Tag Archives: Poze

Deci

„N-am înțeles, care-i faza, de ce vă entuziasmați așa? Ce face ăla atât de interesant?” adică: „Dacă observ ceva foarte popular înseamnă că nu-i demn de atenția mea și vreau neapărat să știe toată lumea ce puțin îmi pasă”.

„Îmi explică și mie cineva ce se întâmplă și despre ce vorbiți?” adică: „Este un moment excelent să cerșesc atenție. Dacă mă documentez singur nu primesc atenție”.

Dacă vrei să identifici egocentrism în stare pură, nu trebuie decât să arunci un ochi pe Twitter în timpul desfășurării unor evenimente de orice fel. A sărit Felix ăla de la marginea spaţiului cu paraşuta. Cumva, în ochii și după logica unora, se pare că a făcut un lucru de mare rahat. Pentru că totul a fost doar o reclamă, iar cei de la Red Bull sunt niște nesimțiți ordinari că au îndrăznit să sponsorizeze așa ceva. Că sunt bani aruncați aiurea pe un record aiurea. Că ce rost avea?! Se pare că sunt mulți care nu înțeleg că oamenii fac uneori chestii pentru simplul fapt că pot. Oamenii cu mulți bani își permit să facă chestii inedite tot din același motiv. Adică e mișto când salvează balene și hrănesc subnutriți africani, dar cu bani se pot face lucruri mult mai interesante pe lumea asta. Ca să nu mai zic câte se pot face deasupra ei. Și uite așa în felul ăsta ajungem să vedem live cum arată Pământul de la 39 de kilometri altitudine în cealaltă parte a planetei, să trăim câteva momente de emoție cât timp un om se îndreaptă spre sol cu viteza sunetului și pare că pierde controlul… niște evenimente care pentru unii nu înseamnă absolut nimic, fiindcă nu-i afectează  în mod direct. Deși nu voi înțelege niciodată cum poți fi atât de miserupist față de ce se întâmplă în lume, am învățat să accept că pentru astfel de oameni important în viață este dacă vine mașina să ducă gunoiul, să știe că negrii din Africa au ce mânca sau să adune cât mai multe like-uri la poza cu noua freză. Să fie sănătoși. Cel mai tare mă enervează însă cei care reacționează de parcă Red Bull le-a umblat în conturi ca să sponsorizeze saltul din balon, și behăie isteric despre inutilitatea acțiunii, întrecându-se în ironii. Asta deși contribuția lor este zero în orice situație, indiferent dacă Red Bull ar construi un hotel de cinci stele în spațiu sau dacă ar salva toate focile și delfinii din lume. Și atunci ce sens are să te apuci să-ți dai cu părerea despre cum ar trebui să-și cheltuie alții banii?

***

De curând am zburat și io cu balonul până pe la 700 și ceva de metri, deci puțin sub cei 39.000 ai lui Felix. N-am sărit.

***

Mai multe poze și fotografii (cică există o diferență între cei doi termeni) cu baloane și alte cele, pe pagina mea foto de pe Facebook. Click pe poza de mai jos pentru a ajunge pe acel tărâm minunat, ce îmbie la Like peste Like

Eu, prost? Sigur că da!

Să vă zic ce-am pățit, acum că mi-a mai trecut din rușine. Era anul trecut prin august. Parcasem la mall și, lucru rar, mă îndreptam înspre intrare fără a butona la telefon. Ceea ce implicit mi-a oferit ocazia de a observa ce se întâmplă în jurul meu. Și am văzut un țigan mic de statură, așa pe la vreo 17 ani, ce vorbea cu un bărbat aflat într-o mașină, fluturând un inconfundabil iPhone 4 (pe atunci nu apăruse 4S-ul). După toate aparențele încerca să-l vândă omului. Nu a avut succes așa că eu, lovit subit de una dintre acele idei stupide, ce fac? Mă duc din proprie inițiativă la țigan și îl întreb, cu cea mai dezinteresată mină de care îs în stare, cât cere pe telefon. Soră-mea își dorea de multă vreme iPhone și m-am gândit că poate îi fac o surpriză, mai ales că eu, marele expert în tehnologie, n-aveam cum să pic de fraier, nu? Țiganul zice 200 de euro. Eu mă fac că plec. El lasă la 150, eu cer telefonul să-l verific. Mă uit, intru prin meniuri, totul ok, ca nou. Mă fac iar că plec, țiganul zice 100 de euro și 30 de lei bani de taxi. Ba chiar „recunoaște” că telefonul e furat și n-ar fi bine pentru el să mai stea mult prin parcare. Ce face boul de mine? Se duce în mall, scoate bani de pe card și se întoarce în parcare. Țiganul zice „hai mai încolo că-s niște paznici și să nu ne vadă, nu nu, nu te uita că se uită înspre noi”. Eu, pătruns de caracterul „mafiot” al situației, fac cum zice. Rapid, țiganul îmi pune telefonul în mână, eu îi dau banii, el îmi zice „stai că am uitat să scot cartela”, îmi ia telefonul înapoi, după care se răzgândește: „Nu mai avem vreme de cartelă, lasă”, pune telefonul într-o husă roz cu fermoar (hint hint) și mi-l dă înapoi zicându-mi pe un ton panicat: „Nu mă cunoști, da?!”. Eu, țanțoș: „Sigur că nu!”, după care mă urc în mașină, în care încap, în ciuda cozii și urechilor de măgar care-mi crescuseră între timp, pornesc motorul și plec. După 10 metri mă trezesc din prostie. Iau husa roz cu fermoar și dau să o deschid. Se rupe fermoarul. Deja am început să văd roșu. Și roz. Rup în bucăți husa, care, deși era ceva chinezărie, s-a ținut bine nenorocita, și ajung la obiectul hi-tech cumpărat cu 100 de euro și 30 de lei: o bucată de lemn în formă de iPhone, îmbrăcată în bandă adezivă neagră. Normal că degeaba am pierdut apoi jumătate de oră făcând ture cu mașina prin împrejurimi, blestemând. Țeapa a fost ca la carte executată și de vină sunt doar eu, care, deși am citit înainte de pățanie despre EXACT genul ăsta de țepe, am picat de fraier incredibil de ușor la un număr de prestidigitație ieftină combinată cu un joc actoricesc bunicel. Sigur că de atunci de fiecare dată când ajung în parcare la Polus Center mă uit atent în jur. Speranța de a omorî un șobolan moare ultima. Mi-am amintit de pățania mea citind povestea asta, care abia după ce parcurgi comentariile devine spectaculoasă.

***

Spre ce mi-am mai îndreptat obiectivul.

Spre nori de furtună:

***

Spre lună (scuzați editarea din topor, e doar un test de obiectiv):

Experiența Coldplay și Londra jubiliară

De data asta am găsit Londra exact ca în reclame: gri. Cu toate că am aterizat pe ploaie și cele câteva ore de dinaintea concertului le-am petrecut colindând orașul sub niște nori amenințători, odată ce am intrat pe stadion s-a făcut atât de repede senin, încât n-am putut să nu mă întreb dacă nu cumva „a umblat” cineva la vreme. Mai ales că, în același timp, în fața palatului Buckingham se desfășura și spectacolul cu ocazia jubileului de diamant al reginei. Fiindcă vremea a fost execrabilă ziua anterioară în timpul spectacolului oferit de cele 1000 de ambarcațiuni care au navigat pe Tamisa, m-am gândit că organizatorii s-au enervat și au apelat la ceva tehnologii secrete/extratereștri pentru a lua o pauză de ploaie. Important e că cerul s-a făcut albastru iar noi ne-am înseninat.

Concertul a avut loc pe stadionul Emirates, casa clubului Arsenal. În deschidere au cântat două tipe, dintre care doar Robyn merită menționată. Suedeza are talent de dă pe dinafară, doi toboșari sincronizați perfect și un sound de tremurau hainele pe noi. Gen:

***

A urmat Coldplay. Reflectoare, lasere, confeti, mingi, artificii, brățări luminoase, melodii întregi fredonate de tot stadionul, ecrane imense și o trupă ce a cântat din inimă. Vizual m-au dat gata brățările multicolore pe care le-am primit la intrarea pe stadion și care se aprindeau în ritmul muzicii, comandate prin unde radio. Ca să nu o lungesc, declar că ăsta a fost cel mai spectaculos concert la care am asistat până acum. Atâtea chestii mi-au plăcut la el încât jumătate din timp cred că am făcut numai „Oaaaaaaaaaaa…”. Bine că nu m-o filmat nimeni. Am filmat în schimb io un pic (recomand fullscreen și 1080p):

Aici e un clip filmat mai de sus și mai nemișcat

***

Și niște poze:

Restul albumului, aici.

Zaragoza, cu poze și julituri

Înainte de a vă zice despre Zaragoza, vă explic cum am făcut de-am ajuns ultimii în avion, printr-o performanță a Laurei probabil unică în lume. Mai exact, soție-mea a reușit să blocheze cartela de acces în aeroport undeva în bordul mașinii (nu există termeni în limba română pentru a descrie locul, uitați-vă la poză), într-un mod atât de imposibil, încât, dacă ar fi fost de față, cei care au proiectat interiorul Loganului și-ar fi tras două palme din proprie inițiativă.

Deja portarul aeroportului se impacienta că blocăm intrarea, deși sunt patru intrări. Sau poate se impacienta fiindcă vedea cum se zgâlțâie mașina din cauza șoferului care încerca din răsputeri să rupă o bucată din bord, cu trei pasageri care nu făceau nimic pentru a-l opri. Fiindcă după ce am încercat cu binișorul, am ajuns la concluzia că singura soluție e să le dau dracului de plasticuri și să ajung prin orice metodă la nenorocitul de card de acces ce luneca tot mai tare în măruntaiele mașinii. Blestemând în același timp faptul că n-am venit cu taxi. În cele din urmă am reușit să recuperăm cardul și am purces înspre security check, eu cu mâinile zdrelite și tremurânde. Și-am zburat, ba am prins și loc la geam, ultimul loc la geam, prin bunăvoința unei tanti căreia îi păsa extrem de puțin de nori și peisaje.

Zaragoza

Un oraș fără nicio greșeală, cu „de toate”, un rai al bicicliștilor, plimbăreților și fotografilor. Nu neapărat și al turiștilor. Zic asta fiindcă, deși nu ne-a lipsit nimic, hotelul fiind ok iar experiența în ansamblu foarte plăcută, orașul nu este prea prietenos cu turiștii. Inscripțiile bilingve sunt o raritate iar majoritatea restaurantelor nu au meniuri decât în spaniolă. Cu un gps și Google Maps te descurci însă fără probleme, orașul nefiind foarte mare. Zona veche este bineînțeles în centru, principala atracție a acesteia fiind uriașa bazilică Nuestra Señora del Pilar. Străduțele cu restaurante și fel de fel de magazine sunt la datorie în jurul obiectivelor istorice, ca în orice oraș european ce se respectă. Pe lângă centrul vechi trece linia de tramvai aflată acum în plin proces de modernizare, ca și cea din Cluj.

Nefiind deloc la curent cu obiceiurile spaniolilor, am fost destul de mirați să constatăm că de fiecare dată când ne era nouă foame, adică pe la amiază, toate restaurantele erau închise. Noroc cu McDonalds-ul care făcea excepție și care ne-a dat, pe lângă hamburgeri, și curent pentru „smartfoanele” leșinate. Seara am reușit totuși să cinăm prin restaurantele din centrul istoric al orașului, alături de localnici vorbăreți de toate vârstele.

O altă zonă a Zaragozei care ne-a atras atenția este International Exhibition Site, unde se găsește un imens acvariu pe care l-am vizitat precum și numeroase clădiri și spații tematice ce au servit ca loc de desfășurare a expoziției internaționale „Expo 2008”. Arhitectura modernă a zonei este impresionantă, contrastând puternic cu restul orașului.

Oamenii din Zaragoza sunt parcă mai civilizați decât în alte locuri de pe continent pe unde am umblat. Am găsit și români cu duiumul, inclusiv o chelnăriță foarte binevoitoare. Din păcate restul conaționalilor s-au remarcat din mulțime prin vociferări sau atitudini de animale, ceea ce pe noi ne făcea să păstrăm liniștea până când nu mai puteam fi auziți de „frații” noștri. Seara pe străzi am întâlnit destul de mulți cerșetori și alte fețe dubioase care în unele cazuri ne făceau să grăbim pasul.

Zborul de întoarcere a fost un deliciu. Culinar, că iar mi-am luat sandwich la suprapreț, dar mai ales vizual. Dacă la decolare m-am bucurat că am văzut Zaragoza de sus pe o vreme senină cu nori din ăia albi și pufoși, mai apoi am putut admira Nisa, Monaco, Veneția și Alpii în toată splendoarea lor. Neapărat am nevoie de un obiectiv tele.

Nisa, cu aeroportul aferent.

Concluzie: da, a meritat să-mi vandalizez bordul mașinii 🙂

Continue reading

Corect este „mi-ar plăcea”, nu „mi-ar place”

Serios vorbesc. Urmează o conjuncție:

Jupiter, Luna, Venus, blocuri din Florești. De sus în jos

***

Dacă aș putea (cu o superputere sau cu un „app”), mi-ar plăcea să pot „intra” pe ascuns în mințile altora. Dar nu pentru a le afla secretele sau cine știe ce chestii kinky, cel mai probabil plictisitoare. Nu. Mi-ar plăcea să petrec câteva minute în mintea mai multor tipuri de oameni și să le observ succesiunea de gânduri, modul în care raționează și iau decizii. Și să experimentez felul în care persoane complet diferite trăiesc aceleași evenimente mai mult sau mai puțin însemnate: vizionarea unui film, audiția unei melodii pentru prima dată, o dragoste zbuciumată, un acces de gelozie, sexul (ok, asta intră la kinky), momentele de furie, cele de fericire și alte experiențe umane care pot fi și cu siguranță sunt trăite diferit. Fiindcă, nu-i vorbă, împărțim noi toți același genom, dar suntem, din fericire, al naibii de variați. Variați ori în sensul bun, ori în cel „complet neinteresant”, ori în sensul rău. În primu’ și-n primu’ rând aș vrea să observ cum gândește un om mai inteligent și mai organizat decât mine. Trebuie să fie și din ăia, nu? Sau aș vrea să înțeleg cum raționează unul cu multă putere și cu mulți bani. Cum gândește o femeie frumoasă? Dar una urâtă? Cum ia deciziile un om care are cu totul alte principii decât mine? Ce e în mintea unui bătrân aflat aproape de moarte? Cum arată sentimentele unui om ce iubește aceeași persoană de zeci de ani? Cum gândește un om credincios, dar inteligent? 🙂 Dar un om foarte prost aflat într-o funcție importantă? Oare ce e în mintea Papei? Dar în cea a unui fotbalist? Oare fata de la casieria Digi TV știe că mă uit de fiecare dată în decolteul ei? Stai că asta nu se încadrează..

 Nu aș vrea să știu cum gândesc: criminalii, violatorii și alți nebuni degenerați.

Back to my photo self

Jucărie nouă:

Până mi-o fură, am decis să o folosesc totuşi cât mai temeinic.

Duminică noaptea am fost pe Feleac, lângă observatorul astronomic, unde câţiva membri ai astroclubului Andromeda din Cluj observau în linişte stele duble. La vreo 200 de metri distanţă, în câteva maşini parcate cu vedere la superba panoramă a orașului, se întâmplau alte chestii. Pământești.

Revenind la stele, am avut privilegiul să mă uit şi eu pentru prima dată printr-un telescop. Pe lângă sistemele de stele duble care arătau ca niște stele… duble, am văzut galaxii (vecina Andromeda şi vreo câteva M-uri, nu mai ştiu care), nebuloase și planeta Jupiter cu patru sateliţi. Am avut noroc și cu Staţia Spaţială Internaţională care a străbătut cerul foarte convenabil la numai jumătate de oră după ce am ajuns. Deosebit de strălucitoare şi foarte rapidă, a intrat treptat în partea “întunecată” a Pământului, acompaniată de “oau”-urile noastre. Astronomii erau probabil amuzaţi, dar nu-i vedeam că era beznă. Calea Lactee se vedea mai bine decît am văzut-o eu vreodată, aşa că am tot pozat-o până am simţit că sunt la cinci minute de a crăpa de frig. După care mi-am adus aminte că am un hanorac în portbagaj.

***

Am cont pe Google Plus, pe Facebook și pe Twitter. Plus blogul. Și Instagram-ul, dar ăla e deocamdată ceva exotic și nu ia timp. Pe restul le-aș folosi pe toate zilnic, nu zic nu, dacă aș fi plătit pentru asta. Cum nu sunt, le folosesc așa: postez pe Twitter una-alta și mai aflu o noutate. Scurt și la obiect, genul ăsta de consumare a conținutului îmi place cel mai mult și-mi ocupă cel mai puțin timp. Ce postez pe Twitter apare automat pe Facebook, unde nu postez nimic aproape niciodată, eventual mai răspund la un comentariu. Pe Google Plus îmi place să sunt poze funny. Io sincer de-asta intru pe el, să văd gif-uri animate și diverse filmulețe. A, și să mai blochez pe diverși necunoscuți cu fețe dubioase care mă adaugă în cercurile lor. Interesant, n-am dat block la nicio gagică.

Taguri audio pentru pozele de pe mobil

Habar nu am dacă există deja așa ceva implementat într-o formă sau alta, probabil că pentru PC-uri există, dar iată ce mi-ar plăcea mie la un telefon mobil și sunt convins că va apărea la un moment dat: etichetarea audio a pozelor. Adică: fac o poză pe plajă la mare. După ce fac poza, pun telefonul la ureche și spun: plajă, mare, Costinești, nisip, pescăruși. Astfel, când voi căuta o poză, tot ce trebuie va fi repet în microfon unul dintre “tagurile” acelea, și toate pozele care au aceste taguri îmi vor fi afișate, indiferent în ce moment au fost făcute. Nevoia unei astfel de funcții vine din faptul că tot mai multă lume își păstrează pozele făcute cu telefonul în telefon. Capacitate de stocare este destulă, backup-uri faci periodic, deci este foarte la îndemână să ai ultimii patru ani de momente fotografice tot timpul cu tine. Problema este că momentan nu prea ai cum să cauți în ele, iar să organizezi de pe telefon în albume câteva mii de poze nu este practic. A, de ce am zis patru ani când mai nou schimbi telefonul la un an doi? Fiindcă atunci când schimbi telefonul nu pierzi pozele. Dacă-ți schimbi iPhone-ul, de exemplu, pozele făcute cu cel vechi, laolaltă cu restul aplicațiilor și ce mai ai prin el, sunt copiate automat în noul dispozitiv atunci cînd îl sincronizezi cu PC-ul. Așa ajungi să ai o adevărată istorie vizuală a locurilor prin care te-ai plimbat și, fiindcă ecranele și camerele foto ale mobilelor sunt tot mai bune, e plăcut să-ți mai amintești din când în când ce bine e în vacanță sau ce frumos colorată era seara “aceea” de vară.

 

Cu liniuțe, după excursie

Am ajuns acasă mai bronzat ca vineri şi acum ştiu că Veneţia are formă de peşte. Nu ştiam.

Intro

– În înghesuiala tipică de la îmbarcarea în low-costuri, în care fiecare galopează înspre avion pentru a prinde un loc mai bun, patru proști au luat-o spre coada avionului, desi nu era scară acolo. Ăia de la securitate să facă infarct, nu alta.
– Am aflat că nu am voie sa fac poze în avion ci doar pe geamul acestuia. Interiorul e secret pare-se. Sau stewardul nu avea de lucru decât să mă frece pe mine la cap.
– Căpitanul ne anunță că “we are expecting some turbulences due to a thunderstorm in the area. Well, nothing to worry about, anyway…”. Tonul distrat al vocii sale mi-a confirmat că nu am de ce mă teme. Ce naiba, e doar un autobuz zburător de 80 de tone, ce se poate întâmpla?
– La fiecare decolare şi aterizare am emoții, așa că îmi fac de lucru pozând:

***

Am aterizat pe aeroportul din Treviso, pe o vreme în completă antiteză cu ce-am lăsat în urmă la Cluj. De la aeroport am luat autocarul până în Veneţia, apoi waterbus-ul până pe insula Lido di Venezia unde era hotelul. Drumul spre hotel a implicat traversarea Canal Grande, care este coridorul maritim principal al Veneției.

– La hotel, în timp ce făceam checkin-ul, auzim din spate: “Sunteți din Romania?!” O, la dracu. Ne întoarcem şi dăm peste unul cu gura până la urechi cu ceva saci de rufe în mână, ce aștepta să-i sărim în brațe, probabil. Da, suntem. “Și eu, lucrez aici…”. Bravo ţie. Recepționerul, încurcat, ne explică: “He works here for us”. Ne hlizim unii la alţii, până ăla cu rufele îşi dă seama că nu mai are rost şi pleacă. Deși recepţionerul avea pașapoartele noastre şi ştia ce “hram” purtăm, tot mi-a fost jenă că am fost deconspirat în gura mare că-s romeno. Laurei i-am zis că dacă ne mai întrebă cineva altă dată, să zicem că suntem bulgari sau unguri. Sau tunisieni. Orice altceva.

– Hotelul foarte drăguţ, pe o stradă curată, liniştită şi atât de plină de verdeaţă de ziceai că eşti în grădina botanică. Nu mi-a convenit că internetul era pe bani. În schimb mi-a plăcut oglinda imensă din cameră, pusă acolo evident ca să pară camera mai mare, dar oricum, de mare efect. A, nu pricep o chestie: de ce camerista de la orice hotel unde am fost, după ce face patul, bagă plapuma nu ştiu cum pe sub saltea, de trebuie să depui un efort considerabil ca să o scoţi de acolo cu picioarele, după ce te-ai pus în pat şi simţi că abia te poţi mişca sub ea? Care-i faza?

În prima zi am rămas pe insulă şi am vizitat plaja, unde Laura a căutat scoici (a reuşit să adune vreo două kile, toate cică bune de păstrat, drept urmare le-am păstrat…) iar eu am pozat chestii.

Veneţia

Gondola? Gondola? Cam așa cum auzi bișnițarii prin parcarea mall-urilor oferindu-ţi parfumuri, aşa auzi cuvântul gondola în Veneţia. Ei bine, noi ne-am mulţumit să fotografiem gondolele, care de departe, aşa cum le vedeai plutind pe canale, arătau superb, dar de aproape ziceai că erau made în China. Pernuţe în formă de inimioară, puf, tapiţerii în culori de un gust îndoielnic, toate astea inspirau periculos de mult kitsch. În mintea mea gondola era o ambarcaţiune sobră, elegantă şi… neagră 🙂

– Străduţele veneţiene mi-au adus aminte de cele din Nisa, cu restaurante şi magazine la tot pasul. E o adevărată aventură să le străbaţi şi să descoperi tot felul de cotloane în care se ascunde un restaurant cochet sau poate un anticariat în care speri că vei găsi cine ştie ce comori unicat. Deasupra noastră, a furnicarului de turişti care străbate labirintul de străduţe ce au câteodată mai puţin de un metru lăţime, localnicii îşi duc viaţa nestingheriţi, dovadă fiind rufele întinse la uscat peste tot, fotografiate bineînţeles cu mare entuziasm de toată lumea. Ce face Veneţia unică sunt însă canalele şi multitudinea de poduri şi poduleţe care le traversează şi pe sub care trec gondole şi alte bărci, fiecare cu treaba lor.

– Apa din canalele veneţiene este curată, iar străduţele, indiferent de lăţime, nu te iau prin surprindere cu niciun miros neplăcut pe care, spre ruşinea mea, m-am tot aşteptat din moment în moment să-l simt. E evident la care miros mă refer. Apropo de apă, era să-mi scap de vreo două ori telefonul în ea, încercând să pozez/filmez din waterbus-ul în mişcare. Chiar mă gândesc oare câte telefoane şi aparate foto zac pe fundul canalelor?

– Venețienii sunt darnici cu Wi-Fi-ul. Mă refer la localnici, că există și ceva wi-fi de la primărie, dar ăla e pe bani. În schimb găseşti reţele wireless neparolate la tot pasul de unde mai poţi da un tweet, fiindcă, nu-i aşa, excursia are mult mai mult farmec dacă şi cei de acasă văd ce vezi tu şi te înjură în gând 😛

– Şi prin Veneţia şi prin Lido e plin de supermarketuri Billa, de unde luam apă şi alte cele la preţuri bune. Un RedBull, de exemplu, costă un euro. Comic că, în Cluj, singurul Billa existent abia o mai duce de pe o zi pe alta.

– Am vizitat grupul de insule Murano, unde meşteri sticlari fac diverse chestii scumpe din sticlă, bune de privit şi, dacă ai bani şi bagaj de cală, de cumpărat. Pe Murano sunt vreo trei restaurante unde NU vă recomand să mâncaţi, tocmai fiindcă sunt doar vreo trei restaurante…
– În altă zi am fost pe Burano, o insulă mai îndepărtată, cam la 40 de minute cu vaporaşul. Clădirile vopsite în culori vii şi lipsa vegetaţiei fac din locul ăsta un paradis pentru pictori şi fotografi. Burano mai este renumită şi pentru produsele din dantelărie care se fac acolo.

– Un singur McDonald’s este în Veneţia şi, previzibil, este plin 24/24.

– Turişti cu duiumul, deşi abia acum începe sezonul. Am înţeles că în full season e călcare în picioare. Şi acum am dat peste nelipsiţii chinezi şi peste extrem de mulţi francezi. Italienii sunt gălăgioşi de felul lor, însă francezii le fac concurenţă serioasă. Plus că francezilor nu le pasă că nu se cunosc între ei. Dacă se descoperă unii pe alţii în acelaşi loc, să te ţii socializare! Vous etes français aussi? Oui! Ooooo!  Blablablablablabla… o oră. Am asistat la nenumărate astfel de scene cât am călătorit cu waterbus-urile.

– Cerşetori extrem de puţini. Am numărat doi, din care unul era român. Cum am aflat? I-am zis Laurei în glumă “ia uite, primul cerşetor, să vezi că-i român“, şi auzim din spate “Da’ îmi dai nişte bani?“. Bun aşa.

Final

În momentul în care pilotul a zis “Cabin crew, prepare for descent” am observat pe hublou, în depărtare, o nebuloasă. Nebuloasa aia era plafonul de nori sub care se ascundea Clujul. Învăluit într-o lumină demnă de un veritabil Dracula Land, l-am găsit aşa cum l-am lăsat: cu bălţi, cu gropi şi cu opt grade Celsius.

***

Mai multe poze în galeria de pe Picasa: LINK

Mai bine poze

S-au întâmplat multe în ianuarie. Dar la mine în minte nu-i ordine și disciplină acum, așa cum eram obișnuit. Așa că mai bine poze, din septembrie 🙂

De la Cluj la Viena și cu greu înapoi

The good

Și ne-am întors de la Viena. Fain*(vezi partea a doua a articolului pentru a înțelege ce-i cu steluța), în ciuda frigului cam tăios. Așa cum ne-am așteptat, foarte multă lume petrece noaptea de Revelion pe străzile orașului, făcându-l mai viu ca niciodată. Am fost pentru a doua oară în Viena, prima dată fiind în 2006, într-o excursie cu autocarul. Atunci am vizitat majoritatea obiectivelor istorice, așa că de data asta am putut să ne plimbăm mai mult, fără a mai pierde vremea pe la cozi. Deși nu mi s-a mai părut așa de spectaculos ca data trecută, Viena rămâne un oraș superb în care totul funcționează ireproșabil, în stil nemțesc. Am întâlnit foarte mulți români. Nu treceau zece minute să nu aud undeva pe lângă mine vorbindu-se românește. Ne-am luat un bilet pentru toate mijloacele de transport valabil 72 de ore și am purces la colindat. Am vizitat grădina zoologică, am savurat un șnițel uriaș în centru, ne-am plimbat prin magazinele de toate felurile, am fost la Donau Turm, ne-am minunat de grandoarea catedralei Stephansdom și am băut vin fiert în fața Rathaus.

Ora 0:00 ne-a găsit în centrul Vienei, în fața primăriei, unde am admirat focurile de artificii și am deschis o șampanie alături de alte mii de oameni, majoritatea turiști din câte am observat 🙂 După punctul culminant am continuat periplul prin centru unde, în fața fiecărui obiectiv turistic era amenajată câte o scenă pe care se desfășurau diverși talentați. Cel mai mult mi-au plăcut violoniștii din fața Stephansdom care interpretau la vioară piese de muzică ușoară cunoscute.

Merită menționat locul unde am stat, o casă cu două etaje al cărei parter și subsol le-am avut complet la dispoziție și pe care am găsit-o pe net din noroc. N-am dus lipsă de absolut nimic cât timp am stat acolo, camerele erau dotate cu orice te puteai gândi că ai nevoie. Ofer oricui este interesat poze și datele de contact ale proprietarilor, niște oameni cu mult bun simț care ne-au așteptat cu bere și șampanie și pe deasupra știau și engleză.

Urmează niște poze, după care povestea ghinionului ce ne-a lovit în drum spre România.

The horror

Pe drumul înapoi înspre Cluj, la vreo 20 de kilometri de Budapesta, Ford-ul Laurei a decis că ne-a servit interesele cu o prea mare obediență și s-a oprit. Am eșuat lin pe banda de urgență de pe autostradă fără a mai putea porni măcar motorul. După înjurăturile de rigoare și lovitul cu capul de volan, am trimis pe cei din cealaltă mașină să sune la un telefon din ăla pentru urgențe. Te-ai aștepta ca pe o autostradă pe care circulă toate națiile Europei să existe și un operator care să știe engleză. Ungurii nu consideră necesar. Ăla de la capătul firului a zis doar “Oan minit pliz” după care s-a așternut liniștea. După încă juma de oră în care nu a venit niciun elicopter să ne salveze, cei din mașina vie s-au dus până la un Mol ca să ceară acolo ajutor. Nici cei de acolo nu păreau să fi auzit engleză la viața lor, dar au priceput totuși cum stă treaba și au sunat o mașină de tractare. Peste altă jumătate de oră apare și mașina. “Bună ziua, ce s-a întâmplat?, în românește. No ce noroc, hihihi ce surpriză. De fapt nu era tocmai noroc. Aflăm că nu sunt service-uri deschise, că n-are rost să sunăm la serviceuri, dar, dacă sunăm, să-i lăsăm pe ei să vorbească. Hmm, fishy…. Am scos telefonul și am căutat toate service-urile Ford din Budapesta. Am găsit vreo 30. Buun, să sunăm să vedem. Din păcate era duminică, doi ianuarie. Cred că jumătate din Budapesta era mahmură. Cei care răspundeau, ați ghicit, nem english. Până la urmă ne-am dat seama că suntem la mâna cel0r doi unguri vorbitori de română de la tractare care cred că totuși erau români dar nu voiau să recunoască și care deja își frecau mâinile de fericire. Prețuri: 150 de euro până la service-ul unui prieten de-al lor dintr-un sat de lângă Budapesta, 800 de euro până în Cluj. Leșinăm. Ne revenim și facem alegerea idioată de a merge la service, sperând că vom pleca totuși spre Cluj pe roțile noastre. Ajungem la service, apare mecanicul, bagă mașina, o conectează la calculator, se uită, boscorodește ceva împreună cu ăia după care ne zice într-o românească perfectă: “S-a stricat un senzor la motor iar computerul de bord al mașinii nu permite pornirea deoarece crede că există o defecțiune”. Ne închidem cu mâna gurile căscate și aflăm că reparația ne-ar costa încă 200 de euro dar că nu are piesa și trebuie să stăm peste noapte. Nu vrem să stăm. Ok, nicio problemă, 40 de euro diagnosticul. Dăm banii lui și celor doi dubioși de la tractare și suntem abandonați în fața service-ului. Între timp Laura află de la o cunoștință numărul de telefon al lui Zoltan din Cluj care cică vine după noi și ne duce acasă cu tot cu mașină pentru 400 de euro. No, ținând cont de scorul de mai înainte, am zis da fără alte comentarii. Îi zicem lui Zoltan să plece degrabă din Cluj, noi ne băgăm în mașina aflată în comă și începem să ne pregătim de înghețul de 7 ore ce va urma. Văzut toate clipurile video de pe laptop și telefon, băut tot ce-am avut prin mașină, trecut de la bună dispoziție la nu prea bună, plictisit… Aflăm de la Zoltan că nu are GPS. Ooook… bine că noi și mașina suntem la mama dracului într-un sat de care n-a auzit nimeni. Ce facem? Mai mult din lipsă de ocupație îi dau cheie și… pornește. Ba se mai și mișcă. Mașina, zic. Am luat-o din loc și, cu inima cât un purice, am condus (cu încetinitorul și cu o mie de becuri de avertizare licărind a dezastru) vreo 40 de kilometri până pe autostradă, unde am tras la primul Mol ieșit în cale. Cum am intrat acolo moare și motorul, de data asta de tot. Înghițit un pic în sec la gândul că ne-ar fi putut lăsa într-un loc mult mai nepotrivit. No oricum, măcar acum aveam baie, mâncare și eram mult mai ușor de găsit. Trec ore nenumărate, mașina începe să facă țurțuri. Pe la capătul răbdărilor noastre ajunge și Zoltan. Am urcat mașina pe remorcă, noi în mașina lui și pornim spre Cluj. Cu 50 la oră la deal. Maxim 90 la vale. În momentul ăla, știind ce va urma, mi-am dorit să îmi dau shut down și să mă trezesc în Cluj. Doar că nu puteam, fiindcă omul conducea de 8 ore și cineva trebuia să-l țină treaz. Cineva-ul fiind eu, care stăteam în față. Cine mă cunoaște știe că nu-s vorbăreț. Acum însă era vorba de a nu ajunge într-un pom, cu “bagajul” de o tonă de pe remorcă în cap. Așa că mi-am activat funcția de socializare și am dezbătut cu Zoltan, pe îndelete, subiecte de maxim interes cum ar fi ce bune-s drumurile în Ungaria și cât de minunați îs ungurii, ce-am făcut la Viena, ce de rahat e țara noastră, cum și în câți ani poate fi salvată România, concluzia fiind că e simplu, dar restul e proști, cine fură și cât, autostrada Transilvania, Roșia Montană, unguri și români, Băsescu e nebun, Udrea prim ministru, Boc președinte (!), despre prietenul lui Zoltan care are o firmă de pompe funebre, despre morți și cadavre, despre ce înseamnă viața și moartea, despre antrenorii de gimnastică violatori de eleve, despre… Am ajuns la Cluj pe la 7 dimineața, eu dorindu-mi să mor, restul în diverse stadii ale agoniei. Zoltan fresh, cu chef de povești. Am deversat mașina în parcare la Ford, după care ne-am dus acasă. Laura a sărit în duș apoi într-un taxi spre servici, eu am privit tavanul vreo oră și ceva după care am început să mă recompun pentru a pleca la rându-mi.

Bonus: pe lângă sutele de euro pierdute, la întoarcere am uitat trepiedul de la camera foto pe marginea autostrăzii iar acasă am constatat că și verigheta mi-am uitat-o la pensiune. Noroc că am reușit să iau legătura cu proprietarii care între timp o găsiseră și o voi primi prin poștă.

The fucking end.

Și galeria foto de pe Picasa:

Câteodată se poate: Cetatea Alba Carolina

Da’ rar. Și culmea, era sub nasul meu. Vorbesc despre o “minune” pe care am descoperit-o de 1 mai, aflat în vizită în orașul meu natal Alba Iulia. Noi, în orașul nostru, avem o cetate, construiă pe la 1700 și ceva. Dar ce zic cetate, e de fapt ditamai cetățoiul care ocupă aproape jumătate din oraș, restul cartierelor fiind construite practic în jurul celor șapte bastioane. Din spațiul cosmic arată cam așa:

Io tre să recunosc, n-am fost niciodată un fan al cetății. Obișnuit de mic cu “Du-te până în cetate și ia niște castraveți din piață“, n-am privit-o niciodată ca pe ceva deosebit, “în cetate” având aceeași rezonanță pentru mine ca și “în grădină”. De fapt nici nu era mare lucru de văzut. Ocupată în mare parte de către armată, cea mai mare parte a cetății era închisă muritorilor de rând, iar ce nu era închis era ori plictisitor ori prea degradat pentru a-i păsa cuiva de el. La un moment dat, porțile monumentale ale cetății, în număr de trei, care erau cam singurele atracții la vremea aia, au intrat în “restaurare”, adică au fost încapsulate în lemn, după care au fost date uitării vreo 15 ani. În momentul ăla io am uitat de cetate complet. Până azi. Cică de anul trecut au început să se miște chestii pe acolo. Îmi tot zicea soră-mea, entuziasmată că se face aia și aia. Azi am purces într-o plimbare, cam sceptic, fiindcă am atâtea exemple de lucru românesc, făcut exclusiv în scop electoral (vezi autostrada de 42 de km) sau pentru a bifa un proiect în CV și apoi a-l abandona. Păi măi frate, aici s-a lucrat, nu glumă! Nu vreau să știu cine/cu cât/din ce motive (am înțeles că o anumită blondă a tot venit în vizită în ultima vreme), dar, după ce am văzut astăzi, io aș plasa Cetatea Alba Iulia printre primele obiective turistice demne de vizitat în România de către străini, dacă nu cumva chiar primul. Amenajările sunt superbe, iar uriașul potențial de dezvoltare a mii de servicii pentru turiști te lasă mut. Bani de investit să ai! Și-un aeroport în apropiere… Nu vreau să fiu (foarte) rău, dar cetatea de la Sighișoara pare un fel de coteț înghesuit față de cât spațiu pregătit pentru exploatare turistică există în Alba Carolina. Am observat că încă se lucrează în anumite zone, dar, cu ceea ce este deja gata, n-aș avea nici o reținere să recomand oricui să vină la Alba Iulia. Sper doar să dureze minunea. Vă las cu niște poze.

Pierdut card cu pozele de Paști

În momentul ăsta cam 90% din știrile IT de pe net sunt despre iPad. Și niciunde nu se spune nimic nou. Singurele articole despre “minune” pe care le-am citit complet după ce a început vânzarea sa au fost cele în care era disecată și analizată șurub cu șurub. În rest aceeași melodie: iPad este bun, dar putea fi și mai bun, nu suportă Flash, ce răi sunt ăia de la Apple dar lasă că avem HTML5, are o rezoluție cam mică, dar acceptabilă totuși, cam dificil de tastat pe tastatura virtuală, dar te poți obișnui, cam greu de ținut doar într-o mână, dar îl poți ține pe genunchi, nu are multitasking, dar poate că nu este chiar așa de necesar și multe alte astfel de autoamăgiri. iPad nu satisface și gata, ce tot atâta blabla!

***

Și am făcut poze de Paști cu grătare, frigărui, câini, munți înzăpeziți, cu nevasta, cumnata și cu Sibiul și mi-am pierdut cardul cu toate pozele și nu le mai pot posta aici sau altundeva. Găsitorule, care sigur le găsești, trimite-mi pozele pe mail și poți păstra cardul sănătos. N-am idee cum ai putea da de mine. Nu-s vedetă.

(aici ar fi intrat poze dar cum n-am ce băga, pun un clip de pe YouTube cu funcția Content-Aware Fill ce va fi inclusă în Photoshop CS5, o chestie un pic cam îngrijorător de deșteaptă)

***

Sunteți pricepuți în torente? Dacă nu, maică-mea are în bibliotecă trei volume ce tratează subiectul…

Roma, o plăcere oricând

Scriu și eu la o săptămână după ce m-am întors din mica excursie la Roma, nu pentru că n-aș fi avut chef ci pentru că n-am avut când. Încă din aeroport, unde am așteptat Wizzair-ul de ni s-a acrit, am purces la citit mailuri și odată ajuns acasă am continuat cu butonatul cam până azi.

Revenind la excursie, drumul încolo a fost gen roller coaster, cu avionul dansând printre nori negri și fioroși. Am avut și un gol de aer din ăla care te face să simți că plutești pentru un moment deasupra scaunului, ținut de centură. De data asta aplauzele la aterizare m-au uns pe inimă.

Roma… cum o știam de anul trecut. Am avut noroc de soare și temperaturi de tricou așa că am profitat și am bătut per pedes zeci de kilometri pe zi. Dacă ignor faptul că orașul este pe alocuri destul de jegos și abundă de cerșetori, recunosc că m-am îndrăgostit de el. Nu m-am așteptat să văd atâția turiști câți erau, mai ales în această perioadă; se pare că gripa porcină, criza și alte sperietori la modă nu prea au în realitate efectul mediatizat.

Ne-am cazat la Hotel Andreina**, la 1 minut de stația Termini. Condiții foarte bune, însă am stat prea puțin în camere pentru a le putea “testa” cu adevărat confortul.

***

***

Piața Spania, inundată de turiști

***

Am vizitat muzeele Vaticanului, duminica, exact când intrarea e gratuită și vin în jur de două milioane de turiști din tot Universul să le viziteze. Mergeam noi așa de-a lungul cozii, și, pe când am ajuns la kilometrul doi, am hotărât că nu are sens să ne petrecem o zi prețioasă din excursie lângă niște ziduri. Ne-a racolat însă o româncă ce ne-a tot filat în timpul ăsta și care ne-a promis că, în schimbul unei sume “modice” de 24 de euro / persoană o să ne ducă oblu la intrarea în muzeu și cu un ghid pe deasupra. Deși aveam mari dubii am urmat-o. Într-adevăr, ne-a dus până la vreo 50 de m de intrarea în muzeu, unde, lângă coada kilometrică era deja un grup de racolați așa ca noi strânși în jurul unui… să-i zic băiat, mic și negricios, care turuia ceva într-un microfon. Am primit și noi un fel de radiouri și o cască de unică folosință pe care am băgat-o în ureche, auzind astfel ce zicea băiatul, care s-a dovedit a fi însuși ghidul. Român și el cum altfel. Care vorbea într-o engleză perfectă povestind din istoria Vaticanului tot felul de chestii. Cum se strânseseră deja vreo 30 de oameni, ghidul a început să ne ghideze spre… coadă. În care s-a băgat cu dezinvoltură și ne-a băgat și pe noi, gesticulând și turuind una-ntr-una ca să nu poată să-i zică ăia ce stăteau deja de două ore un “Fuck you, de ce te bagi în față împreună cu încă 30 de oameni după tine?”. Mă rog, nouă ne convenea. Și uite așa ne-a vorbit ghidul continuu vreo două ore și jumătate, pe tot parcursul vizitei în muzeu, de mi-a venit spre final să-l mai plătesc o dată. Omul își cunoștea lecția la perfecție, făcea glume, dialoga cu grupul, ce mai, muncea în adevăratul sens al cuvântului. Despre muzeu nu prea am ce zice, chestii interesante în el însă nu m-a dat nimic pe spate, nici măcar Capela Sixtină un erau niște neni care făceau la intervale regulate “Șșșșșșșșșșșștt” adică “Tăceți dracului” în limbaj universal. Nu mai zic de blițuri care deși erau interzise cu îndârjire, erau folosite cu și mai mare îndârjire. Deci cum ziceam, Capela Sixtină am văzut-o ca pe o cameră mare, dreptunghiulară, fără alte brizbriz-uri în afara picturilor ce o fac faimoasă. În schimb bazilica Sfântului Petru m-a lăsat și anul ăsta cu gura căscată.

Bazilica Sf. Petru, văzută din castelul Sant’Angelo

***

***

Poză făcută într-o biserică (nu mai știu exact care), cu telefonul

***

Metroul, la fel de “frumos” ca și anul trecut…

***

Nu știați că în Roma găsiți și piramide? Nici eu.

***

Până la urmă n-am mâncat deloc pizza, în schimb am încercat fettuccine ai funghi porcini și lasagna, ambele mi-nu-na-te. Nu mai mănânc lasagna de la Pizza Hut din mall niciodată. Da, și am mâncat și la Mac, fiindcă vă spun sincer că în Roma Mac-urile sunt mai dese decât pizzeriile.

***

Ne-am orientat în principal cu ajutorul telefonului, care s-a dovedit a fi scula ideală de navigat și cu ajutorul căruia am scutit o grămadă de timp. Aplicația Google Maps ajutată de busola digitală și de GPS-ul telefonului rulează și este cea utilă chestie de la inventarea hărților încoace. Cu o mențiune: ca să funcționeze, Google Maps are nevoie de net. Iar netul în roaming…

Vă imaginați probabil că am plătit o sumă usturătoare pentru roaming-ul de date pe care l-am folosit prin toată Roma. Așa e. În prima zi după ce am sosit înapoi în România aveam cost suplimentar 6 euro. Culmea fericirii, laude și osanale cântate Orange-ului. A doua zi aveam deja 22 de euro cost suplimentar, semn că înainte cu o zi Orange-ul mă-sii nu primise încă toate facturile de la operatorii pe care i-am “solicitat”. A treia zi… nici nu vă mai spun că vă vine rău. Măcar pot să-mi plătesc 80% din sumă cu puncte Thank You așa că nu sufăr prea tare, însă totuși, roamingul de date este o afacere obscenă. 4 euro pe megabyte descărcat, fără TVA. Iar iPhone-ul a descărcat cu generozitate.

***

Am și filmat, sper să-mi găsesc vreo câteva ore să încropesc un filmuleț.

Înainte de a doua plecare

Ok, după un zbor plăcut cu Boeing-ul de la Malev am aterizat pe Charles de Gaulle, pe o vreme mult mai răcoroasă ca în Cluj, foarte pe placul nostru. Din aeroport ne-au luat cu mașina Ioana și Thomas, cei doi prieteni care locuiesc în Clermont Ferrand, un orășel la vreo 400 de kilometri de Paris. Ideea era să ne scutească de un drum mai lung cu trenul. Din păcate decizia s-a dovedit a fi catastrofală. Am ajuns in Clermont Ferrand dupa vreo 8 ore de condus si 4 sandwichuri cu ton, autostrada cu 4 benzi pe sens si pe alocuri chiar cu 8 fiind se pare neincapatoare pentru cei 10 milioane de francezi ce au plecat care pe unde a apucat la sfarsit de weekend. Mergeam cu 150 cateva minute, apoi juma de ora ne taram ca melcii in blocaje mamut. Am avut timp berechet să observ fauna de pe autostradă și am tras câteva generalizări: nu există mașină fără GPS. Era chiar comic să vezi toate ecranele luminate care arătau exact aceeași hartă. Cum lumea plecase în vacanță, mașinile erau înțesate de bagaje, biciclete, copii și nu puțini câini. De asemenea majoritatea pasagerilor de pe scaunele din spate se uitau la filme pe niște mini ecrane prinse de tetiere.

În Clermont am stat zilele astea la Ioana și Thomas, fiind răsfățați cu specialități culinare franțuzești și cu plimbări “ghidate” prin oraș. Care oraş, deşi ne-a fost prezentat ca o versiune a Clujului, nu are nici o legătură cât de mică. Ca orice oraş franţuzesc care se respectă Clermont are străduţe medievale pavate, clădiri vechi cu felinare, locuri de promenadă pline de flori, restaurante şi terase stradale şi, normal, o ditai catedrala gotică cu un aspect foarte dark ce o făcea şi mai mişto. Culoarea neagră se datorează rocii vulcanice din zonă folosită la construcție. Fiindcă, aşa ca un bonus, dacă mai era nevoie, oraşul se află lângă vreo câteva conuri vulcanice stinse, numai bune de vizitat şi de amenajat parcuri turistice pe ele. O să le vizităm vineri.

Am avut şi privilegiul de a participa la o petrecere a burlacilor în toată regula, conform tradiţiei locale, prietenii noştri având nunta săptămâna viitoare. Cum se desfăşoară o petrecere a burlacilor? De-a dreptul fascinant. O să revin într-o postare viitoare cu detalii.

Mâine la ora 6 a.m. plecăm din Clermont, direcţia Cannes, Nisa şi Monte Carlo. Vom sta câte două nopţi în Nice şi Cannes de unde vom da o fugă, două, la Monte Carlo. Am de condus 644 de kilometri, iar cu ajutorul bunului GPS distanţa o vom parcurge în maxim 6 ore. Cum nu am mai condus până acum în altă ţară decât România cred că o să fie interesant, mai ales că am la dispoziţie 115 cai putere, o altă premieră eu fiind obişnuit cu cei 75 ai Loganului:)

Revin cu poze de om avea net pe acolo, de nu, vineri suntem înapoi în Clermont la nuntă şi le postez atunci. Duminica viitoare direcţia Paris pentru două zile, iar marţi noaptea vom fi în Cluj.

Au revoir!

Killer Easter Bunny

Alba Iulia, tuns iarba, jucat cu câinele, grătare, somn de voie. Un “easter” chiar ok…

Heaven, judeţul Alba 🙂

…all he cares is ză ball…

***

Un wallpaper (click pentru a largi, apoi save as…)

***

Şi iepuraşul din titlu… 🙂

Reţeta anului

Io n-am văzut de când mă ştiu atâta lume în parc câtă am văzut duminică. Nu mai aveai domle’ loc de câini, copii, biciclişti, joggeri şi alte specii şi subspecii. Iar cineva foarte inteligent s-a gândit c-ar fi o idee bună să sece lacul pentru ca lumea să poată admira nişte raţe care se bălăceau într-o baltă cu mătasea broaştei precum şi tonele de gunoaie de pe fund. Îs două posibilităţi: ori l-au secat să-l cureţe, ori să-l poată astupa şi să construiască blocuri pe el. Dar cum e “criză”probabil că nici una dintre variante. Îl vor lăsa secat şi jegos.

***

Eu sunt amator de Fornetti (i know, i’ll die soon). De fapt îmi plac exclusiv alea cu telemea. Am observat tehnica “subtilă” prin care vânzătoarele vând mai mult decât ar vrea clientul să cumpere. Ceri de 3 lei, îţi pune de 3,4 şi întreabă “Rămâne aşa?” iar tu zici da, da numa să termini odată.  Tehnica merge pentru că aşa fac la toată lumea. Azi însă o vânzătoare a sărit calul. Cer de 3 lei, îmi umple punga cu vârf şi aud întrebarea: “Rămâne aşa?” Mă uit la cântar, arăta 5.9 lei, mă uit la vânzătoare cu o moacă de “Eşti tâmpită?”, aia se prinde şi varsă juma de pungă înapoi. Mai dă-o-ncolo de hoţie.

***

Idee de gustare: am descoperit de vreo două luni minunea numită file de somon afumat Ocean Fish. Ca toate lucrurile bune probabil că nu-i foarte sănătos, dar ştiu că-i divin când îţi este foame. Şi pe deasupra se prepară în fix 5 minute (din care 2 se prăjeşte pâinea). O porţie de somon costă cam 17 lei şi ajunge pentru 12 felii ca alea de mai jos sau poate pentru mai multe că io n-am fineţe şi nu pot tăia somonul mai subţire. Aveţi 3 cine/mic dejunuri asigurate.

Times.ro FAIL! şi ţurţurele fotogenic

Am încercat azi de două ori să ajung pe times.ro (ceva şmecherie nouă ueb doi zero) o dată clickuind pe o reclamă (cred că m-am prostit..), a doua oară urmând un link de pe un blog. Ambele încercări au fost pierdere de vreme fiindcă la ăia NU LE MERGE NENOROCITUL DE SITE. Făcut în Drupal. Deci de la mine adio clickuri în viitorul apropiat.

***

Ce faci când ai un ţurţure de 2 metri în dreptul ferestrei şi în spatele lui apune soarele? Îl pozezi of course. Blestemăţia este aşa de mare şi atârnă fix deasupra antenei mele digitv. Nu mai zic că dedesubt îşi parchează diverşi maşinile. Click pe montajul de mai jos pentru varianta mare (2500×1900 pixeli). Faceţi ce vreţi cu poza dacă vă place, numa să n-o găsesc de vânzare pe undeva:P. În poze este acelaşi ţurţure, el grande ţurţure.

Poker Face

Aş vrea să se inventeze o tehnologie care să te lase să-ţi ştergi din memorie melodiile care îţi plac şi să poţi să le asculţi după aceea ca şi când le-ai auzi pentru prima dată. Ador momentul când mă “îndrăgostesc” de o piesă auzită cine ştie pe unde, iar apoi o aduc de pe net la calitate bună, o pun pe un player şi o savurez. Însă am prostul obicei de a o devora încă din prima zi în care o aud în sensul că o pun pe repeat şi o ascult până simt că s-a scurs orice urmă de noutate din ea. E ca o doză de drog care nu-ţi mai ajunge şi vrei să o măreşti, dar în cazul melodiilor n-ai cum. Cel mult să descoperi ceva mixaj inteligent care să aducă ceva nou pe lângă original. În altă ordine de idei, dar tot pe plan muzical, la anu îmi iau orgă, e stabilit 🙂

***

Aţi auzit de Stefani Germanotta? Sigur că nu, fiindcă e cunoscută mai mult sau mai puţin drept Lady GaGa. Mai nou sunt obsedat de Poker Face, una dintre piesele de pe ultimul ei album.

***

O supriză plăcută pe blogul Google Reader, unde am dat peste o postare scrisă de un… Mihai. Sper că nu e doar tehnoredactor 🙂

***

Semnalam într-o postare trecută invazia de analfabeţi cu blog, de analfabeţi comentatori şi în general de analfabeţi consumatori de Click şi Libertatea, amatori de scandaluri, ţâţe şi pitici porno care, prin numărul lor covârşitor, încep să determine tipul de content online cam la fel ca şi în cazul televiziunilor. Marea problemă a tehnologiei: cu cât devine mai accesibilă, cu atât este adoptată de un număr tot mai mare de cretini care vor face legea şi îi vor influenţa evoluţia. Nu ştiu în ce mod am ajuns pe blogul bacteriei de mai jos, însă, fiind fascinat de înţelepciunea unor titluri precum “Pizza şi puterea ei de atracţie” sau “Frumosul anotimp iarna a sosit”, am dat click pe “despre” el. Ştiu că n-ar fi trebuit să trec de vârfurile pantofilor, dar totuşi, merită efortul să-l “cunoaş-te-ţii”. Ca să-l evitaţi/eutanasiaţi/înjuraţi după preferinţe.

Deci e așa cum zic eu

Nu voiam să pomenesc de criză, fiindcă n-o simt, deci nu e problema mea, dar am totuşi o constatare/dilemă. Acum, când lumii i-a intrat bine în cap că e criză, mass media are un nou text cu rol de sperietoare ca să bage spaima în populeişăn : ne aşteaptă vremuri grele. Campionul absolut al pesimismului, badea Mircea, recită aceeaşi poezie de începe să mă cam plictisească: “Nici nu vă imaginați ce ne aşteaptă. Suntem abia la început… ne ducem dracului, toată țara se duce dracului, încă n-aţi văzut nimic”. Ok, minunat, dar întreb şi eu: care-i maximul de rău ce se poate prăvăli peste noi? Cum va fi la apogeul vremurilor grele “care ne așteaptă” spre deliciul redactorilor de știri? Nu-şi dă nimeni cu părerea? Hai, că aveți imaginație. Vom muri în chinuri de foame toţi? Sunt chiar curios, pe bune. Chiar ar fi ceva inedit să aud la ştiri: “Suntem într-o situaţie disperată, mai rău de atât chiar nu se poate… De acum încolo orice s-ar întâmpla nu poate fi decât benefic”. Dar nu, eu cred că oricare ar fi situaţia, chiar dacă încep să meargă lucrurile, de la ştiri vom afla tot că “măsurile anticriză au puține șanse de reușită”, “asistăm la un trend ascendent al economiei dar ar putea fi doar temporar și există riscuri imense”… şi tot aşa până ieşim din criză când n-o să mai zică nimeni nimic.

***

Probabil că s-a mai discutat problema dar pe mine mă enervează atribuirea diminutivului mămică oricărei femei cu copil de mână. Aud la ştiri “50 de mămici au protestat astăzi în faţă la…” şi îmi arată un grup de isterice care de care mai nasoală care strigau nu ştiu ce. Deci, ca să n-o lungim: o mămică trebuie să fie: o tipă tânără, sexi, până în 30 de ani, nu grasă şi care, fie, a dat naştere unui copil. Atunci poţi să zici “Ce mămică drăguţă…”. Restul care nu corespund atributelor sunt mame. Unele nici atît. “O mămică și-a abandonat copilul nou născut” Geeez…

Uite şi un exemplu de mămică:

Source: DeviantART

***

Ce înseamnă să ai în spate un geniu al marketingului? Să luăm cazul detergentului Ariel. Detergenții care doar spală hainele sunt depășiți. Detergentul Ariel PROTEJEAZĂ ÎMPOTRIVA petelor, cu condiția să speli mai întâi hainele cu el. Când am auzit asta mi-am imaginat direct o reclamă cu un personaj îmbrăcat în albul cel mai pur care sare într-o piscină plină cu ketchup iar “moleculele inteligente” de detergent încep să acționeze asupra moleculelor de ketchup albindu-le sau nu știu exact care e tehnologia, mâncându-le. Am revăzut reclama la un moment dat și nu era ce mi-am imaginat. Ca la orice produs minune și aici scrie cu litere mici care-i de fapt șpilul: merge numa la pete de tip granulat (wtf?). Adică sub formă de mingiuțe care se rostogolesc și care, mai exact, nu aderă. Gen pete de bile de rulment, pete de nisip, de pietre, de polistiren… chestii din astea care pătează. Sau rugină și fard de pleoape zic ei și ne arată cum unu se umple de rugină și apoi dă cu furtunul, iar rugina se duce, datorită detergentului cu care fusese spălată haina anterior, nu a apei, evident.