Category Archives: De toată jena

Blocurisme

Știați că printre noi se chinuie să nu uite să respire un număr impresionant de tâmpiţi? Știați, dar vă mai dau niște exemple care mi s-au revelat pe fondul motivului preferat de discordie al nației noastre: locurile de parcare. Treaba stă așa: ultimul apartament liber din ansamblul nostru rezidenţial, format din trei bloculeţe, a fost cumpărat de un nene, Zsolt. Apartamentul s-a vândut fără loc de parcare fiindcă nu mai erau locuri de parcare disponibile, nici în garajele subterane, nici în parcarea de afară. Un motiv fiind că unii vecini şi-au cumpărat mai multe locuri. Vinovat e dezvoltatorul imobiliar idiot care a făcut acest lucru posibil, că no, s-o fi gândit să nu rămână parcări necumpărate doamne feri. Zsolt evident că ştia asta dar, după ce s-a mutat, a zis “Bă, vreau şi io parcare, nu fiţi nesi că uite unii aveţi două maşini şi io doar una”. Logică de fier. Ruginit. Oamenii i-au zis “Bă, chiar nu mai sunt locuri, nu e o iluzie, pushy mofo”. Zsolt a zis că vrea totuşi să cumpere un loc. Oamenii i-au zis din nou că nu mai e niciun loc, deci nu are ce cumpăra. Zsolt a zis că wtf, să-i facem un loc şi că el parchează oricum, chiar şi pe iarbă. Adevărul e că ansamblul are suficient spaţiu cu iarbă cât să se mai facă încă 10 parcări şi să rămână şi de tobogane, grătare şi alte cele. Pe de altă parte e faină iarba iar Zsolt ştia că şi-a cumpărat apartament fără parcare. Bottom line: Zsolt ne dă acum în judecată pe toţi :)) Dar, că tot vorbeam de tâmpiţi, problema ar putea fi rezolvată foarte simplu şi civilizat, pentru că loc de parcare există, chiar la noi în bloc. Şi culmea, în garaj la căldurică. Locul, de fapt locurile, aparţin unui alt specimen, vecinul de la parter, ceva căpşunar/bişniţar de maşini care e plecat 99% din an. Mai apare de sărbători şi ocazional îşi mai aduce câte o maşină ca să o vândă. Nenea ăsta are şi el nişte idei fixe. Una dintre ele fiind că fix jumătate din garaj e a lui fiindcă aşa s-a înţeles el cu dezvoltatorul imobiliar când a cumpărat apartamentul ¯\_(ツ)_/¯. Şi aşa m-am trezit eu imediat după ce m-am mutat cu ştergătoarele ridicate şi cu bileţele că să-mi mut maşina de pe partea lui de garaj. Mi-am mutat-o, fiindcă loc în garaj este căcălău deci nu merita să risc să-mi puşte o venă certându-mă cu un prost. Şi aşa a rămas gol până de curând jumătate de garaj iar eu am parcat în cealaltă jumătate, alături de alt vecin. La un moment dat căpşunarul, întreprinzător întârziat, a închiriat un loc unui vecin care avea nevoie de al doilea loc de parcare. Dar, cu toate acestea, tot a mai rămas loc de o maşină pe spaţiul revendicat de el. Unde ar putea parca Zsolt cel procesoman şi toată lumea ar fi fericită. Dar ai cu cine?

Eu, azi

223232

…apoi am așteptat instalatorii. 200 de lei a costat distracția, manoperă+piese de schimb. Robinetele vechi erau atât de proaste încât efectiv au crăpat.

Scrie minus unu!

fizicaDirigul ne era și profesor de fizică. Genul de om despre care ne-am dat seama că nu știe de glumă din prima oră făcută împreună, care a fost de dirigenție. Bine, faptul că avea freza ca Băsescu atunci când Băsescu avea păr, adică o chică lungă aranjată ca un turban peste chelie, nu ne-a oprit să-l poreclim Cheluba, tot din prima oră. Dar adevăratul show era la ora de fizică. Gizăs fuck, orele de fizică. Fiecare urmând același ritual, fiecare la fel de terifiantă. Prima jumătate de oră era dedicată ascultării. Dirigul intra, nu zicea nimic, punea niște piese de rummy pe masă cu fața în jos, le amesteca și extrăgea numere. Șase în total, că atâția năpăstuiți asculta deodată. Numărul piesei corespundea numărului din catalog al ghinionistului. Piesele fiind numerotate de la 1 la 9, își permitea să le combine cum voiau mușchii lui, ca să aibă „șanse” și cei de la finalul catalogului, gen a ieșit un 9 și un 6, 9+6=15 hai numărul 15 la tablă. Noi în tot acest timp priveam în podea, rugându-ne, blestemând și având inima turată la 180 bpm. Mă refer la noi ăștia care n-au învățat sau eram mai proști, desigur. După ce erau aleși „câștigătorii”, pentru restul clasei începea relaxarea. Pentru cei de la tablă iadul.

Dirigul avea două metode de ascultare. Împărțea tablele în șase parcele egale și așeza câte un om la fiecare parcelă, după care dicta o problemă și ne dădea tuturor 15 minute să o rezolvăm, inclusiv celor de la tablă, urmând ca apoi alte 15 minute să le petreacă corectându-le lor live problema, spre deliciul celor din bănci. La fiecare greșeală depistată (un vector lipsă, o formulă greșită etc) cel care a comis-o trebuia să scrie -1 pe parcela lui. Asta însemna că avea un punct scăzut din notă. Pe când termina dirigul cu el, nota putea fi oricât între 2 și 7, maxim 8. Nu cred că am văzut notă mai mare de opt la tablă în patru ani de liceu, dar am văzut nenumărate doi-uri. O altă metodă de ascultare, și mai „fun”, era cea în care dirigul scria singur o problemă pe tablă iar apoi îi punea pe toți cei șase să o rezolve prin efort comun, fiecare câte un pas. Dacă cel căruia îi venea rândul nu știa pasul (care putea fi orice, de la o formulă până la o definiție pe care o considera dirigul importantă pentru problemă), își scria numele pe tablă și sub el binecunoscutul -1. Și iar se umplea de -1-uri. Dar nota finală nu era tocmai finală. Dirigul își nota într-un caiet punctajul fiecăruia și nu trecea nota în catalog. Asta fiindcă, la începutul orei următoare, cei ascultați în ora precedentă trebuiau să răspundă din… RECAPITULARE. Două întrebări. Dacă știau răspunsul la ambele își măreau nota cu un punct. Dacă răspundeau corect doar la una iar pe cealaltă o buleau nota rămânea neschimbată iar dacă nu nu știau niciun răspuns își scădeau nota cu un punct. Astfel am avut ocazia să văd scăderi de la nota 2 la nota 1 și măriri orgasmice de la 4 la 5. Timp de patru ani de zile.

Cu toate astea nu pot să zic că l-am detestat pe Cheluba. Ne învăța chestii interesante și pe deasupra ne ducea în multe drumeții pe lângă oraș. Bine, la vreo doi ani după ce-am terminat liceul, când ne-am adunat mai mulți din fosta clasă și am mers să-l colindăm, ne-am dat seama că omul nu prea are habar cine naiba suntem. O să încerc și eu să îl uit, dar, după cum se vede din text, e greu.

Caninostrada A3

Știam eu că merită să țin blogul deși n-am mai scris nimic de-un an. Vineri, 24 octombrie, am dat peste un motiv de scris. În plin. Pe autostradă. Mă autocitez:

Exact. La un an și jumătate de la incidentul cu câinele pe autostradă, am repetat isprava cu un alt câine, pe aceeași autostradă. Serios. Dacă data trecută am fost doar eu cu Laura în maşină, acum eram trei adulți și un bebeluș (unul dintre motivele pentru care n-am mai scris de-un an). Ora 20:00, deja noapte, am plecat din Florești şi am luat-o pe A3 înspre Alba Iulia unde mama avea diverse chestii în cuptor care se rumeneau şi la care visam de dimineaţă. Pe autostradă drum uscat, puține mașini ca de obicei. Acuma nu știu dacă mă crede careva, dar, în timp ce acceleram privind peretele de beznă străpuns de faruri, mi-a venit în minte incidentul cu câinele de anul trecut și m-am gândit ce nasol ar fi fost să pățesc așa ceva pe timp de noapte. „Stai că se rezolvă”, a zis Universul și, peste vreo 10 kilometri, m-a servit: pentru o fracțiune de secundă am văzut doi ochi și o blană neagră lucioasă în mijlocul drumului. Mi se pare că a apucat să facă doi pași în direcția greșită, adică în calea mea. Era mare. Am avut timp să strâng din dinți și cam atât. O bubuitură puternică urmată de zgomotul unor bucăți care s-au desprins și s-au împrăștiat, senzația că am trecut peste ceva și urlete de bebe speriat. Aveam 120. Am mai mers încă vreo 400 de metri încetinind progresiv și cu un sentiment ciudat că am visat și că e imposibil să fi pățit din nou așa ceva. Oprit pe banda de urgență, avarii, lăsat farurile pornite. Mi-a luat vreo cinci minute până mi-am făcut curaj să mă dau jos ca să inspectez. Cum m-am așteptat, iar vor trebui schimbate mască, radiatoare și multe altele. Daunele arată mai rău ca data trecută fiindcă n-am apucat să frânez deloc. Cred că după ce vor vedea factura, ăia de la asigurări o să-mi ceară triplu pentru reînnoirea poliței. În fine, Laura și bebele au plecat cu un prieten care a venit după ei din Cluj, eu și soră-mea am așteptat tractarea.

Concluzii, respectiv urări:

1. Oare câte animale traversează zilnic autostrada aia nenorocită prin găurile din garduri, punând în pericol viețile șoferilor, dacă un singur om, din păcate eu, își distruge mașina în două din cele aproximativ 20 de drumuri făcute pe autostradă în ultimul an și jumătate? Cred că răspunsul este terifiant.

2. Nu pot să ignor faptul că vineri, 24 octombrie, puteam să mor împreună cu copil, soție, soră. Puteam să mă fi speriat, să trag de volan, să lovesc parapetul și să mă răstorn. Puteam să dau peste un animal mai mare, cum ar fi o căprioară (am văzut pe timp de zi), care ar fi ajuns nu sub mașină ci înăuntru.

3. Vă dați seama că borâturile care administrează bucățica asta de autostradă și învârt bugete de sute de mii (milioane?) de euro pentru întreținerea ei fac de fapt mai nimic? Cum zicea tipul de la tractare, cel mult adună hârtii și mai astupă câte o groapă. Și adună mortăciuni și bucăți de caroserie, of course. Când vine vorba de gard, blestematul de gard de protecție care ar trebui inspectat și reparat periodic… pula.

4. De îndată ce-mi voi permite îmi voi lua cel mai obscen de mare 4×4, sufragerie pe roți, tanc, cum vreți să-i ziceți, ca să pot circula liniștit și în siguranță în această țară cretină. Îmi pun și un grilaj din titan în față. Vaci, câini, urși pe autostrăzi? Nicio problemă, voi trece prin toți. Cel mult pornesc ștergătoarele ca să curăț ce rămâne pe parbriz.

5. Și, desigur, același sincer „muriți dracului în chinuri stimați mafioți împuțiți de la CNADNR!”

masina

ps. Asta de mai sus e singura poză pe care am făcut-o pe autostradă imediat după incident. Fiind beznă, ar fi fost prea riscant să încerc să caut și să pozez câinele sau să găsesc „breșa” din gard. Știu că n-am ce dovedi în caz că m-aș hotărî să intentez vreo acțiune pentru tragerea cuiva la răspundere.

Oaaaa, oaaaaaa, oaaaaaaaaa, oaaaaa, aaaaa, oaaaaa

Pozele din Munich în articolul următor.

But făărst…

COPIII ÎN AVIOANE!

Să interzici părinţilor proprietari de copii mici să călătorească cu ei, copiii mici, nu se poate. Le încalci drepturile, blabla. Sunt însă dispus să plătesc de acum încolo dublul unui bilet pentru orice mijloc de transport doar ca să nu mai trec vreodată prin ce-am trecut la întoarcerea din Munich.

Final de excursie. Ajungi liniştit la aeroport, predai maşina la centrul de închirieri, mănânci o îngheţată uitându-te la ăia ce fac surf în curtea aeroportului, printezi biletul la un automat de bilete, îţi laşi bagajul de cală, după care te îndrepţi agale spre poarta de îmbarcare. Mai ai de aşteptat jumătate de oră, aşa că te pui pe frecat ecranul telefonului. “Stimaţi pasageri, deoarece avionul cu care trebuia să plecaţi a fost înlocuit cu un avion de dimensiuni mai mici, vă anunţăm că jumătate dintre dumneavoastră veţi rămâne aici peste noapte, urmând să vă asigurăm cazarea”. În germană, unde încă eram liniştit că nu pricepeam nimic, după care în engleză, unde mi-o cam picat faţa. Văzând cât de liniştiţi erau însă alţii, deduc că două limbi n-au fost suficiente pentru diseminarea mesajului. M-am pus iute cu Laura la coadă, împreună cu cei care au înţeles ce ne paşte. Pe ecrane erau afişate criteriile după care erau aleşi cei consemnaţi la sol. Evident, noi nu aveam nu ştiu ce card de fidelitate, nici multe zboruri cu Lufthansa, nici nimic. Deci ne cam aşteptam să ne alăturăm grupului de ghinionişti, care se tot mărea. O fătucă făcea scana biletele şi făcea trierea turmei: “Ok, go” respectiv sinistrul “Sorry, please join the group on the right”.

Doar norocul a făcut să ne trezim în autobuzul ce ducea la avion. Avion, care, surpriză, era tot ăla cu care venisem, nici vorbă de unul mai mic aşa cum a minţit suav anunţul bilingv. În fine, who gives a fuck, urcăm în avion, locuri gârlă, avionul jumate gol. Cealaltă jumătate, plină, era formată din vreo zece adulţi, un grup de vreo 30 de copii de 12-14 ani care se întorceau probabil din excursie, de o mamă cu doi băieţi gemeni aşa pe la vreo 4 ani bucata ce vor juca un rol însemnat în continuarea poveştii şi dintr-un număr incert de cupluri cu copii sugari. Estimez că erau în jur de o mie sau mai mulţi, judecând după vacarmul ce s-a declanşat în momentul în care vocea stewardesei s-a auzit din tavan. Băi, deci urlau toţi deodată, din toate părţile, pe mai multe voci şi frecvenţe, surround total. Nici ăilalţi, puberii, nu s-au lăsat mai prejos. Râsete isterice, glume, aruncat cu te miri ce de la unul la altul, foială să-şi schimbe locurile între ei. În fine, avionul decolează cu tot cu circul din interior, io mă pregătesc să-mi pun un episod din Newsroom, când căpitanul decide să fie sincer cu noi. De fapt nu complet sincer, după cum se va dovedi. În fine, aflăm că de fapt s-a plecat doar cu jumătate din pasageri fiindcă la Cluj plouase tare, era prea multă apă pe pistă iar aterizarea se putea face doar dintr-o direcţie, cu vânt din spate, exact cum îi mai nerecomandabil. De aceea trebuia să fim mai uşori. A, şi că pe tot parcursul zborului trebuie să stăm cu centurile puse fiindcă vor fi turbulenţe. Care au început conform programului imediat ce am decolat. Printre zgâlţâieli, eu deja fantasmam la aterizarea deloc uşoară ce ne aştepta la Cluj şi care, lucru enervant, era cam inevitabilă.

Puietul din avion era în schimb ocupat să ragă şi ocazional să răcnească. Femeia cu gemenii de care vă spuneam mai sus s-a aşezat la două scaune în faţa noastră. Pe gemeni i-a pus pe celălat rând, fiecare pe un scaun, paralel cu ea. Vă imaginaţi efectul acestei decizii. Din momentul în care avionul îşi lua avânt pe pistă şi până la atingerea plafonului de zbor am auzit doar “Roberto, nu-ţi desfă centura!” “Patric, stai cuminte, lasă picioarele jos!” “Robertooooo, lasă-l în pace!” “Nu-i voie!! Staţi acolo, nu vă întoarceţi!” etc etc. Roberto şi Patric nu prea înţelegeau din câte se pare româneşte. Plus că, într-un timp record au descoperit cum se desfac MĂSUŢELE! Pe care mai întâi au încercat să se urce cu picioarele. După care au început să le lovească tot cu picioarele, ca să le închidă. Măsuţele cădeau la loc. Ei le loveau. Măsuţele cădeau. Ei le lov….eu mi-am pus căştile şi am preferat să mă uit pe hublou în noapte, unde nu vedeam evident nimic. După ce am fost masaţi bine de turbulenţe iar timpanele ne-au fost suficient violate, a venit şi vremea aterizării care probabil a fost anunţată, doar că nu se auzea nimic de râsete, plânsete şi de zgomotul măsuţelor de care se ocupau conştincioşi în continuare Roberto şi Patric. Sau Patrick. A apărut şi o stewardesă, timidă, care a îndrăznit să închidă măsuţele dragilor de copilaşi. Care copilaşi le-au deschis. Stewardesa le-a închis. Ei le-au deschis şi au pus picioarele pe ele ca să priceapă aia că nu înseamnă nu. Stewardesa a mai făcut câteva încercări, în timp ce mama copiilor se făcea că citeşte o revistă. Vaca. Stewardesa s-a lăsat păgubaşă şi a plecat, dorindu-şi probabil, ca şi mine de altfel, ca măcar unul dintre cei doi să ia o măsuţă în gură la aterizare. N-a fost să fie. În aeroport ne aştepta surpriza finală: “Să ştiţi că n-au trimis niciun bagaj cu zborul acesta. Faceţi o reclamaţie şi le veţi primi mâine”. După încă o oră am terminat şi cu reclamaţia, mai ales că toţi posesorii de copii au intrat în faţă, ca să nu sufere “micuţii” de somn. Lucru bun de altfel, că a fost linişte. Şi încă e.

Deci:

– Dacă îţi cari cu tine copilul sugar în concediu, probabil că eşti masochist, dar cine-s io să te judec? Copilul nu are vreo vină că plânge, DAR tu ar trebui să iei în considerare faptul că nu eşti singur. Ai în jur oameni, dintre care mulţi călătoresc pentru a scăpa de stres. Nu ai cu cine-ţi lăsa odrasla? Nu merge atunci în concediu la mama naibii şi limitează-te la ieşiri prin apropierea casei. Gen prin păduri.

– Dacă ai un copil de 2-3-4-x ani pe care nu eşti capabil să îl controlezi fiindcă eşti un incapabil sau copilul e nebun, nu-l lua cu tine în avioane! Sau în trenuri sau în autocare sau la restaurant sau în alte locuri unde există alţi oameni care nu pot să fugă cât mai departe de tine şi-s astfel obligaţi să vă suporte. Dacă nu-ţi pasă de cei din jur, eşti un nesimţit şi meriţi să ţi se întâmple chestii rele.

ps. Nu-s tâmpit, realizez că nu toţi cei care călătoresc cu copiii o fac de plăcere sau sunt în vacanţă.

Din seria „uat dă fac”: supraveghere video contra hobbiților

Un vecin din blocul adiacent a considerat că are nevoie de un grad sporit de securitate și a luat măsuri:

Doar că stă fix la parter.

Cum naiba o fi ajuns la concluzia că n-o să-i treacă nimănui prin cap să vină prin spatele camerei, să-i fută un bobârnac sau să-i lipească o gumă pe obiectiv, după care să-l jefuiască, dacă tot a atras atenția că are în casă chestii ce merită „supraveghere video”?

A good day to die easy

Eu am tot zis că o să-mi găsesc sfârșitul în trafic. În sensul că-mi va face felul vreun mafiot, după ce-l voi enerva suficient de tare ca urmare a faptului că m-a enervat el primul. Vă povestesc și o întâmplare relativ recentă și-o să fiți de acord că zilele mi-s numărate. Comedia s-a petrecut așa: mă întorceam din oraș în sat să iau ceva de acasă. Intru cu vehiculul pe străduța ce duce la bloc când, dintr-o curte, mă trezesc că iese o mașină care-mi taie cu nonșalanță calea. Frână de mi-au zburat toate prin mașină, așteptat ca idiotul să se uite la mine, arătat degetul, înjurat, continuat drumul. Am remarcat în treacăt că cel de la volan era o ceafă-lată cu privire criminală. Măi și nu fac bine 50 de metri că îl aud pe ăla cum ambalează motorul și îl văd în oglindă cum se ia după mine cu roțile fumegânde. Accelerez, adrenalina deja pompa, mai ales că am identificat o mică problemă: drumul se înfunda la mine la bloc. Mi-am amintit însă că în jurul blocului e pavaj, lăudată fie criza că nu l-a prins pe constructor înainte să apuce să paveze. Așa că, ajuns la bloc, mi-am continuat drumul în jurul lui. Ăla după mine. Să o iau înapoi pe drumul de pe care am venit iarăși nu era înțelept, fiindcă sigur mi-ar fi tăiat calea la un moment dat sau, mai rău, aș fi accidentat eu pe careva. Am continuat deci să mă învârt în jurul blocului, ca o oaie fugărită de măcelar, profitând de faptul că pe alee nu încap două mașini una lângă alta iar pe fiecare margine sunt mașini parcate. Cred că am făcut așa vreo opt ture, eu lejer fiindcă eram pe tarlaua mea, goriloiul mai ezitant la curbe, să nu agațe ceva. Uneori se oprea, gândindu-se probabil cum să-mi vină de hac, dată fiind situația. Mă opream și eu la câțiva metri în fața lui. Când pornea, apăsam și eu pedala. Și uite așa ne-am ținut de urât ceva vreme, singura și potențial ultima mea dorință fiind să nu mă trezesc cu o mașină venind din sens opus. În cele din urmă nenea a renunțat și a luat-o înapoi de unde a venit, nu înainte de a-mi transmite niște mesaje cu o puternică încărcătură maternă. După ce a dispărut în zare, am parcat într-un loc de unde puteam demara iute la nevoie, m-am dus în casă, am luat obiectul după care venisem, nu mai știu ce era, m-am înarmat cu țeava de la aspirator (grea, perete dublu, posibil fatală) și am ieșit din nou. Mă gândeam că poate sunt așteptat la vreo cotitură și nu strică să am și eu un cuvânt mai greu de spus. N-a fost cazul, dar am umblat cu țeava de la aspirator în mașină tot restul săptămânii, giast in cheis. 

O nedreptate

Urăsc nedreptățile. Nu am pățit prea multe până acum, dar oricum, și când văd că i se întâmplă altcuiva simt că iau foc. Joia trecută am asistat la o nedreptate nesimțită, pe care poate aș fi putut să o îndrept. Mă grăbeam, așa că am chemat un taxi. I-am spus taximetristului unde vreau să ajung, dar pe drum am mai schimbat de două ori destinația. Văzându-mă grăbit, omul a încercat să scurteze drumul luând-o pe tot felul de străduțe înguste. Pe una dintre aceastea, cam cu 200 de metri înainte de destinație, am văzut un BMW parcat pe partea dreaptă a drumului. Pe partea stângă pe trotuar se afla un polițist, care se uita la BMW. În secunda următoare am văzut ușa din partea șoferului de la BMW deschizându-se și un om dând să iasă din mașină. Cam la 2 metri distanță de noi. N-am apucat decât să strâng din dinți și să scot un „ai, băga..!” că loganul taximetristului a pleznit ușa BMW-ului. Frână, ieșit să vedem dacă nu cumva i-am luat boului capul. Din fericire ăla nu pățise nimic, își verifica doar ușa, cam șifonată. Taxiul, zgâriat bine, nu mai avea oglindă. Tipul din BMW, un tinerel cu o mutră foarte stereotipică de „smecheraș cu BMW” îl întreabă pe taximetrist dacă-i ok și ce anume i-a stricat la mașină, lucru neașteptat pentru mine, care eram sigur că iese cu scandal. Taximetristul îi arată urmările. În acel moment polițistul, care asistase la scenă și tăcuse până atunci, prinde glas: „Da’ de ce mergeați cu viteză? Cât aveați la oră? Nu știți conduce preventiv? Ia dați actele la control!” Am rămas trăznit. Sincer să fiu habar nu am cât avea taximetristul, vreo 50 și ceva, cred, dar cum mama naibii să pretinzi că un astfel de incident putea fi evitat când tu l-ai văzut live de la câțiva metri? Cu ce viteză ar trebui să mergi pentru a putea evita o ușă deschisă drept în față de către un idiot care nu știe să se asigure? Mi-am dat rapid seama ce opțiuni aveam: puteam să-i iau apărarea taximetristului dar asta ar fi însemnat să dau și eu actele la control și să aștept apoi cine știe cât, sau să plec. Fiind în întârziere la o întâlnire importantă (știu că sună a scuză penibilă, dar chiar eram) și foarte aproape de destinație, am decis să plătesc și să plec. Nimeni nu a avut nimic împotrivă. Cam apăsat de vina de a-l fi lăsat pe om să fie abuzat în continuare de „organ”, am realizat pe drum o chestie: tipul cu BMW-ul oprise acolo pentru polițist, pe care probabil îl cunoștea, asta fiind cea mai pertinentă explicație pentru excesul de zel jegos la care am asistat. Refuz să cred că ăla cu chipiu era doar incredibil de prost.

Deci

„N-am înțeles, care-i faza, de ce vă entuziasmați așa? Ce face ăla atât de interesant?” adică: „Dacă observ ceva foarte popular înseamnă că nu-i demn de atenția mea și vreau neapărat să știe toată lumea ce puțin îmi pasă”.

„Îmi explică și mie cineva ce se întâmplă și despre ce vorbiți?” adică: „Este un moment excelent să cerșesc atenție. Dacă mă documentez singur nu primesc atenție”.

Dacă vrei să identifici egocentrism în stare pură, nu trebuie decât să arunci un ochi pe Twitter în timpul desfășurării unor evenimente de orice fel. A sărit Felix ăla de la marginea spaţiului cu paraşuta. Cumva, în ochii și după logica unora, se pare că a făcut un lucru de mare rahat. Pentru că totul a fost doar o reclamă, iar cei de la Red Bull sunt niște nesimțiți ordinari că au îndrăznit să sponsorizeze așa ceva. Că sunt bani aruncați aiurea pe un record aiurea. Că ce rost avea?! Se pare că sunt mulți care nu înțeleg că oamenii fac uneori chestii pentru simplul fapt că pot. Oamenii cu mulți bani își permit să facă chestii inedite tot din același motiv. Adică e mișto când salvează balene și hrănesc subnutriți africani, dar cu bani se pot face lucruri mult mai interesante pe lumea asta. Ca să nu mai zic câte se pot face deasupra ei. Și uite așa în felul ăsta ajungem să vedem live cum arată Pământul de la 39 de kilometri altitudine în cealaltă parte a planetei, să trăim câteva momente de emoție cât timp un om se îndreaptă spre sol cu viteza sunetului și pare că pierde controlul… niște evenimente care pentru unii nu înseamnă absolut nimic, fiindcă nu-i afectează  în mod direct. Deși nu voi înțelege niciodată cum poți fi atât de miserupist față de ce se întâmplă în lume, am învățat să accept că pentru astfel de oameni important în viață este dacă vine mașina să ducă gunoiul, să știe că negrii din Africa au ce mânca sau să adune cât mai multe like-uri la poza cu noua freză. Să fie sănătoși. Cel mai tare mă enervează însă cei care reacționează de parcă Red Bull le-a umblat în conturi ca să sponsorizeze saltul din balon, și behăie isteric despre inutilitatea acțiunii, întrecându-se în ironii. Asta deși contribuția lor este zero în orice situație, indiferent dacă Red Bull ar construi un hotel de cinci stele în spațiu sau dacă ar salva toate focile și delfinii din lume. Și atunci ce sens are să te apuci să-ți dai cu părerea despre cum ar trebui să-și cheltuie alții banii?

***

De curând am zburat și io cu balonul până pe la 700 și ceva de metri, deci puțin sub cei 39.000 ai lui Felix. N-am sărit.

***

Mai multe poze și fotografii (cică există o diferență între cei doi termeni) cu baloane și alte cele, pe pagina mea foto de pe Facebook. Click pe poza de mai jos pentru a ajunge pe acel tărâm minunat, ce îmbie la Like peste Like

Politically Correct

Vezi un film care ți-a plăcut. Te întâlnești apoi cu un cunoscut. Îi spui entuziasmat ce mult ți-a plăcut filmul iar el zice: „Ăla??? Am fost și eu ieri. Cea mai mare porcărie. O stupizenie. E cel mai prost film făcut vreodată. Am vrut să ies din sală. In-cre-di-bil ce prostie de film!! Cred că am adormit la un moment dat”. Tu, între timp, te uiți la el și te gândești cum ar fi să-i tragi un pumn între ochi. Păi boule/vaco, tu nu ai auzit că mie mi-a plăcut? Acuma ce faci, îmi zici în față că am gusturi de rahat? Nu te duce mintea suficient de mult încât să concepi o replică de bun simț, pe care o poți da atunci când preferințele tale nu coincid cu ale interlocutorului? Cum ar fi: „Da, am văzut și eu filmul x dar nu mi-a plăcut”. Simplu. Dacă ți se cer explicații, zici și de ce nu ți-a plăcut, deși nu prea are sens fiindcă nu vei reuși niciodată să schimbi părerea cuiva astfel încât să zică „Tocmai am realizat că de fapt nu mi-a plăcut, eram prost înainte să-mi explici tu de ce-i nașpa”. Să te apuci să ragi verdicte în neștire ca măgarul despre un subiect, fără pic de considerație față de gusturile celuilalt, nu e tocmai inteligent.

***

Că vorbeam de filme: The Amazing Spiderman – neașteptat de mișto, deși nu pricep de ce au luat franciza de la început. Omenirea e în pană gravă de idei. Prometheus – pe cât de mult l-am așteptat, pe atât de tare m-o dezamăgit cu scenariul inept, personajele neverosimile și actorii enervanți. Wanderlust – o comedioară simpatică cu Jennifer Anniston și Paul Rudd. Project X – fain, deși s-ar putea să mă fi cucerit doar filmările subacvatice cu țâțe și în rest să nu fie nimic de capul lui. Io zic că e. God Bless America – idee bună, începe bine, se cam strică pe parcurs, dar ar merita văzut pentru idee.

***

Portret pontic:

***

La Parlament se pune accent atât pe calitate cât și pe cantitate. Cel puțin când se angajează asistente:

Eu, prost? Sigur că da!

Să vă zic ce-am pățit, acum că mi-a mai trecut din rușine. Era anul trecut prin august. Parcasem la mall și, lucru rar, mă îndreptam înspre intrare fără a butona la telefon. Ceea ce implicit mi-a oferit ocazia de a observa ce se întâmplă în jurul meu. Și am văzut un țigan mic de statură, așa pe la vreo 17 ani, ce vorbea cu un bărbat aflat într-o mașină, fluturând un inconfundabil iPhone 4 (pe atunci nu apăruse 4S-ul). După toate aparențele încerca să-l vândă omului. Nu a avut succes așa că eu, lovit subit de una dintre acele idei stupide, ce fac? Mă duc din proprie inițiativă la țigan și îl întreb, cu cea mai dezinteresată mină de care îs în stare, cât cere pe telefon. Soră-mea își dorea de multă vreme iPhone și m-am gândit că poate îi fac o surpriză, mai ales că eu, marele expert în tehnologie, n-aveam cum să pic de fraier, nu? Țiganul zice 200 de euro. Eu mă fac că plec. El lasă la 150, eu cer telefonul să-l verific. Mă uit, intru prin meniuri, totul ok, ca nou. Mă fac iar că plec, țiganul zice 100 de euro și 30 de lei bani de taxi. Ba chiar „recunoaște” că telefonul e furat și n-ar fi bine pentru el să mai stea mult prin parcare. Ce face boul de mine? Se duce în mall, scoate bani de pe card și se întoarce în parcare. Țiganul zice „hai mai încolo că-s niște paznici și să nu ne vadă, nu nu, nu te uita că se uită înspre noi”. Eu, pătruns de caracterul „mafiot” al situației, fac cum zice. Rapid, țiganul îmi pune telefonul în mână, eu îi dau banii, el îmi zice „stai că am uitat să scot cartela”, îmi ia telefonul înapoi, după care se răzgândește: „Nu mai avem vreme de cartelă, lasă”, pune telefonul într-o husă roz cu fermoar (hint hint) și mi-l dă înapoi zicându-mi pe un ton panicat: „Nu mă cunoști, da?!”. Eu, țanțoș: „Sigur că nu!”, după care mă urc în mașină, în care încap, în ciuda cozii și urechilor de măgar care-mi crescuseră între timp, pornesc motorul și plec. După 10 metri mă trezesc din prostie. Iau husa roz cu fermoar și dau să o deschid. Se rupe fermoarul. Deja am început să văd roșu. Și roz. Rup în bucăți husa, care, deși era ceva chinezărie, s-a ținut bine nenorocita, și ajung la obiectul hi-tech cumpărat cu 100 de euro și 30 de lei: o bucată de lemn în formă de iPhone, îmbrăcată în bandă adezivă neagră. Normal că degeaba am pierdut apoi jumătate de oră făcând ture cu mașina prin împrejurimi, blestemând. Țeapa a fost ca la carte executată și de vină sunt doar eu, care, deși am citit înainte de pățanie despre EXACT genul ăsta de țepe, am picat de fraier incredibil de ușor la un număr de prestidigitație ieftină combinată cu un joc actoricesc bunicel. Sigur că de atunci de fiecare dată când ajung în parcare la Polus Center mă uit atent în jur. Speranța de a omorî un șobolan moare ultima. Mi-am amintit de pățania mea citind povestea asta, care abia după ce parcurgi comentariile devine spectaculoasă.

***

Spre ce mi-am mai îndreptat obiectivul.

Spre nori de furtună:

***

Spre lună (scuzați editarea din topor, e doar un test de obiectiv):

Cum era să zbor până la Londra în principiu degeaba

Anul trecut prin noiembrie am ciripit așa:

…timpul a trecut și iaca ne aflăm în prag de iunie, deși vremea de afară insistă că nu-i așa. Biletele de avion sunt luate de anul trecut, hotelul e rezervat tot de pe atunci. Pe la mijlocul lunii mai exista doar un mic aspect nerezolvat din punctul nostru de vedere: biletele pentru concert nu ajunseseră încă în posesia noastră. Așa că, nu foarte îngrijorați, am purces la trimis mailuri. La TicketLine, de unde le-am luat, la Royal Mail, care s-a ocupat de expediere și la GLS România care ar fi trebuit să facă livrarea. Ghiciți unde anume s-au făcut biletele nevăzute. Ați ghicit. Idioții de români au fost singurii care n-au fost în stare să ne dea un răspuns coerent. Cu Ticketline și cu Royal Mail am devenit de-a dreptul prieteni, aceştia fiind mai mult decât amabili și încercând să ne ajute cu date, ore, numere de ordine și sugestii. Degeaba. Deja am început să ne cam panicăm, fiindcă toate indiciile duceau la concluzia că la noi în țară s-a „întâmplat ceva” cu plicul. În cele din urmă, după ce ne-am dat seama că biletele au părăsit probabil galaxia noastră printr-o poartă stelară aflată la granița cu România iar șansele de a le da de urmă sunt nule, am decis să apelăm la metoda de urgență: un mail lacrimogen în care Laura le povestea celor de la Ticketline cât de fani Coldplay suntem, că am luat deja biletele de avion și nu prea ne pică bine o excursie la Londra fără scop și alte asemenea. Eu i-am sugerat să scrie în mail și că unul din noi e pe ducă sau că asta va fi ultima noastră excursie peste hotare înainte ca Dan Diaconescu să ajungă președinte și să ne ia dracu pe toți, dar nu a vrut. Oricum, ce a scris se pare că a fost de ajuns, fiindcă ieri a sosit reply-ul salvator:

Suzana merită un buchet de ciocolăți.

***

Între timp am descoperit Cinemagr.am, o aplicație ce realizează „fotografii animate” și care are potențial real de a ajunge la fel de populară că și Instagram, cu toate că e puțin mai complicat de utilizat de către ăia mai speriați de tehnologie. Pe telefon aplicația afișează creațiile în format *.mov, pentru conservarea lățimii de bandă. Pe PC acestea pot fi văzute în orice browser ca gif-uri animate. Precum primele mele încercări de mai jos:

Continue reading

VEZI AICI FOTO VIDEO EXCLUSIV cu nimic

Există o practică a ziarelor online poate mai jegoasă decât folosirea sintagmei „VEZI AICI” în titluri, care am stabilit deja că e pentru ca retardații de cititori să știe că ACOLO e loc de dat click și nu altundeva. Mă refer la omniprezența cuvintelor FOTO și VIDEO în majoritatea titlurilor, mai ales acolo unde nu au ce căuta, adică unde e vorba de tragedii, exploatându-se astfel cu nerușinare curiozitatea morbidă a cititorilor. Nu contează că majoritatea fotografiilor și clipurilor au o vagă legătură cu subiectele tratate. Pentru a ademeni motoarele de căutare și vizitatorii mai puțin amatori de silabisit, aproape toate articolele au galerii foto sau video. A ars o pădure! Galerie foto cu o pădure…verde. S-a sinucis o studentă! Poze cu căminul în care stătea și un clip cu un câine vagabond (posibil martor!) ce-și făcea veacul pe lângă cămin.

De ce este stupid să faci mișto de Instagram

Veneam înspre casă și am văzut niște câini jucându-se, cu soarele apunând în spatele lor. Un moment fain care merita surprins cu un aparat foto cu teleobiectiv, dar nu aveam decât telefonul la mine. M-am apropiat cât am putut, însă, înainte de a ajunge la distanța care mi-ar fi convenit, a trebuit să fac poza fiindcă mă observaseră. Am mai făcut câteva poze dar deja pe la a patra eram adulmecat de zor.

Poza de mai sus nu are nimic special, însă trecută prin Instagram arată așa:

***

Zilele astea a fost lansată aplicația Instagram pentru telefoanele cu Android. Ca posesor de iPhone și utilizator de Instagram de când a apărut, am fost curios dacă diferă cu ceva față de versiunea pentru iOS. Din păcate diferă și nu în bine, în sensul că-i lipsesc vreo câteva funcții, care vor fi însă adăugate la următoarele actualizări. Problema mai mare o reprezintă calitatea pozelor. Din cauza faptului că unele telefoane cu Android au niște camere sub orice critică, multe dintre pozele pe care le-am văzut postate recent pe Instagram arată groaznic. Nefocusate, fără contrast și pline de zgomot de fond (zgomotul de fond este prezent la orice poză făcută în condiții de iluminare slabă, indiferent de telefon. iPhone-urile scot însă un zgomot de fond monocrom, ceea ce dă mult mai bine în poze). Deci înțeleg cumva de ce s-au inflamat unii iPhone-iști că le este “pângărit” spațiul “quality” în care aveau exclusivitate până acum. Reacții exagerate au fost însă din plin. De ambele părți, că nici utilizatorii de Android nu-s mai deștepți. Au descărcat aplicația, și-au făcut cont, au făcut o poză la o farfurie din chiuvetă, au aplicat un filtru, au concluzionat că-i o porcărie și dă-i: că ce slabă îi, că-i inutilă, că utilizatorii de iPhone îs așa și pe dincolo. Nicio clipă nu s-a pus problema că, lăsând la o parte faptul că e la modă printre hipsteri, aplicația chiar are un potențial imens în mâinile celor cu un dram de talent fotografic. Și sunt foarte mulți utilizatori extrem de talentați. Pentru niște cizme care fac poze cu blițul la concerte, da, Instagram e inutil.

***

Între timp,  pe acoperișul parcării din Mănăștur, unde autoritățile locale spun că sunt ocupate toate locurile, realitatea e un pic alta…

Ora 23:00. Gol.

Unul dintre cele mai moderne stadioane din Europa are unul dintre cele mai proaste site-uri de stadion din… lume

În titlu avem de a face cu un record, cred. Alaltăieri a fost anunțată „lansarea” www.clujarena.ro, site-ul stadionului Cluj Arena, edificiu cu dublu rol: de mândrie a Ardealului și de poză de fundal aducătoare de voturi care va apărea pe afișele electorale. “Site-ul a fost realizat de catre angajații societății noastre, neimplicând niciun cost din bani publici.”,  zice directorul SC Cluj Arena SA, Radu Rațiu, ca să închidă din start gura celor care, văzând abominabila creație, poate ar fi vrut să afle mai multe detalii, gen cine l-o făcut, cu cât, dacă o terminat liceul… de-astea. Io mă dau pe net de prin 1998 toamna, la propriu, așa că pot spune liniștit că am văzut de toate în domeniu. Am crescut odată cu netul iar atunci când vizitez un site nou mi-e ușor să-l evaluez. Există site-uri urâte cu spume dar care oferă informații utile și sunt ușor de navigat. Sau site-uri superbe grafic dar care n-au nicio logică. Ei bine, clujarena.ro reușește să fie și urât și prost. Deși e construit pe o platformă wordpress, suficientă pentru un site de prezentare, site-ul pare realizat în bătaie de joc. Folosește tema ePhoto, „customizată” cu succes până la un grad maxim de urâțenie. Probabil de către fiul neîndemânatic al vreunui șef de pe acolo, pe niște mii de euro justificați de facturi pentru „hârtie igienică”. Că așa se face pe la noi.

Pun mai jos niște capturi de ecran în care semnalez doar câteva dintre aspectele absolut jenante pentru un site de interes major, imaginea în online a unui proiect de zeci de milioane de euro.

***

Fiindcă site-ul a fost făcut probabil pe un laptop, autorul nu s-a gândit că unii dintre noi avem monitoare cu rezoluții mai mari de 1500×833 (cât are poza din background) și că pe astfel de monitoare poza arată nașpa rău centrată acolo așa. Că veni vorba de poză: bat-o s-o bată! Acum, când stadionul e gata și sunt mii de poze cu el din toate pozițiile, cum să pui background o simulare computerizată veche de ani de zile și folosită până la refuz de toată lumea? Cam câtă lene să ai în tine?

***

***

Nu intrați în secțiunea Divertisment dacă aveți căști. Jocul în flash de acolo e cu sunet și urlă…

***

Ai zice că mureau dacă băgau și trei cuvinte. Dar e bună și numa o poză strâmbă cu telefonul, nu?

***

Aici nu pot decât să zâmbesc 🙂

Random stuff-uri

O şaorma la pachet vă rog. “9 lei.” Cobor privirea să verific ce mai zice Twitter-ul. Mare greșeală. „Poftiţi :D” Ridic privirea. Fata îmi întindea o pungă, zâmbind. Cam la 10 secunde după ce am făcut comanda. Am zâmbit și io ca prostu’ şi-am plecat. Am pus mâna să văd dacă-i caldă măcar. Călduţă, deci nu era făcută chiar de ieri. Nu-i nimic, m-am consolat cu o ţeapă de ţeapă pe care şi-a luat-o un băiat care voia să cumpere flori de 8 martie, ce frumos din partea lui. În faţa noastră o găleată cu mai multe buchete de frezii. Băiatul, arătând cu degetul: “Cât costă?” “5 lei.” “Unul, vă rog”, după care scoate banii și îi dă ăluia. Floristul ia un buchet, scoate un fir de frezie din el şi-l înmânează băiatului, care rămâne blocat. Înainte să apuce să zică ceva, vânzătorul îi întoarce spatele şi se îndepărtează. Io fac un “pfff, ţţ, ţţ, ce hoţie” ca să-i arăt că-s de partea lui, dar în sinea mea mă bucuram că am aflat cum stă treaba cu freziile. Tot legat de flori, mă enervează la culme florile comune vândute cu tot cu ghiveci. Nu e o orhidee, e o nenorocită de lalea, de ce trebuie să o iau cu bulb cu tot?

***

M-am chinuit ieri câteva ore să-mi amintesc o melodie pe care o ascultam acum vreo 12 ani. O piesă făcută în Fast Tracker, un remix după ceva melodie reală. Nu-mi aduceam aminte însă nimic din ea în afară de cuvântul “dream”. Care, bineînțeles, nici nu apărea de fapt în melodie. După ce am răscolit netul și modarchive.org până am simțit că înnebunesc, am lăsat-o baltă. Astăzi, în timp ce scoteam cașcavalul din frigider mă lovește: “Set you freeeeeee….” Pfuai. Într-un minut deja era pe desktop. Asta e piesa (are extensia .xm, merge cu winamp sau vlc). E un remix tâmpițel după N-Trance – Set You Free. Îmi cer scuze pe această cale creierului meu, care s-o chinuit în background ore întregi până să recupereze din adâncurile subconştientului refrenul revelator.

***

Că vorbeam mai sus de frigider, al meu merge non-stop de o săptămână. Ieşit din garanţie acu vreo 6 luni. Trebuie să chem pe cineva înainte să ia foc, respectiv să iau foc după ce văd factura la curent.

***

Sună telefonul. “Bună ziua, facem un sondaj pentru…” “N-am vreme acuma” “Putem reveni?” Eu, idiot: “Da, da”. După-masa sună iar. Am recunoscut numărul. N-aveam chef să fiu sondat. Le dau ocupat. A doua zi dimineaţa sună iarăşi. Dau ocupat. După-masa iar. Ocupat. Faza s-a repetat timp de încă două zile. Ştiu, sunt rău şi fără inimă.

***

La sfârşitul lunii mă duc în Zaragoza în scop de dezintoxicare de Cluj, fiindcă “mood”-ul meu de acum este cam ăsta:

Get the Flash Player to see this content.

Viața-i încărcată, viața-i complicată…

…când tre’ să găsești loc de parcare. Din 2000 de când mi-am luat carnetul și până acum o lună eu nu am știut, pare-se, ce înseamnă „problema parcărilor”. Ocazional mă mai găseam în situația de a nu parca exact unde aș fi vrut, dar situația se rezolva întotdeauna în două-trei sute de metri. Și aveam tupeul să mă enervez uneori din cauza asta. Am realizat abia acum că nu poți înțelege prin ce trece un căutător de locuri de parcare decât dacă ești zilier în „meseria” asta.

Și a venit 2012-ele, plecarea de la ziar și mutarea activităților mele în plin centru de „metropolă”. Respectiv participarea obligatorie la loteria parcărilor, organizată fără niciun efort de autoritățile locale. Obligatorie dacă insiști să folosești mașina. După ce mi-am făcut abonament la primărie ca să pot parca unde vreau, am realizat că nu se pune problema de unde vreau, ci unde am norocul. Dacă am norocul. Mersul la fabrică pe la amiază poate părea pentru unii un vis frumos, dar din punct de vedere parcaricesc este, ați ghicit, un coșmar de calitate superioară. Deoarece pe perioada iernii am decis să folosim doar mașina ei, înțelegerea a fost că ea se duce la lucru dimineața cu o colegă pentru ca io să pot să-mi finalizez somnul de frumusețe, însă când vin trebuie să-i las mașina în apropiere, ca să poată merge la sală când iese, după care să vină să mă ia. Simplu, relativ.

Ora 12:05 PM, centrul Clujului, la semafor. Opresc muzica pentru a mă putea concentra şi fiindcă ştiu că la starea de nervi pe care o voi avea în 10 minute mă va enerva şi mai tare. Se face verde. Pornim în coloană şi încep să semnalizez că am de gând să opresc undeva pe partea dreaptă. Urmează primul şir de locuri de parcare, cele mai aproape de a mea pereche, unde şansele să prind unul liber din prima sunt de aproximativ 0.024% (când nu plouă). Mai ales că de obicei sunt două rânduri de maşini: alea parcate şi alea care stau cu avariile pornite în spatele lor. Desigur că n-am noroc, aşa că la următorul semafor fac dreapta, după care iarăşi dreapta, ajungând în zona a doua, mai puţin exclusivistă, un fel de ghetou al parcărilor. Aici se parchează în orice poziţie, pe ambele părţi ale drumului. O maşină de pe margine are stopurile aprinse. Opresc paralel cu ea şi mă uit rugător la şofer. Îl întreb din gesturi: “Pleci?”. “Nu, doar stau cu luminile pornite pentru a-mi bate joc de tine”, răspunde el tot prin gesturi, cu un zâmbet de om fericit în viaţă. Îmi continui drumul. Acum am un alt oropsit al sorţii în urma mea. Mă gândesc cu satisfacţie că primul loc ce-l voi găsi va fi al meu, iar el va trebui să mă aştepte până parchez triumfător. Dar de data asta nimic. Ajung în capătul străduţei, fac stânga, apoi dreapta pe o altă străduţă care are stâlpişori blestemaţi pe margini, apoi iarăşi dreapta şi ajung de unde am plecat. În continuare evenimentele pot lua mai multe întorsături. Cazul fericit și rar, găsesc un loc eliberat de curând şi mă arunc în el. Cazul foarte nefericit, ajung în urma unuia care caută să parcheze ca şi mine şi-mi dau seama că nimic nu mai are rost pe astă lume. Sau fac trei ture ale zonei şi decid că soarta s-a distrat suficient pe seama mea într-o singură zi şi-aş fi prea bou să o fac pe a patra, aşa că recurg la ultima soluţie: parcatul la dracu’ în praznic. Acolo, în mod normal, sunt şanse să găsesc loc liber, între un stâlp și un pom, am eu un loc „secret”, dar există anumite dezavantaje. Primul ar fi: “Uuuunde ai parcat? Vai cât mă pui să merg şi-i friiiig!”. Un alt dezavantaj ar fi că-i frig şi că am mult de mers. Până la ea să-i las cheia şi să “mi-o aud” şi apoi până la punctus terminus, unde ajung sleit de puteri şi unde bag un red bull ca să-mi revin şi o cafea ca să mă pot apuca de lucru. Da, știu că trebuie să-mi angajez șofer.