Category Archives: De încercat

Amintiri (de) la cald: Rio de Janeiro

viza_brazilia„Hai să ne punem numărul la mașină RIO dacă tot vrem cândva să mergem acolo. Ca un reminder, ce zici?” „Ok, hai!” CJ 03 RIO există din 2013 dar „trebuie musai să ajungem la Rio!” are cu vreo trei ani mai mult. Între timp am fost ocupați cu viața și excursii „mărunte”, dar până la urmă lucrurile s-au aranjat cum trebuie și, între 3 și 12 martie 2016 ne-am îndeplinit un vis.

Drumul

Între Cluj-Napoca și Rio de Janeiro sunt niște (foarte) mulți kilometri, un ecuator și un ocean. Totuși, mulțumită faptului că trăim în era Boeing 777 și nu în cea a corăbiilor cu pânze, la Rio ajungi de oriunde din Europa în mai puțin de o zi, fără prea mari bătăi de cap. În cazul nostru a fost vorba de drum plictisitor Cluj – Budapesta cu mașina, zbor scurt Budapesta – Paris, zbor lung Paris – Rio. Și invers la întoarcere.

După ce în Paris am ținut morțiș să tragem o fugă să revedem turnul Eiffel în ideea că escala de cinci ore ne este mai mult decât suficientă, am realizat pe drum că e destul de posibil să pierdem zborul spre Rio după ce am stat cam două ore într-un trafic monstru între aeroport și centru. Se întorcea lumea de la serviciu sau ceva. Panică cât cuprinde. Ajunși în centru am sărit într-un metrou spre Trocadero, tras câteva poze și un selfie pupându-ne cu turnul în spate (după ce am alungat un negru care a vrut să ne vândă un selfie stick), apoi pas alergător înapoi la metrou, respectiv la autocarul spre aeroport. Care a ajuns la aeroport în vreo 20 de minute de data asta, că no, se terminase între timp ora de vârf. Bine și așa.

Ne-am îmbarcat într-un 777 imens, primul zbor pentru noi cu așa animal de avion și de o asemenea durată. 11 ore fix, din care, cam două, au fost chiar simpatice. Mâncat, uitat la niște episoade din The Office, jucat cu sistemul de entertainment din scaun, much fun. După care restul de nouă ore am înțeles de ce diferă așa mult prețul între locurile de la economy și restul categoriilor mai scumpe. Eu am zăcut într-un fel de semi-comă încercând să adorm și nereușind cu brio fiindcă e imposibil să-ți minți corpul să se relaxeze într-un spațiu ce are jumătate din lungimea ta. Laura în schimb s-a uitat la vreo șapte filme. Fiecare drum la baie era un moment mai fericit decât ar fi fost cazul.

File 16.03.2016, 01 47 48

Am uitat însă de toate când a răsărit soarele. Mic dejun, cafele, poze cu nori frumoși. Rio e aproape.

dimineata

Rio de sus. E uriaș!

rio_de_sus

Touchdown!

Când am ieșit din avion, în pline 32 de grade la umbră, am realizat că vom muri în cinci minute dacă nu aruncăm gecile de pe noi, obiecte de îmbrăcăminte pe care majoritatea brazilienilor sunt convins că le-au văzut doar la televizor. În aeroport am completat un formular în care specificam că am venit doar în vizită și nu vrem nimic altceva de la ei, primit viza pe pașaport, așteptat bagaj cu emoții că poate n-a ajuns și gata, suntem în sala de așteptare. Unde ne aștepta Jose, trimisul special care trebuia să ne facă transferul de la aeroport la locul de odihnă după care tânjeam. Ne-am dat seama repede că Jose nu putea fi decât negrul zâmbitor, cu ochelari de soare, care ținea un A4 pe care era scris – cu floricele roșii – “Laura & Radi”. Close enough. Hello, we are Laura & Radu, Oh hi hi welcome, let me help, thank you, intrat în mașina lui Jose cu geamuri fumurii. “This will take a very long time. Traffic” ne anunță Jose înainte de a porni motorul și aerul condiționat. Și da, cei 24 de kilometri dintre aeroport și hostel i-am parcurs într-o oră și ceva. Deci am avut vreme de observat. Și-am observat așa: plin de Loganuri, Sanderouri, Dustere, marca Renault. Motociclete cam în același număr cu mașinile. Mi-au venit în minte, inevitabil, clipurile de pe Liveleak cu motocicliști brazilieni care fac chestii nasoale. Toată lumea are la mașină geamuri fumurii. 80% din mașini sunt lovite sau zgâriate. Nu se obosește nimeni să semnalizeze la schimbarea benzii. Drept urmare…

accident_rio

Jose știa în jur de 14 cuvinte în limba engleză dar a făcut tot posibilul să comunice cu noi și chiar am reușit să ne înțelegem. În linii mari. În primul rând ne-a felicitat că am ales să stăm câteva zile într-o favela, „to see authentic brasilian life”. Discuția a virat apoi, previzibil având în vedere subiectul, către “safety”. Jose a repetat de atâtea ori că favela e sigură și pacificată până a trebuit ca noi să îl convingem că suntem convinși. Argumentul lui principal era că siguranța turiștilor în favela Cantagalo e ceva cu care localnicii se mândresc (și probabil le aduce beneficii), deci au tot interesul să o mențină. Și ne-a arătat o favelă de pe un deal din apropiere deasupra căreia tocmai survola un elicopter al poliției: “Not safe there”.

favela_elicopter

Revenind la favela lui, Jose ne-a informat totuși că bijuteriile, smartphone-urile, banii și alte chestii considerate rare în favelă e indicat să stea în buzunare cât ne plimbăm pe acolo. Nu că nu ne-am fi gândit și singuri la asta dar omul a vrut să se asigure; o fi întâlnit hăbăuci care și-au făcut selfie-uri cu portofelele în favelă sau ceva.

În rest am mai discutat despre vreme și faptul că el e convins că ar muri la 0 grade dar că, în ciuda acestui risc, ar vrea să ajungă totuși cândva în Europa. Am mai aflat că are trei copii și tocmai a devenit bunic. Lui Jose nu-i dai mai mult de 30 de ani, în principiu fiindcă exact atâţia are.

Favela Cantagalo

După ce a urcat cu mașina niște pante (despre care nu aș fi crezut că pot fi urcate de mașini) până pe la mijlocul favelei, Jose a oprit lângă postul de poliție apoi ne-a luat trollerul din portbagaj și ne-a condus la Tiki Hostel pe jos. Am urcat vreo cinci rânduri de scări abrupte, pe alei înguste și printre ziduri “în roșu” unde te loveau miasme de toate felurile și te aplecai să eviţi obloane deschise ce dădeau direct în locuințele oamenilor, în care parcă ai fi aruncat o privire dar te temeai în acelaşi timp de ce ai fi putut vedea. Muzică și multă larmă de copii și câini.

favela_cantagalo

Tiki Hostel a fost… basic 🙂 Camera era cam cât baia noastră de acasă (aia mică) iar baia era cât o debara. I-am zis proprietarei că am vrut pat dublu, nu două paturi separate. Ne-a arătat semnul OK și ne-a invitat în cameră. N-am insistat, că părea fericită. Măcar aveam duș, un ventilator și un frigider. Care frigider avea de fapt rol de dulap. Deci n-aveam frigider.

Fiind prima zi, proaspăt aterizați și cam afectați de cele 5 ore diferență de fus orar și de zbor, am dormit câteva ore după care am plecat să explorăm puțin zona. În 10 minute eram deja coborâți din favelă și ne plimbam pe Copacabana. Era pe la apus, aer respirabil, foarte plăcut. Peste tot bicicliști, joggeri, plimbăreți.

File 15.03.2016, 23 50 27

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

La întoarcerea la hostel era deja aproape noapte. Într-adevar, așa cum ne-a asigurat Jose și cum am citit și în review-urile de pe Booking, n-am avut nicio problemă în a ne amesteca printre cariocas, foarte numeroși pe străzi după apus. Nu ne-a băgat nimeni în seamă.

Urcând și urcând și urcând ne-am dat seama că nu ne putem baza pe picioare pentru a face asta timp de trei zile de mai multe ori pe zi, așa că zilele ce au urmat am apelat pentru urcări la Mini-Maxi Taxi-uri (4 reali de persoană), operate de localnici, care făceau drumuri non-stop. Exista și varianta Moto-Taxi, foarte populară, adică să te urci în spatele unui motociclist care te ducea până sus pe 3 reali (și-ți dădea chiar și cască!) dar nu ne-am simțit atât de aventuroși.

Vedere noaptea de pe acoperișul hostelului care ținea loc și de terasă.

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Și ziua…

File 16.03.2016, 00 19 45

Din cameră aveam vedere la câini:

caini1

Din Rio adunate:

  • Peste tot în Rio se poate plăti cu cardul, până şi tarabele de pe marginea drumului au POS-uri mobile. Drept urmare am plătit cu cardul aproape peste tot. Bacșișurile (între 8 și 10%) sunt incluse în nota de plată, lucru pe care l-am apreciat.
  • Bancomatele sunt toate plasate in interiorul clădirilor, în spații special amenjate și supravegheate video, ba chiar și păzite.
  • Produsele din supermarketuri sunt în mare parte aceleași ca și la noi, mă refer la branduri. Fructele erau evident altele iar despre banane pot să zic că arată altfel (mici și groase) și au un gust complet diferit față de “ale noastre”. Alt soi probabil.
  • Apropo de supermarket-uri: erați convinși că ardelenii sunt molcomi? Nu i-ați vazut pe brazilieni. O coadă de patru oameni, la orice supermarket, însemna garantat jumătate de oră de stat. În viața mea n-am văzut casierițe care să se miște atât de încet, să stea la povești cu fiecare client în parte, să apese cinci mii de butoane ca să scaneze un singur produs și apoi să stea din nou la povești. Viață de oraș tropical, nu se grăbește nimeni niciunde.
  • Un real brazilian e 1.07 lei, deci ne-a fost foarte usor să ne dăm seama unde preţurile sar calul şi unde se păstrează în limite rezonabile.
  • Mâncarea: am incercat acarajé, ceva clătite din tapioca cu brânză (nașpa) beijinho (plăcut Laurei), brigadeiro (plăcut mie), burgeri și diverse chestii din pește și creveți care nu mai știu cum se numeau fiindcă n-am fost foarte încântat de ele. Ok, într-o zi am fost și la Mac.
streetfood

Street food, FTW

  • Am băut, pe lângă piscine întregi de apă & răcoritoare și caipirinhna (încercat în diferite locuri dar gustul e la fel: un fel mojito, nimic spectaculos), respectiv apă din nucă de cocos (ok..ish)
nuca_cocos

Undeva, pe Ipanema, am lipit un sticker pe o nucă

  • În Rio, dacă eşti bărbat de 1,80m, te poți considera înalt.
  • În Rio, faptul că nu ești gras contează extrem de puțin în fața unei plaje pline de tipi atât de bine făcuți și tonifiați încât îți juri solemn la fiecare cinci minute că vei merge la sală de opt ori pe săptămână când te întorci în țară.
  • Braziliencele sunt frumoase, în mare parte, dar v-am zis cum arătau tipii?
  • Prin autobuze și metrouri tinerii butonează iPhone-uri. Nu cred că am văzut altă marcă de smartphone. Și toţi par a folosi WhatsApp.
  • Turiștii sar în ochi de la o poștă. Mai ales albii foarte albi. Eu aveam și o șapcă pe care scria Pão de Açúcar, practic scria pe mine „turist”.
  • Contrastul dintre bogăție și sărăcie este extrem de vizibil în Rio, din cauza unei mari inegalităţi în distribuţia averii în cadrul populaţiei, care afectează de multă vreme Brazilia. Pe lângă favelele unde trăiesc oameni săraci (dar care măcar au un acoperiş deasupra capului) există şi mulţi oameni ai străzii, cerşetori neagresivi, presăraţi printre reşedinţe de lux, hoteluri de cinci stele şi restaurante pretenţioase. Am vizitat şi zone “curate” complet (cum e cea de pe lângă Lagoa Rodrigo de Freitas), unde clasa de mijloc îşi duce viaţa foarte…european, cu piste de biciclete şi de jogging, bărcuţe, parcuri înverzite şi reşedinţe de lux.
  • Infrastructura: deoarece oraşul este practic aşternut peste munţi (monoliţi) de granit şi de cuarţ, peste tot întâlneşti tuneluri care îi traversează. Unele foarte lungi (Túnel da Covanca are 2187m). Rio are însă o problemă mare cu traficul, aglomeraţia pe şosele fiind prezentă aproape la orice oră. Pe de altă parte vorbim despre un oraș cu 6,4 milioane de oameni (12 milioane cu zona metropolitană).
  • Problema parcărilor este rezolvată foarte elegant în cazul blocurilor înalte: primele câteva etaje ale unui bloc sunt dedicate parcărilor, abia apoi urmând etajele de locuit, în general câte 20-30.

Siguranța

Am parcurs zeci de kilometri pe jos, cu autobuzul sau cu metroul, în zone mai mult sau mai puţin călcate de turişti, inclusiv după lăsarea întunericului. Desigur, nu ne-am aventurat foarte departe de zonele cunoscute şi am fost discreţi în a afişa telefoane sau alte lucruri valoroase. N-am avut nicio problemă, ne-am simțit permanent în siguranță. Singura fază care mi-a confirmat totuși că lucrurile pot lua o întorsătură negativă oricând s-a întâmplat în penultima zi a excursiei, când ne întorceam la hotel. Într-o intersecţie am văzut cum un tip, aflat pe o bicicletă, este împins de un trecător şi cade în mijlocul drumului. Motivul: tipul tocmai furase bicicleta iar cel care l-a împins l-a auzit pe proprietarul bicicletei strigând în urmă. Evident, în secunda doi, proprietarul şi trecătorul erau deasupra hoțului și au început să-i care picioare în spate, înainte ca acesta să se dezmeticească din căzătură. Până la urmă s-a ridicat şi a scos un mănunchi de bani şi i l-a întins urlând proprietarului bicicletei, ideea fiind probabil „dacă nu pot să ți-o fur, ți-o cumpăr, numa’ lasă-mă să plec!” Ăla a luat banii, urlând şi el la hoţ, împreună cu încă alţi zece trecători care au început să se adune auzind larma. N-am mai stat la deznodământ dar cred că hoţul îşi dorea cu ardoare în momentul ăla să apară poliţia.

În continuare o iau pe zile, pe scurt, cu poze.

Ziua doi

Făcut toată Copacabana de la un cap la altul, urcat pe jos un mic munte de la capătul plajei, Morro do Leme, printre lemurieni și șoparle. Răsplata în vârf: priveliști de tablou, of course. Și o fortăreață, Duque de Caxias, unde am băut apă de la un robinet și ne-am rugat să nu murim de cine știe ce bacterie exotică. N-am.

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

După fortăreață am luat-o pe străduțe, ghidați de Google Maps, am traversat un tunel printr-o stâncă și până la urmă ne-am trezit la telecabina care urcă pe Sugarloaf Mountain (Pão de Açúcar). De fapt urcă pe un vârf intermediar, Morro da Urca, de unde pleacă o altă telecabină până la Pão de Açúcar. Pe ambele vârfuri sunt restaurante, suveniruri și free wi-fi (yay!).

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

De pe Pão de Açúcar am văzut unul dintre cele mai spectaculoase apusuri din viața mea.

apusfain

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Ziua trei

Am inaugurat metroul, curat, răcoros și simplu de folosit, cu doar două magistrale lungi, extrem de util ținând cont de distanțele mari între diversele puncte de interes.

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Am vizitat un târg foarte frumos, Feira Hippie de Ipanema (unde am convins-o pe Laura să nu ia o pictură de doi metri de 400 de euro și să se rezume la chestii pentru care nu trebuie să cumpărăm un bagaj special), am mâncat streetfood și apoi fuga pe plajă, Ipanema de data asta, plină ochi fiind duminică. Parcă mi-a plăcut și mai mult decât Copacabana. Căldură mare, astâmpărată cu băi în ocean și multă apă.

targ

ipanema_pietre

ipa_2

Ziua patru

Ziua patru a debutat cu mutatul din hostel în hotel, Windsor Martinique, aflat la baza favelei, respectiv la 100 de metri de plajă. Aer condiționat ce nu implica ventilator și… (îmi tremură tastele doar când mă gândesc) frigider!

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

În ziua a patra am părăsit zona plajelor și am luat-o spre centru. Cale de nouă stații de metrou. Și se vede asta. În momentul în care ai ieșit din subteran parcă ai schimbat orașul. De fapt ce vorbesc, continentul. Ești înconjurat de zgârie-nori, oameni îmbrăcați elegant și brusc te simți foarte turist.

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

În centru am găsit Catedral Metropolitana de São Sebastião, o catedrală cu un design unic, inspirat de piramidele mayașe, construită între 1964 și 1979. Impresionantă atât la exterior cât și la interior.

catedrala_sebastian

interior_Catedrala

Dacă tot eram în centru, am vrut să vizităm și un muzeu, Museu do Amanhã (Museum of Tomorrow), inaugurat recent. Doar că ne-am găsit să facem asta fix lunea, când toate muzeele de pe planetă sunt închise. Așa că am făcut doar poze după care am tulit-o înapoi plajele noastre, înainte să luăm foc de la cele 80 de grade la umbră…

File 17.03.2016, 01 28 09

File 17.03.2016, 01 18 27

Ziua cinci

Ziua în care am vrut să bifăm una dintre cele mai cunoscute atracții turistice din Rio și anume Cristo Redentor, Iisusul de pe munte. Dar, când să luăm biletele de la punctul de pe Copacabana, nenea de acolo ne arată un ecran. Pe ecran era doar alb. „No visibility!” Ne uităm în sus, complet senin. Facem câțiva pași ca să vedem pe viu muntele și să ne convingem, poate i s-a stricat ăluia camera. Camera video nu mințea, Cristo era într-un nor, singurul nor cât vedeai cu ochii. Și am aflat cu ocazia asta că, atunci când e senin și căldură mare, apare fenomenul cu norul. Așa că în ziua a cincea am schimbat planul și ne-am mulțumit cu plimbări, plajă, Escadaria Selaron și o vizită lungă la Jardim Botânico.

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Pe la finalul zilei a ieșit și Iisus din nor…

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Ziua șase

Ziua turului organizat. Am ales să mergem într-un tur la sugestia celor de la hotel, tur care ne permitea să ajungem la Ihla Grande (unde oricum voiam să ajungem) dar care mai avea și niște chestii drăguțe în program. Asta a însemnat un drum cu autocarul de vreo două ore până într-un port, unde ne-am îmbarcat într-o barcă/vaporaș care ne-a plimbat printre insulițe lăsându-ne din loc în loc să ne bălăcim printre pești (m-am felicitat că mi-am luat ochelarii de scufundări, m-am înjurat că n-am avut aparat subacvatic), să ne plimbăm pe plaje complet goale (la plaje mă refer) și să căscăm gura la vederea insulițelor private pline de căsuțele/palatele de vacanță ale unor oameni mai… avantajați. Organizatorii turului au făcut tot ce le-a stat în putere ca să fie toată lumea fericită, făcând atmosferă, aducând muzicanți pe barcă, dându-ne de mâncat și de băut pe săturate. A fost frumos. La apus ne-am întors în Rio.

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

File 17.03.2016, 02 06 11

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

File 17.03.2016, 02 08 09

Ziua șapte

Zi pentru vizitat pe Cristo Redentor-ul, mai ales că în ziua următoare era plecarea și ar fi fost cam riscant să o lăsăm pe ultima sută de metri. Vremea perfectă, vizibilitate ok. Drumul spre vârful aflat la o altitudine de 710 metri a durat vreo 40 de minute, cu multe serpentine și nu în ultimul rând denivelări (ca să nu le zic gropi). Muntele e locuit până aproape sus, dar nu-mi imaginez că proprietarii caselor din zonă sunt prea încântați de zecile de mii de turiști ce trec pe acolo anual. Statuia are 38 de metri înălțime cu tot cu piedestal, dar, privită de la bază, nu pare înaltă cât un bloc de 10 etaje, cum de fapt chiar este. Mărturisesc fără nicio jenă că întâlnirea „față în față” cu una dintre cele mai cunoscute atracții turistice din lume a fost emoționantă.

File 17.03.2016, 02 58 48

File 15.03.2016, 23 44 42

File 17.03.2016, 02 35 15

File 17.03.2016, 02 15 48-001 File 17.03.2016, 02 17 44 File 17.03.2016, 02 19 38 File 17.03.2016, 02 26 38

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Seara am văzut apusul de pe Pedra do Arpoador.

apus_ipanema

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Ziua opt

Doar plajă pe Copacabana, de unde am scos din valuri niște nisip într-un borcănaș ca amintire, am luat prânzul la hotel și apoi am plecat la aeroport puțin triști că s-a terminat dar pregătiți pentru drumul lung. Mai ales că acasă ne aștepta cineva de care ne-a fost un dor nebun încă din prima zi.

Adeus Rio, espero vê-lo novamente!

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

***

ps. Oare cum sună CJ 03 TOK?

Apple, fii un pic atent la mine

Știți cum e când te găsești pe neașteptate în fața unei camere foto. Unii (ca mine) se fâstâcesc, alții simt nevoia să se maimuțărească ca să nu se fâstâcească (ce cuvânt ciudat, fâstâcitul ăsta), alții se încruntă, unii sar la bătaie și foarte puțini rămân impasibili. De-aia e mișto să ai un teleobiectiv, că poți suprinde lumea în stare naturală, fără „masca foto” activată. Cum probabil că utilizează Andrei Niculescu ăla faimos de pe Facebook când fotografiază pe stradă. Când ai la îndemână însă doar telefonul și vrei să pozezi inopinat oameni, lucrurile se complică. Imediat ce adopți poziția standard de pozat, cei de lângă tine devin brusc atenți la ce se întâmplă în jur, ca niște căprioare ce simt apropierea lupului cel rău. „Oare ce-i trebuie lu’ ăsta? De ce mă pozează? Pe mine mă pozează?” Când butonezi însă la telefon cu ochii în pământ, nu te bagă nimeni în seamă. DECI: nu ar fi mișto să apară telefoanele cu o cameră în plus, plasată în „vârf”, ca să poți fotografia în voie, de aproape, orice ți se pare interesant? V-am și desenat (vorbesc aici cu cei de la Apple), ca să fie clar:

p.s. v-ați prins că de fapt vreau să pot poza cât mai multe funduri și țâțe fără să fiu văzut, nu?

Pe repede înainte

Un timelapse făcut cu telefonul pe ruta Cluj – Baia Mare. Am setat aplicația să captureze câte o imagine la 5 secunde timp de 3 ore, gândindu-mă că e suficient pentru a surprinde călătoria cap coadă. Numai că din pricina unui cuplu tăntălău care era în fața mea la OMV și ai cărui membri nu se puteau decide dacă să fie sandwich cu șnițel sau cu șuncă, plus o ninsoare turbată înainte de Dej, clipul se oprește cam cu 30 de secunde înainte de a ajunge la destinație. Merge și așa, că doar nu l-oi arunca. Vedeți-l fullscreen rogu-vă. Piesa este Travka – Iubire.

Fiindcă am priză în tren

(Postare fara diacritice, scrisa fiind de pe telefon, care are, dar nu prea la indemana. Diacritice.)

Fiindca am priza in tren si ma plictisesc – nu cumva sa citesc o carte, doamne fereste – scriu pe blog. Ma indrept inspre Clermont-Ferrand dinspre Paris. Cu 160 km/h, conform gps-ului.

– Degivrarea avionului inseamna plecare cu intarziere si ca nu vezi nimic pe geam la decolare si minute bune dupa ce esti sus. Solutia aia cu care dau pe avion se intinde pe geam si-l fac aproape opac. Dupa ce geamul se curata de la frecarea cu aerul, raman dare de gheata care strica pozele. De dezamagire, mi-am luat un sandwich cu sunca si o apa plata cu adaos 800%.

– Niste statistici spun ca aproape jumatate dintre pasagerii de la bordul unui avion uita/nu au chef sa-si opreasca telefoanele mobile inainte de decolare. Cei care si le pun pe “plane mode” nici nu sunt luati in considerare. Ar cam rezulta ca telefoanele lasate pornite in avion sunt inofensive.

– Parisul, lovit de o vreme mohorata dar nu foarte friguroasa, geme de turisti in penultima zi din an. La turnul Eiffel erau cozi ca in plin sezon de vara. Deoarece destinatia noastra finala era Clermont Ferrand, am lasat in gara bagajele intr-un… loc de lasat bagajele (cu plata, normal) si am luat-o la plimbare prin oras. Cu un bilet de metrou valabil o zi, ne-am reamintit de ce ne place Parisul.

– La metrou se cerseste profesionist. Ca sa intelegeti: trompetist cu orchestratie ce se auzea din niste boxe, teatru de papusi cu fundal muzical, acordionist insotit de solista si obisnuitii violonisti.

– Imi place mirosul din metrou, inca nu m-am prins de ce, ca e un fel de amestec de cauciuc cu cabluri incinse.

– Prin jurul Notre Dame patrulau trei politisti romani. La vanatoare de cersetori mioritici, probabil.

Acum zice în difuzoare ceva cu “madames et monsieurs” si cu “merci“, deci cred ca am ajuns la destinatie.

***

Mai multe poze, aici.

Particip la Pepsi Refresh cu City Start

UPDATE: Am intrat în etapa a doua a competiției, ceea ce înseamnă că au fost selectate 100 de idei (printre care și a mea) iar punctajul a fost resetat. Lupta se dă acum pentru a ajunge în top 10. Dacă vreți să-mi susțineți în continuare ideea, puteți să o (re)votați AICI (pentru cei care n-ați mai votat până acum: trebuie să apăsați Votează, să dați “allow” la aplicație, apoi să vă întoarceți pe pagină și să mai dați un click pe butonul roșu “Votează” ca să se înregistreze votul)

***

Am decis să particip cu o idee la proiectul Pepsi Refresh – Dă un refresh vieții urbane. Iată despre ce este vorba:

City Start – Primul ajutor pentru turiști

Toți am fost turiști măcar o dată. Dacă în majoritatea orașelor mari europene este ușor să te descurci odată ce ai ieșit din gară sau aeroport, la noi e mult mai greu. Cunoaștem sentimentul de nesiguranță care pune stăpânire pe noi atunci când nu știm exact de unde și ce autobuz trebuie să luăm pentru a ajunge în locul dorit sau care firmă de taxi este de încredere și care nu. După ce ne-am consumat bateria telefonului ascultând muzică pe tren sau pe avion, ne-ar prinde bine poate și o priză. Internetul ar fi de asemenea util, mai ales pentru cei care se află în roaming sau nu dispun de un smartphone, ci doar de laptop. Nu în ultimul rând, ne gândim ce bine ne-ar prinde un ghid uman, mai ales dacă avem de umblat în multe locuri din oraș.

Descriere proiect:

City Start este răspunsul majorității problemelor pe care le poate întâmpina un turist la primul contact cu orașul. City Start reprezintă o rețea de standuri plasate în locuri cheie din oraș, ce vor asigura turiștilor/vizitatorilor acces rapid la informații vitale, vor fi dotate cu prize, internet wi-fi gratuit, un computer conectat la internet și de asemenea vor oferi acces la serviciul TwitGuide, care permite solicitarea unui ghid prin intermediul unui hashtag de pe Twitter (de exemplu #numeoraș-start). Astfel, printr-un tweet, turiștii pot solicita ajutorul unui voluntar din comunitatea Twitter a orașului în care se află, care să vină după ei și să-i ghideze în locul dorit.

click pentru a mări

Punctele City Start vor fi plasate în locuri precum aeroport,  gară, autogară și la intrările în oraș (în benzinării).

Fiecare punct City Start va fi dotat cu:

  • acces internet gratuit (pe bază de parolă ce se găsește imprimată pe stand);
  • un terminal care va permite navigarea pe internet (limitată la serviciile cele mai utilizate de email, hărți sau rețele de socializare) pentru cei care nu au laptop/telefon;
  • prize;
  • pliante;
  • 4 scaune;

Informațiile oferite turiștilor sub formă de pliante și panouri printate vor consta în:

  • numele și telefoanele firmelor de TAXI de „încredere”;
  • numerele autobuzelor care ajung în punctele cheie din oraș și hărți cu rutele și stațiile acestora;
  • hartă cu supermarket-urile, restaurantele și fast-food-urile cu prețurile cele mai avantajoase;
  • harta hostelurilor din oraș;
  • hartă cu câteva dintre principalele obiective ale orașului (centrul, stadionul, mall-urile etc) și cum se poate ajunge cel mai rapid la acestea, pentru a oferi un „start” turistului;
  • instrucțiuni pentru utilizarea serviciului TwitGuide.
  • alte informații utile

Costuri:

Costurile inițiale vor fi cele pentru mobilier, pc, router, pliante și panourile cu informații. Electricitatea și accesul internet ar putea fi oferite de cei care administrează incinta în care vor fi plasate standurile Cluj Start sau pot fi oferite de către terțe firme, contra unor reclame afișate pe pliante și pe standuri.

Note:

  • CityStart poate fi înlocuit cu numele orașului, (de exemplu ClujStart)
  • Standurile vor fi semnalizate foarte vizibil (chiar luminos dacă e posibil), cu simbolurile pentru electricitate, wi-fi și informații în prim plan.

Dacă vă place ideea, o puteți vota aici.

Am făcut și-am dres

Am fost în concediu.

(aici mai multe poze)

***

Am făcut niște încercări de camera ascunsă, așa mai low-budget. Mai urmează, în funcție de disponibilitatea de a se face de râs a colegilor mei de la FTR :). Iată una dintre ele:

***

Am asfalt pe stradă, după trei ani și ceva în care am reușit să-mi distrug bieletele (așa cred că le zice) la mașină prin gropi. Deci nu te votez bă!!

***

Am filmat o decolare (de fapt Mihai a filmat, eu am pozat) de lângă pista aeroportului Băneasa, sub privirile amenințătoare ale unor paznici mult prea zeloși ținând cont de amenințarea teroristă reprezentată de mine și de Mihai, care au apărut la două minute după ce am ajuns lângă gardul aeroportului și nu s-au lăsat până nu ne-am îndepărtat 20 de metri. Probabil știau că de la distanța aia nu puteam arunca cu pietre în avion, că altceva ce dracu să-i fi făcut?

***

Am văzut un film la IMAX, în București că numa acolo este. Nu pot descrie cât de mișto se poate vedea imaginea pe ecranul ăla! Și era Harry Potter, al cărui fan nu sunt și nu pot fi pentru că mi se pare o poveste neoriginală și lipsită de imaginație de la primul film din serie până la ultimul. Dar văzut la IMAX, Harry Potter este ză shit.

***

Am fost pe Transalpina, care cum ar veni e noul Transfăgărășan, cu deosebirea că-i de zece ori mai faină. Sau fain, că-i un traseu. După ce vor pune băieții și balustrade la șosea ca să nu faci un salt în prăpastie cât timp pozezi minunăția de peisaj, vom avea în sfârșit și noi (noi românii adică) ceva nou cu care chiar ne putem mândri în caz că suntem loviți de patriotism subit.

***

In-cre-di-bil, l-au prins pe măgarul care mi-a furat laptopul și aparatul foto din mașină în luna martie. Deci chiar l-au prins. M-au sunat de la secția IV zilele trecute să vin să văd niște poze cu diverse bunuri care cică au fost confiscate din casa unuia suspectat că a jefuit mai multe mașini din Cluj. El fiind din Tîrgu Mureș. M-am dus, evident fără speranțe. După ce am așteptat zece minute după un cuplu de tineri care au fost chemați din același motiv, am ajuns și eu în fața unui monitor pe care polițiștii au început să-mi arate poze cu diverse obiecte. Vreo 500-600 de obiecte. Cred că am rămas cu gura căscată vreo jumătate de oră, zicând din când în când “Nu pot să cred…” – varianta police-friendly a lui “ai să-mi bag p**a!”, cât timp mi se derulau pe ecran obiectele găsite în casa porcului, care se pare că a fost ocupat al dracului. Porcul. Parcă eram în fața unui magazin online. Vreo sută și ceva de poșete de toate mărimile și culorile, zeci de genți de laptop, laptopuri dezmembrate, genți foto, aparate foto P&S, GPS-uri, ceasuri de mână, încărcătoare, telefoane, căști… Și brusc tresar! Căștile mele JVC care erau în geanta laptopului furat! Căștile mele pe care am dat mult mai mult decât făceau fiindcă le-am luat din Monaco erau acolo, în fața mea, printre obiectele furate. Să vedeți ce s-au bucurat polițiștii când au auzit asta… 🙂 Fiindcă, am aflat de la ei, hoțul nu recunoaște nimic așa că acuma trebuie găsiți proprietarii a cât mai multe dintre obiectele furate, pentru a-l putea băga la răcoare pe animal. Io unu eram însă fericit că i-au stricat jocul și pe deasupra că stiu cum arată, polițiștii fiind drăguți și arătându-mi o poză cu el. Dar stați să vedeți ce-am mai aflat! Jivina are 36 de ani și trăiește într-o casă cu etaj nou nouță  împreună cu concubina și un copil mic, probabil al lui. Și, țineți-vă bine, în curtea pavată a casei avea două mașini și un lac artificial. I shit you not. Probabil fiindcă nu mai văzuseră nici ei așa ceva, polițiștii au fotografiat și casa și lacul și concubina și copilul și tot. No bun, ca să o scurtez, laptopul și aparatul foto evident nu mai erau acolo, dar am înțeles că o să-mi recuperez prețioasele căști și, poate, după ce va fi condamnat, nenea va vorbi și va spune cui și unde a vândut alte obiecte furate. Că cică așa fac majoritatea, tac mâlc până se trezesc cu sentința, apoi încep să coopereze. Din păcate nu am avut voie să fac o poză să vi-l arăt pe stimabil, dar am reușit să-i fac un portret cu mouse-ul deoarece i-am ținut minte toate trăsăturile. Poate fiindcă avea vreo patru în total.

Taguri audio pentru pozele de pe mobil

Habar nu am dacă există deja așa ceva implementat într-o formă sau alta, probabil că pentru PC-uri există, dar iată ce mi-ar plăcea mie la un telefon mobil și sunt convins că va apărea la un moment dat: etichetarea audio a pozelor. Adică: fac o poză pe plajă la mare. După ce fac poza, pun telefonul la ureche și spun: plajă, mare, Costinești, nisip, pescăruși. Astfel, când voi căuta o poză, tot ce trebuie va fi repet în microfon unul dintre “tagurile” acelea, și toate pozele care au aceste taguri îmi vor fi afișate, indiferent în ce moment au fost făcute. Nevoia unei astfel de funcții vine din faptul că tot mai multă lume își păstrează pozele făcute cu telefonul în telefon. Capacitate de stocare este destulă, backup-uri faci periodic, deci este foarte la îndemână să ai ultimii patru ani de momente fotografice tot timpul cu tine. Problema este că momentan nu prea ai cum să cauți în ele, iar să organizezi de pe telefon în albume câteva mii de poze nu este practic. A, de ce am zis patru ani când mai nou schimbi telefonul la un an doi? Fiindcă atunci când schimbi telefonul nu pierzi pozele. Dacă-ți schimbi iPhone-ul, de exemplu, pozele făcute cu cel vechi, laolaltă cu restul aplicațiilor și ce mai ai prin el, sunt copiate automat în noul dispozitiv atunci cînd îl sincronizezi cu PC-ul. Așa ajungi să ai o adevărată istorie vizuală a locurilor prin care te-ai plimbat și, fiindcă ecranele și camerele foto ale mobilelor sunt tot mai bune, e plăcut să-ți mai amintești din când în când ce bine e în vacanță sau ce frumos colorată era seara “aceea” de vară.

 

Oare ce mai fac?

Am decis să renunț la abonamentul tv. Mâine voi lua antena și decodorul și le voi returna. Asta fiindcă mi-am dat seama că nu mă mai uit la aproape nimic. Când sosesc acasă mai pornesc uneori VH1 ca să am muzică până îmi fac ceva de mâncare. Dar asta se poate rezolva cu un radio online. Acum ceva vreme mă mai uitam la Badea sau la vreo emisiune în genul How It’s Made pe Discovery sau pe National Geographic dar emisiuinile astea și multe altele care încă nici nu se difuzează la noi se găsesc la pachet pe torente. Badea se poate urmări live online. Filmele de pe HBO sunt expirate 99,9%. Emisiuni cu talente și dănțuitori pentru mine nu servesc. Să n-aud de știri, fiindcă din moment ce principalele jurnale ale zilei de pe toate posturile încep cu ceva despre Irinel și Monica, e ca și când aș citi Click și Libertatea combinat.  Deci de ce dau 35 de lei lunar aiurea? Gata.

***

Am avut o dispută în redacție. Aprinsă tare. Eu contra tuturor. Mai puțin a șefului, care din fericire nu era acolo în acel moment. Dar să vedem de la ce-o pornit. Colegii mei au descoperit un joc. În loc să-l descriu mai bine vi-l arăt și discutăm după. În centru este Emil iar în jur floarea feminină a redacției:

Bun. Simpaticii mei colegi (serios, îs niște oameni mișto, fiecare cu o personalitate aparte, chestii de-astea) sunt absolut convinși că la mijloc este ceva inexplicabil. “La mijlocul a ce?”, vă veți întreba unii dintre voi, ca și mine de altfel. Păi cică dacă la prima încercare “obiectul” nu poate fi ridicat, după ritualul cu pusul mâinilor deasupra capului și statul cu ele așa un x număr de secunde, se pare că persoana din mijloc slăbește brusc 50 de kile și poate fi ridicată cu câte două degete de persoană. Sau ridicătorii capătă un surplus de energie de undeva nu știm de unde și devin niște pui de Hulk pentru câteva secunde. Sau, umila mea variantă, e vorba doar de sincronizare și de distribuirea în mod egal a greutății, împreună cu o doză trainică de autosugestie. Adică este evident că Emil putea fi ridicat și din prima încercare, dacă ale mele colege ar fi zis de la început un,doi,trei și!, sforțându-se DEODATĂ să îndeplinească sarcina, așa cum se vede în clip că au făcut a doua oară. De ce să căutăm explicații supranaturale acolo unde se pot găsi cu ușurință unele logice, care se bazează pe niște principii fizice de pe vremea lui Newton și nu pe “energii” care nu știe nimeni ce sunt? Pfuuuu, cu asta mi-am aprins paie în cap. Cum nu pot eu să accept că există lucruri pe care nu le pot înțelege? Că sunt Gică contra. Că eu caut explicații raționale din teama de a accepta că poate exista CEVA inexplicabil 🙂 Că sunt, wait for it… încuiat. No, cu asta mi-o închis gura. Are logică, așa-i? Dacă aș fi ales să cred pur și simplu că există “energii”, în urma unui “experiment” discutabil din toate punctele de vedere, fără a încerca să-mi explic nimic, aș fi fost probabil… descuiat, nu? Adevărul e că un pic de mister e mișto în orice domendiu, aici sunt de acord. Hm, parcă așa apar religiile. Mâine poimâine, după ce clipul de mai sus va face senzație pe YouTube:D, va apărea o sectă ai cărei membri se vor închina “energiei inexplicabile a mâinilor puse deasupra capului într-o ordine precisă și deloc întâmplătoare” 🙂

***

Printre diverse porcării, mai fac şi chestii publicabile. Gen:

sau

sau