Category Archives: De toată jena

Eu, azi

223232

…apoi am așteptat instalatorii. 200 de lei a costat distracția, manoperă+piese de schimb. Robinetele vechi erau atât de proaste încât efectiv au crăpat.

Scrie minus unu!

fizicaDirigul ne era și profesor de fizică. Genul de om despre care ne-am dat seama că nu știe de glumă din prima oră făcută împreună, care a fost de dirigenție. Bine, faptul că avea freza ca Băsescu atunci când Băsescu avea păr, adică o chică lungă aranjată ca un turban peste chelie, nu ne-a oprit să-l poreclim Cheluba, tot din prima oră. Dar adevăratul show era la ora de fizică. Gizăs fuck, orele de fizică. Fiecare urmând același ritual, fiecare la fel de terifiantă. Prima jumătate de oră era dedicată ascultării. Dirigul intra, nu zicea nimic, punea niște piese de rummy pe masă cu fața în jos, le amesteca și extrăgea numere. Șase în total, că atâția năpăstuiți asculta deodată. Numărul piesei corespundea numărului din catalog al ghinionistului. Piesele fiind numerotate de la 1 la 9, își permitea să le combine cum voiau mușchii lui, ca să aibă „șanse” și cei de la finalul catalogului, gen a ieșit un 9 și un 6, 9+6=15 hai numărul 15 la tablă. Noi în tot acest timp priveam în podea, rugându-ne, blestemând și având inima turată la 180 bpm. Mă refer la noi ăștia care n-au învățat sau eram mai proști, desigur. După ce erau aleși „câștigătorii”, pentru restul clasei începea relaxarea. Pentru cei de la tablă iadul.

Dirigul avea două metode de ascultare. Împărțea tablele în șase parcele egale și așeza câte un om la fiecare parcelă, după care dicta o problemă și ne dădea tuturor 15 minute să o rezolvăm, inclusiv celor de la tablă, urmând ca apoi alte 15 minute să le petreacă corectându-le lor live problema, spre deliciul celor din bănci. La fiecare greșeală depistată (un vector lipsă, o formulă greșită etc) cel care a comis-o trebuia să scrie -1 pe parcela lui. Asta însemna că avea un punct scăzut din notă. Pe când termina dirigul cu el, nota putea fi oricât între 2 și 7, maxim 8. Nu cred că am văzut notă mai mare de opt la tablă în patru ani de liceu, dar am văzut nenumărate doi-uri. O altă metodă de ascultare, și mai „fun”, era cea în care dirigul scria singur o problemă pe tablă iar apoi îi punea pe toți cei șase să o rezolve prin efort comun, fiecare câte un pas. Dacă cel căruia îi venea rândul nu știa pasul (care putea fi orice, de la o formulă până la o definiție pe care o considera dirigul importantă pentru problemă), își scria numele pe tablă și sub el binecunoscutul -1. Și iar se umplea de -1-uri. Dar nota finală nu era tocmai finală. Dirigul își nota într-un caiet punctajul fiecăruia și nu trecea nota în catalog. Asta fiindcă, la începutul orei următoare, cei ascultați în ora precedentă trebuiau să răspundă din… RECAPITULARE. Două întrebări. Dacă știau răspunsul la ambele își măreau nota cu un punct. Dacă răspundeau corect doar la una iar pe cealaltă o buleau nota rămânea neschimbată iar dacă nu nu știau niciun răspuns își scădeau nota cu un punct. Astfel am avut ocazia să văd scăderi de la nota 2 la nota 1 și măriri orgasmice de la 4 la 5. Timp de patru ani de zile.

Cu toate astea nu pot să zic că l-am detestat pe Cheluba. Ne învăța chestii interesante și pe deasupra ne ducea în multe drumeții pe lângă oraș. Bine, la vreo doi ani după ce-am terminat liceul, când ne-am adunat mai mulți din fosta clasă și am mers să-l colindăm, ne-am dat seama că omul nu prea are habar cine naiba suntem. O să încerc și eu să îl uit, dar, după cum se vede din text, e greu.

Caninostrada A3

Știam eu că merită să țin blogul deși n-am mai scris nimic de-un an. Vineri, 24 octombrie, am dat peste un motiv de scris. În plin. Pe autostradă. Mă autocitez:

Exact. La un an și jumătate de la incidentul cu câinele pe autostradă, am repetat isprava cu un alt câine, pe aceeași autostradă. Serios. Dacă data trecută am fost doar eu cu Laura în maşină, acum eram trei adulți și un bebeluș (unul dintre motivele pentru care n-am mai scris de-un an). Ora 20:00, deja noapte, am plecat din Florești şi am luat-o pe A3 înspre Alba Iulia unde mama avea diverse chestii în cuptor care se rumeneau şi la care visam de dimineaţă. Pe autostradă drum uscat, puține mașini ca de obicei. Acuma nu știu dacă mă crede careva, dar, în timp ce acceleram privind peretele de beznă străpuns de faruri, mi-a venit în minte incidentul cu câinele de anul trecut și m-am gândit ce nasol ar fi fost să pățesc așa ceva pe timp de noapte. „Stai că se rezolvă”, a zis Universul și, peste vreo 10 kilometri, m-a servit: pentru o fracțiune de secundă am văzut doi ochi și o blană neagră lucioasă în mijlocul drumului. Mi se pare că a apucat să facă doi pași în direcția greșită, adică în calea mea. Era mare. Am avut timp să strâng din dinți și cam atât. O bubuitură puternică urmată de zgomotul unor bucăți care s-au desprins și s-au împrăștiat, senzația că am trecut peste ceva și urlete de bebe speriat. Aveam 120. Am mai mers încă vreo 400 de metri încetinind progresiv și cu un sentiment ciudat că am visat și că e imposibil să fi pățit din nou așa ceva. Oprit pe banda de urgență, avarii, lăsat farurile pornite. Mi-a luat vreo cinci minute până mi-am făcut curaj să mă dau jos ca să inspectez. Cum m-am așteptat, iar vor trebui schimbate mască, radiatoare și multe altele. Daunele arată mai rău ca data trecută fiindcă n-am apucat să frânez deloc. Cred că după ce vor vedea factura, ăia de la asigurări o să-mi ceară triplu pentru reînnoirea poliței. În fine, Laura și bebele au plecat cu un prieten care a venit după ei din Cluj, eu și soră-mea am așteptat tractarea.

Concluzii, respectiv urări:

1. Oare câte animale traversează zilnic autostrada aia nenorocită prin găurile din garduri, punând în pericol viețile șoferilor, dacă un singur om, din păcate eu, își distruge mașina în două din cele aproximativ 20 de drumuri făcute pe autostradă în ultimul an și jumătate? Cred că răspunsul este terifiant.

2. Nu pot să ignor faptul că vineri, 24 octombrie, puteam să mor împreună cu copil, soție, soră. Puteam să mă fi speriat, să trag de volan, să lovesc parapetul și să mă răstorn. Puteam să dau peste un animal mai mare, cum ar fi o căprioară (am văzut pe timp de zi), care ar fi ajuns nu sub mașină ci înăuntru.

3. Vă dați seama că borâturile care administrează bucățica asta de autostradă și învârt bugete de sute de mii (milioane?) de euro pentru întreținerea ei fac de fapt mai nimic? Cum zicea tipul de la tractare, cel mult adună hârtii și mai astupă câte o groapă. Și adună mortăciuni și bucăți de caroserie, of course. Când vine vorba de gard, blestematul de gard de protecție care ar trebui inspectat și reparat periodic… pula.

4. De îndată ce-mi voi permite îmi voi lua cel mai obscen de mare 4×4, sufragerie pe roți, tanc, cum vreți să-i ziceți, ca să pot circula liniștit și în siguranță în această țară cretină. Îmi pun și un grilaj din titan în față. Vaci, câini, urși pe autostrăzi? Nicio problemă, voi trece prin toți. Cel mult pornesc ștergătoarele ca să curăț ce rămâne pe parbriz.

5. Și, desigur, același sincer „muriți dracului în chinuri stimați mafioți împuțiți de la CNADNR!”

masina

ps. Asta de mai sus e singura poză pe care am făcut-o pe autostradă imediat după incident. Fiind beznă, ar fi fost prea riscant să încerc să caut și să pozez câinele sau să găsesc „breșa” din gard. Știu că n-am ce dovedi în caz că m-aș hotărî să intentez vreo acțiune pentru tragerea cuiva la răspundere.

Oaaaa, oaaaaaa, oaaaaaaaaa, oaaaaa, aaaaa, oaaaaa

Pozele din Munich în articolul următor.

But făărst…

COPIII ÎN AVIOANE!

Să interzici părinţilor proprietari de copii mici să călătorească cu ei, copiii mici, nu se poate. Le încalci drepturile, blabla. Sunt însă dispus să plătesc de acum încolo dublul unui bilet pentru orice mijloc de transport doar ca să nu mai trec vreodată prin ce-am trecut la întoarcerea din Munich.

Final de excursie. Ajungi liniştit la aeroport, predai maşina la centrul de închirieri, mănânci o îngheţată uitându-te la ăia ce fac surf în curtea aeroportului, printezi biletul la un automat de bilete, îţi laşi bagajul de cală, după care te îndrepţi agale spre poarta de îmbarcare. Mai ai de aşteptat jumătate de oră, aşa că te pui pe frecat ecranul telefonului. “Stimaţi pasageri, deoarece avionul cu care trebuia să plecaţi a fost înlocuit cu un avion de dimensiuni mai mici, vă anunţăm că jumătate dintre dumneavoastră veţi rămâne aici peste noapte, urmând să vă asigurăm cazarea”. În germană, unde încă eram liniştit că nu pricepeam nimic, după care în engleză, unde mi-o cam picat faţa. Văzând cât de liniştiţi erau însă alţii, deduc că două limbi n-au fost suficiente pentru diseminarea mesajului. M-am pus iute cu Laura la coadă, împreună cu cei care au înţeles ce ne paşte. Pe ecrane erau afişate criteriile după care erau aleşi cei consemnaţi la sol. Evident, noi nu aveam nu ştiu ce card de fidelitate, nici multe zboruri cu Lufthansa, nici nimic. Deci ne cam aşteptam să ne alăturăm grupului de ghinionişti, care se tot mărea. O fătucă făcea scana biletele şi făcea trierea turmei: “Ok, go” respectiv sinistrul “Sorry, please join the group on the right”.

Doar norocul a făcut să ne trezim în autobuzul ce ducea la avion. Avion, care, surpriză, era tot ăla cu care venisem, nici vorbă de unul mai mic aşa cum a minţit suav anunţul bilingv. În fine, who gives a fuck, urcăm în avion, locuri gârlă, avionul jumate gol. Cealaltă jumătate, plină, era formată din vreo zece adulţi, un grup de vreo 30 de copii de 12-14 ani care se întorceau probabil din excursie, de o mamă cu doi băieţi gemeni aşa pe la vreo 4 ani bucata ce vor juca un rol însemnat în continuarea poveştii şi dintr-un număr incert de cupluri cu copii sugari. Estimez că erau în jur de o mie sau mai mulţi, judecând după vacarmul ce s-a declanşat în momentul în care vocea stewardesei s-a auzit din tavan. Băi, deci urlau toţi deodată, din toate părţile, pe mai multe voci şi frecvenţe, surround total. Nici ăilalţi, puberii, nu s-au lăsat mai prejos. Râsete isterice, glume, aruncat cu te miri ce de la unul la altul, foială să-şi schimbe locurile între ei. În fine, avionul decolează cu tot cu circul din interior, io mă pregătesc să-mi pun un episod din Newsroom, când căpitanul decide să fie sincer cu noi. De fapt nu complet sincer, după cum se va dovedi. În fine, aflăm că de fapt s-a plecat doar cu jumătate din pasageri fiindcă la Cluj plouase tare, era prea multă apă pe pistă iar aterizarea se putea face doar dintr-o direcţie, cu vânt din spate, exact cum îi mai nerecomandabil. De aceea trebuia să fim mai uşori. A, şi că pe tot parcursul zborului trebuie să stăm cu centurile puse fiindcă vor fi turbulenţe. Care au început conform programului imediat ce am decolat. Printre zgâlţâieli, eu deja fantasmam la aterizarea deloc uşoară ce ne aştepta la Cluj şi care, lucru enervant, era cam inevitabilă.

Puietul din avion era în schimb ocupat să ragă şi ocazional să răcnească. Femeia cu gemenii de care vă spuneam mai sus s-a aşezat la două scaune în faţa noastră. Pe gemeni i-a pus pe celălat rând, fiecare pe un scaun, paralel cu ea. Vă imaginaţi efectul acestei decizii. Din momentul în care avionul îşi lua avânt pe pistă şi până la atingerea plafonului de zbor am auzit doar “Roberto, nu-ţi desfă centura!” “Patric, stai cuminte, lasă picioarele jos!” “Robertooooo, lasă-l în pace!” “Nu-i voie!! Staţi acolo, nu vă întoarceţi!” etc etc. Roberto şi Patric nu prea înţelegeau din câte se pare româneşte. Plus că, într-un timp record au descoperit cum se desfac MĂSUŢELE! Pe care mai întâi au încercat să se urce cu picioarele. După care au început să le lovească tot cu picioarele, ca să le închidă. Măsuţele cădeau la loc. Ei le loveau. Măsuţele cădeau. Ei le lov….eu mi-am pus căştile şi am preferat să mă uit pe hublou în noapte, unde nu vedeam evident nimic. După ce am fost masaţi bine de turbulenţe iar timpanele ne-au fost suficient violate, a venit şi vremea aterizării care probabil a fost anunţată, doar că nu se auzea nimic de râsete, plânsete şi de zgomotul măsuţelor de care se ocupau conştincioşi în continuare Roberto şi Patric. Sau Patrick. A apărut şi o stewardesă, timidă, care a îndrăznit să închidă măsuţele dragilor de copilaşi. Care copilaşi le-au deschis. Stewardesa le-a închis. Ei le-au deschis şi au pus picioarele pe ele ca să priceapă aia că nu înseamnă nu. Stewardesa a mai făcut câteva încercări, în timp ce mama copiilor se făcea că citeşte o revistă. Vaca. Stewardesa s-a lăsat păgubaşă şi a plecat, dorindu-şi probabil, ca şi mine de altfel, ca măcar unul dintre cei doi să ia o măsuţă în gură la aterizare. N-a fost să fie. În aeroport ne aştepta surpriza finală: “Să ştiţi că n-au trimis niciun bagaj cu zborul acesta. Faceţi o reclamaţie şi le veţi primi mâine”. După încă o oră am terminat şi cu reclamaţia, mai ales că toţi posesorii de copii au intrat în faţă, ca să nu sufere “micuţii” de somn. Lucru bun de altfel, că a fost linişte. Şi încă e.

Deci:

– Dacă îţi cari cu tine copilul sugar în concediu, probabil că eşti masochist, dar cine-s io să te judec? Copilul nu are vreo vină că plânge, DAR tu ar trebui să iei în considerare faptul că nu eşti singur. Ai în jur oameni, dintre care mulţi călătoresc pentru a scăpa de stres. Nu ai cu cine-ţi lăsa odrasla? Nu merge atunci în concediu la mama naibii şi limitează-te la ieşiri prin apropierea casei. Gen prin păduri.

– Dacă ai un copil de 2-3-4-x ani pe care nu eşti capabil să îl controlezi fiindcă eşti un incapabil sau copilul e nebun, nu-l lua cu tine în avioane! Sau în trenuri sau în autocare sau la restaurant sau în alte locuri unde există alţi oameni care nu pot să fugă cât mai departe de tine şi-s astfel obligaţi să vă suporte. Dacă nu-ţi pasă de cei din jur, eşti un nesimţit şi meriţi să ţi se întâmple chestii rele.

ps. Nu-s tâmpit, realizez că nu toţi cei care călătoresc cu copiii o fac de plăcere sau sunt în vacanţă.

Din seria „uat dă fac”: supraveghere video contra hobbiților

Un vecin din blocul adiacent a considerat că are nevoie de un grad sporit de securitate și a luat măsuri:

Doar că stă fix la parter.

Cum naiba o fi ajuns la concluzia că n-o să-i treacă nimănui prin cap să vină prin spatele camerei, să-i fută un bobârnac sau să-i lipească o gumă pe obiectiv, după care să-l jefuiască, dacă tot a atras atenția că are în casă chestii ce merită „supraveghere video”?

A good day to die easy

Eu am tot zis că o să-mi găsesc sfârșitul în trafic. În sensul că-mi va face felul vreun mafiot, după ce-l voi enerva suficient de tare ca urmare a faptului că m-a enervat el primul. Vă povestesc și o întâmplare relativ recentă și-o să fiți de acord că zilele mi-s numărate. Comedia s-a petrecut așa: mă întorceam din oraș în sat să iau ceva de acasă. Intru cu vehiculul pe străduța ce duce la bloc când, dintr-o curte, mă trezesc că iese o mașină care-mi taie cu nonșalanță calea. Frână de mi-au zburat toate prin mașină, așteptat ca idiotul să se uite la mine, arătat degetul, înjurat, continuat drumul. Am remarcat în treacăt că cel de la volan era o ceafă-lată cu privire criminală. Măi și nu fac bine 50 de metri că îl aud pe ăla cum ambalează motorul și îl văd în oglindă cum se ia după mine cu roțile fumegânde. Accelerez, adrenalina deja pompa, mai ales că am identificat o mică problemă: drumul se înfunda la mine la bloc. Mi-am amintit însă că în jurul blocului e pavaj, lăudată fie criza că nu l-a prins pe constructor înainte să apuce să paveze. Așa că, ajuns la bloc, mi-am continuat drumul în jurul lui. Ăla după mine. Să o iau înapoi pe drumul de pe care am venit iarăși nu era înțelept, fiindcă sigur mi-ar fi tăiat calea la un moment dat sau, mai rău, aș fi accidentat eu pe careva. Am continuat deci să mă învârt în jurul blocului, ca o oaie fugărită de măcelar, profitând de faptul că pe alee nu încap două mașini una lângă alta iar pe fiecare margine sunt mașini parcate. Cred că am făcut așa vreo opt ture, eu lejer fiindcă eram pe tarlaua mea, goriloiul mai ezitant la curbe, să nu agațe ceva. Uneori se oprea, gândindu-se probabil cum să-mi vină de hac, dată fiind situația. Mă opream și eu la câțiva metri în fața lui. Când pornea, apăsam și eu pedala. Și uite așa ne-am ținut de urât ceva vreme, singura și potențial ultima mea dorință fiind să nu mă trezesc cu o mașină venind din sens opus. În cele din urmă nenea a renunțat și a luat-o înapoi de unde a venit, nu înainte de a-mi transmite niște mesaje cu o puternică încărcătură maternă. După ce a dispărut în zare, am parcat într-un loc de unde puteam demara iute la nevoie, m-am dus în casă, am luat obiectul după care venisem, nu mai știu ce era, m-am înarmat cu țeava de la aspirator (grea, perete dublu, posibil fatală) și am ieșit din nou. Mă gândeam că poate sunt așteptat la vreo cotitură și nu strică să am și eu un cuvânt mai greu de spus. N-a fost cazul, dar am umblat cu țeava de la aspirator în mașină tot restul săptămânii, giast in cheis. 

O nedreptate

Urăsc nedreptățile. Nu am pățit prea multe până acum, dar oricum, și când văd că i se întâmplă altcuiva simt că iau foc. Joia trecută am asistat la o nedreptate nesimțită, pe care poate aș fi putut să o îndrept. Mă grăbeam, așa că am chemat un taxi. I-am spus taximetristului unde vreau să ajung, dar pe drum am mai schimbat de două ori destinația. Văzându-mă grăbit, omul a încercat să scurteze drumul luând-o pe tot felul de străduțe înguste. Pe una dintre aceastea, cam cu 200 de metri înainte de destinație, am văzut un BMW parcat pe partea dreaptă a drumului. Pe partea stângă pe trotuar se afla un polițist, care se uita la BMW. În secunda următoare am văzut ușa din partea șoferului de la BMW deschizându-se și un om dând să iasă din mașină. Cam la 2 metri distanță de noi. N-am apucat decât să strâng din dinți și să scot un „ai, băga..!” că loganul taximetristului a pleznit ușa BMW-ului. Frână, ieșit să vedem dacă nu cumva i-am luat boului capul. Din fericire ăla nu pățise nimic, își verifica doar ușa, cam șifonată. Taxiul, zgâriat bine, nu mai avea oglindă. Tipul din BMW, un tinerel cu o mutră foarte stereotipică de „smecheraș cu BMW” îl întreabă pe taximetrist dacă-i ok și ce anume i-a stricat la mașină, lucru neașteptat pentru mine, care eram sigur că iese cu scandal. Taximetristul îi arată urmările. În acel moment polițistul, care asistase la scenă și tăcuse până atunci, prinde glas: „Da’ de ce mergeați cu viteză? Cât aveați la oră? Nu știți conduce preventiv? Ia dați actele la control!” Am rămas trăznit. Sincer să fiu habar nu am cât avea taximetristul, vreo 50 și ceva, cred, dar cum mama naibii să pretinzi că un astfel de incident putea fi evitat când tu l-ai văzut live de la câțiva metri? Cu ce viteză ar trebui să mergi pentru a putea evita o ușă deschisă drept în față de către un idiot care nu știe să se asigure? Mi-am dat rapid seama ce opțiuni aveam: puteam să-i iau apărarea taximetristului dar asta ar fi însemnat să dau și eu actele la control și să aștept apoi cine știe cât, sau să plec. Fiind în întârziere la o întâlnire importantă (știu că sună a scuză penibilă, dar chiar eram) și foarte aproape de destinație, am decis să plătesc și să plec. Nimeni nu a avut nimic împotrivă. Cam apăsat de vina de a-l fi lăsat pe om să fie abuzat în continuare de „organ”, am realizat pe drum o chestie: tipul cu BMW-ul oprise acolo pentru polițist, pe care probabil îl cunoștea, asta fiind cea mai pertinentă explicație pentru excesul de zel jegos la care am asistat. Refuz să cred că ăla cu chipiu era doar incredibil de prost.

Deci

„N-am înțeles, care-i faza, de ce vă entuziasmați așa? Ce face ăla atât de interesant?” adică: „Dacă observ ceva foarte popular înseamnă că nu-i demn de atenția mea și vreau neapărat să știe toată lumea ce puțin îmi pasă”.

„Îmi explică și mie cineva ce se întâmplă și despre ce vorbiți?” adică: „Este un moment excelent să cerșesc atenție. Dacă mă documentez singur nu primesc atenție”.

Dacă vrei să identifici egocentrism în stare pură, nu trebuie decât să arunci un ochi pe Twitter în timpul desfășurării unor evenimente de orice fel. A sărit Felix ăla de la marginea spaţiului cu paraşuta. Cumva, în ochii și după logica unora, se pare că a făcut un lucru de mare rahat. Pentru că totul a fost doar o reclamă, iar cei de la Red Bull sunt niște nesimțiți ordinari că au îndrăznit să sponsorizeze așa ceva. Că sunt bani aruncați aiurea pe un record aiurea. Că ce rost avea?! Se pare că sunt mulți care nu înțeleg că oamenii fac uneori chestii pentru simplul fapt că pot. Oamenii cu mulți bani își permit să facă chestii inedite tot din același motiv. Adică e mișto când salvează balene și hrănesc subnutriți africani, dar cu bani se pot face lucruri mult mai interesante pe lumea asta. Ca să nu mai zic câte se pot face deasupra ei. Și uite așa în felul ăsta ajungem să vedem live cum arată Pământul de la 39 de kilometri altitudine în cealaltă parte a planetei, să trăim câteva momente de emoție cât timp un om se îndreaptă spre sol cu viteza sunetului și pare că pierde controlul… niște evenimente care pentru unii nu înseamnă absolut nimic, fiindcă nu-i afectează  în mod direct. Deși nu voi înțelege niciodată cum poți fi atât de miserupist față de ce se întâmplă în lume, am învățat să accept că pentru astfel de oameni important în viață este dacă vine mașina să ducă gunoiul, să știe că negrii din Africa au ce mânca sau să adune cât mai multe like-uri la poza cu noua freză. Să fie sănătoși. Cel mai tare mă enervează însă cei care reacționează de parcă Red Bull le-a umblat în conturi ca să sponsorizeze saltul din balon, și behăie isteric despre inutilitatea acțiunii, întrecându-se în ironii. Asta deși contribuția lor este zero în orice situație, indiferent dacă Red Bull ar construi un hotel de cinci stele în spațiu sau dacă ar salva toate focile și delfinii din lume. Și atunci ce sens are să te apuci să-ți dai cu părerea despre cum ar trebui să-și cheltuie alții banii?

***

De curând am zburat și io cu balonul până pe la 700 și ceva de metri, deci puțin sub cei 39.000 ai lui Felix. N-am sărit.

***

Mai multe poze și fotografii (cică există o diferență între cei doi termeni) cu baloane și alte cele, pe pagina mea foto de pe Facebook. Click pe poza de mai jos pentru a ajunge pe acel tărâm minunat, ce îmbie la Like peste Like

Politically Correct

Vezi un film care ți-a plăcut. Te întâlnești apoi cu un cunoscut. Îi spui entuziasmat ce mult ți-a plăcut filmul iar el zice: „Ăla??? Am fost și eu ieri. Cea mai mare porcărie. O stupizenie. E cel mai prost film făcut vreodată. Am vrut să ies din sală. In-cre-di-bil ce prostie de film!! Cred că am adormit la un moment dat”. Tu, între timp, te uiți la el și te gândești cum ar fi să-i tragi un pumn între ochi. Păi boule/vaco, tu nu ai auzit că mie mi-a plăcut? Acuma ce faci, îmi zici în față că am gusturi de rahat? Nu te duce mintea suficient de mult încât să concepi o replică de bun simț, pe care o poți da atunci când preferințele tale nu coincid cu ale interlocutorului? Cum ar fi: „Da, am văzut și eu filmul x dar nu mi-a plăcut”. Simplu. Dacă ți se cer explicații, zici și de ce nu ți-a plăcut, deși nu prea are sens fiindcă nu vei reuși niciodată să schimbi părerea cuiva astfel încât să zică „Tocmai am realizat că de fapt nu mi-a plăcut, eram prost înainte să-mi explici tu de ce-i nașpa”. Să te apuci să ragi verdicte în neștire ca măgarul despre un subiect, fără pic de considerație față de gusturile celuilalt, nu e tocmai inteligent.

***

Că vorbeam de filme: The Amazing Spiderman – neașteptat de mișto, deși nu pricep de ce au luat franciza de la început. Omenirea e în pană gravă de idei. Prometheus – pe cât de mult l-am așteptat, pe atât de tare m-o dezamăgit cu scenariul inept, personajele neverosimile și actorii enervanți. Wanderlust – o comedioară simpatică cu Jennifer Anniston și Paul Rudd. Project X – fain, deși s-ar putea să mă fi cucerit doar filmările subacvatice cu țâțe și în rest să nu fie nimic de capul lui. Io zic că e. God Bless America – idee bună, începe bine, se cam strică pe parcurs, dar ar merita văzut pentru idee.

***

Portret pontic:

***

La Parlament se pune accent atât pe calitate cât și pe cantitate. Cel puțin când se angajează asistente: