am văzut doi ochi și o blană neagră lucioasă în mijlocul drumului. Mi se pare că a apucat să facă doi pași în direcția greșită, adică în calea mea. Era mare. Am avut timp să strâng din dinți și cam atât. O bubuitură puternică urmată de zgomotul unor bucăți care s-au desprins și s-au împrăștiat, senzația că am trecut peste ceva și urlete de bebe speriat. Aveam 120. Am mai mers încă vreo 400 de metri încetinind progresiv și cu un sentiment ciudat că am visat și că e imposibil să fi pățit din nou așa ceva. Oprit pe banda de urgență, avarii, lăsat farurile pornite. Mi-a luat vreo cinci minute până mi-am făcut curaj să mă dau jos ca să inspectez. Cum m-am așteptat, iar vor trebui schimbate mască, radiatoare și multe altele. Daunele arată mai rău ca data trecută fiindcă n-am apucat să frânez deloc. Cred că după ce vor vedea factura, ăia de la asigurări o să-mi ceară triplu pentru reînnoirea poliței. În fine, Laura și bebele au plecat cu un prieten care a venit după ei din Cluj, eu și soră-mea am așteptat tractarea.
Concluzii, respectiv urări:
1. Oare câte animale traversează zilnic autostrada aia nenorocită prin găurile din garduri, punând în pericol viețile șoferilor, dacă un singur om, din păcate eu, își distruge mașina în două din cele aproximativ 20 de drumuri făcute pe autostradă în ultimul an și jumătate? Cred că răspunsul este terifiant.
2. Nu pot să ignor faptul că vineri, 24 octombrie, puteam să mor împreună cu copil, soție, soră. Puteam să mă fi speriat, să trag de volan, să lovesc parapetul și să mă răstorn. Puteam să dau peste un animal mai mare, cum ar fi o căprioară (am văzut pe timp de zi), care ar fi ajuns nu sub mașină ci înăuntru.
3. Vă dați seama că borâturile care administrează bucățica asta de autostradă și învârt bugete de sute de mii (milioane?) de euro pentru întreținerea ei fac de fapt mai nimic? Cum zicea tipul de la tractare, cel mult adună hârtii și mai astupă câte o groapă. Și adună mortăciuni și bucăți de caroserie, of course. Când vine vorba de gard, blestematul de gard de protecție care ar trebui inspectat și reparat periodic… pula.
4. De îndată ce-mi voi permite îmi voi lua cel mai obscen de mare 4×4, sufragerie pe roți, tanc, cum vreți să-i ziceți, ca să pot circula liniștit și în siguranță în această țară cretină. Îmi pun și un grilaj din titan în față. Vaci, câini, urși pe autostrăzi? Nicio problemă, voi trece prin toți. Cel mult pornesc ștergătoarele ca să curăț ce rămâne pe parbriz.
5. Și, desigur, același sincer „muriți dracului în chinuri stimați mafioți împuțiți de la CNADNR!”
ps. Asta de mai sus e singura poză pe care am făcut-o pe autostradă imediat după incident. Fiind beznă, ar fi fost prea riscant să încerc să caut și să pozez câinele sau să găsesc „breșa” din gard. Știu că n-am ce dovedi în caz că m-aș hotărî să intentez vreo acțiune pentru tragerea cuiva la răspundere.