“Vlad, de ce miroși așa de tare a parfum?” “Tată, să știi că nu umblat în sertarul tău”, răspunde repede micul mincinos făr’de experiență. Așa deci. “Ok Vlad, de ce ai umblat iarăși în sertarul meu?” “Pă’că (n.a. pentru că) nu știam ce fac, de-aia umblat” Încerc să găsesc replică, eșuez. “Promiți să nu mai umbli de acum încolo? Știi că nu-mi place” “Pomit tată. Noi doi suntem prieteni. Nici tu nu mai umbli în sertarul meu” Îl fac politician.
Ora mesei
Intră în birou nevastă cu copil. „Soț, ai aici Vladul, lipsesc două ore, vedeți voi ce faceți. Du-l să mănânce ceva pe la ora unu. Paaa!” Și pleacă. „Tatăă, veau să mănâc” Vlad, maică-ta nici n-a apucat să coboare scările. Hai să ne juc… „Veau să mănâc acuum!!” Ştiam ce urmează dacă mă iau în gură cu el aşa că, pentru a nu-i strica imaginea de îngeraş adorabil în faţa colegelor de birou, am cedat. Cum oricum aveam drum în Mărăşti, în juma’ de oră eram în Iulius la Food Court. Ora prânzului, cozi peste tot. Vlad, ce vrei să mănânci? „Zi tu tată!” Binee, să începem cu ceva cu ce-ar fi de acord maică-ta, ca să nu ne simţim aşa de vinovaţi. Ciorbică de văcuţică? „NU!” Spanac cu puişor la grătar şi cartofi natur? „NU!” Hmm, să fie oare şaorma, mâncare chinezească, salată cu de toate? „Nu nu nu!” Okkk copil, vrei la Mac, aşa-i? „Nu Mac, veau senvici” Quick scan, văd Subway-ul unde, ca de obicei, bătea vântul. Părrrfect. Iau un sandwich mare cu pui teriyaki şi alte cele, ne punem la masă, vede sandwichul. „Veau un senvici mic, veau senvici miiiic!” Şi începe să plângă. Staai că nu-i tot al tău, uite, îl facem jumi-juma. Şi-l rup în două. Se uită puţin contrariat, apoi „Veau mare! Veau mare!” Bă, mănâncă jumătatea asta şi-ţi mai dau de la mine dacă nu te saturi. Ia o îmbucătură. Îi place. Mestecă. Mestecă.. Eu, oricât m-am chinuit să o lungesc, termin jumătatea mea în două minute. El ia a doua îmbucătură. Se uită la ceva în depărtare şi uită să înghită. Îi amintesc. Vrea apă. Bea. Se îneacă zgomotos şi dramatic, tuşeşte şi scuipă apă pe masă, pe jos, pe mine. Revenim la sandwich, vrea să mănânce singur. Muşcă din el, cel puţin un sfert din pui îi ajunge pe haine şi pe jos. Eu sunt sătul, deci calm. Mai ia câteva îmbucături, zice că „m-am sătulat”. Dar tata ştie rutina. Bine Vlad, o să mănânc eu restul. Şi mă fac că muşc din sandwich. „Veau mănânc eu tot, tată” Şi-l mănâncă tot. Şi plecăm. Nu înainte de patru ture cu scările rulante.
Poftă
Am intrat în casă c-o poftă nebună. Nici nu ne-am descălțat, de dezbrăcat nici atât, gândul ne era doar la acea nevoie primară pe care trebuia să ne-o satisfacem. Am deșertat pe masa din bucătărie conținutul plaselor de la Lidl. “Fă niște sandwichuri de-alea cum doar tu știi!” mă motivează cu succes nevasta. Iau un cuțit și încep să mărunțesc febril chestii. Partenera de foame se fâțâie pe lângă mine și “ciugulește”, obicei pe care-l dezavuez total. Și ea știe. Ajung la pâine, iau cuțitul de pâine, scap cuțitul în deget. Sânge. “Deci pun pariu că ai făcut asta dinadins, ca să plec din bucătărie!” zice oripilată nevasta și dispare în timp ce pe mine mă lua cu leșin. No, asta ca să știți cum e după un deceniu de căsnicie. ps. S-a întors cu un plasture..
Bucurii
Câteva din micile bucurii de a fi părinte de copil de 3 ani și ceva. Începem cu baia: în opt cazuri din zece, când intri în baie vei călca pe apă și îți vei uda șosetele. Dacă nu ai șosete vei aluneca și vei rata la centimetru o accidentare fatală. Toate lucrurile tale micuțe, cu valoare sentimentală sau de oarecare valoare vor trebui plasate undeva cât mai aproape de tavan, fiindcă nu există sertar, raft sau dulap care să nu fie scotocit, golit și devastat. Vei aduna aproape zilnic 300+ mașinuțe împrăștiate în toată casa. Vei călca pe mașinuțele de care ai uitat și vei plânge, mai ales dacă nimerești mașina aia de pompieri cu scăriță din metal. Sau clasica piesă de lego. Vei aspira aproape zilnic canapeaua de miezuri. Vei rămâne fără net pe telefon fiindcă trebuie youtube la aproape fiecare drum cu mașina. Vei fi trezit deloc delicat în fiecare dimineață la ore surprinzătoare, în general niciodată aproape de ora la care ai pus alarma. Vei folosi toaleta în timp ce cineva bate cu pumnii în ușă și strigă „Mă uit pe gaura cheii, mă uit pe gaura cheiiii!”. Vei observa că pereții își schimbă permanent culorile. Te vei juca sute de ore aceleași jocuri, vei citi de mii de ori aceleași cărți (…) Îl vei iubi mai mult ca orice pe această lume.
Parking Tips
Despre cum poți prinde loc de parcare în situații care par fără speranță. După cum am mai precizat, o bună parte din diminețile lucrătoare mi le petrec învârtindu-mă în zona centru ca o oaie în țarc împreună cu alte oi pe care, inexplicabil sau poate că nu, le urăsc. Mai ales pe oile aflate în fața mea, care sunt “la rând” pentru a ocupa un loc de parcare. Am descoperit însă un mic truc care a funcționat de prea multe ori pentru a nu-l împărtăși. E în felul următor: când mașina din față a găsit un loc liber dar îngust și începe să facă manevre pentru a parca, eu îmi poziționez mașina în așa fel încât să fiu sigur că sunt văzut de șofer într-o oglindă de-a sa și încep să mă strâmb la el/ea. Îmi dau ochii peste cap, simulez facepalm-uri, în principiu gesturi care transmit cât se poate de clar mesajul “Ai de plm cât de prost știi să parchezi!” Practic adaug stres la o situație deja stresantă. Ajută și dacă sunt mai multe mașini în spate. În multe cazuri șoferul va ceda presiunii și va călca accelerația nervos, continuându-și drumul, iar eu parchez liniștit. Tactica funcționează bine de tot la șoferi care chiar nu sunt prieteni cu parcarea laterală și *îmi cer scuze dar asta e* la femei.
Despre moarte
Săptămâna trecută pe vremea asta îl vizitam pe tata la spital. Îi arătam poze cu Vlad, îi povesteam cum evoluează sarcina Laurei și plănuiam să mergem undeva să zburăm cu drona când va ieși de acolo. Tata era internat la Polaris, un spital de recuperare nou aflat la ieșirea din Cluj spre Zalău. Era acolo de două săptămâni, după ce a trecut printr-o operație grea la Chirurgie 1. După zece zile la terapie intensivă și încă o săptămână într-un salon, nu era pregătit să meargă acasă, în condițiile în care abia putea face câțiva pași și nu se putea hrăni singur decât cu mare greutate.
Mersul la cumpărături
Vlad, mergem la shopping? „Nu” Peste juma’ de oră: Vlad, ai chef de shopping? „Da” „Hai să ne îmbrăcăm” „Nu” Peste încă juma’ de oră: Vlad, eu și cu mama suntem îmbrăcați, vii să te îmbraci? „Nu, melgi singul tată, stau cu mama” „Mama vine cu mine. Deci tu stai acasă și ne aștepți? Tace. Ok, no paaa! „Nuuu, iau mașini și pe oaoa (dinozaurii)” Încă juma’ de oră umple un coș cu mașini și animale ca să vină cu noi la cumpărături. Ne îmbrăcăm! Ne uităm în oglindă. „Alți pantaloni!!” Repeat de cinci ori. Plecăm. Evident fără coșul cu mașini. Pe drum „Tată, veau mașini și mingi” Of course că vrea. Idee genială: hai la Auchan că acolo nu știe terenul și poate scăpăm. Ajuns, debarcat, îmbarcat motorașul energic într-un coș. Auchan are scări rulante. Dat jos din coș, făcut trei ture cu scările rulante. Urcăm iar în coș, intrăm fainăli în magazin. Pus o apă în coș. „Veau acasăăă!” Adevăru-i că și eu voiam, era călcare în picioare acolo. Soluția: mers de bună voie la standul cu jucării. O mașinuță scumpuță a avut efectul calmant scontat. Fast forward, ajungem iar la scările rulante: „Nu veau să plecăăăm!!!!!” 4000 de decibeli în difuzoare, no turning back now, fuga la mașină. Calorii consumate de părinți: cel puțin 5000.
Cubul
Mă jucam într-o zi cu Vlad în camera lui și dau de un cub Rubik, primit cadou cândva, nu mai știu de la cine (LE: se pare că l-a „împrumutat” Vlad de la tușă-sa). Cubul era ca nou, neamestecat, imaculat. Hmm, chiar nu l-a amestecat nimeni până acum? No problem, la asta mă pricep. Și-l amestec, conștient fiind că n-aș fi capabil să-l fac la loc nici în regim de tortură medievală. Peste două zile, în timp ce Vlad îmi enumera mărcile mașinuțelor din colecție pentru a doua oară consecutiv, îmi pică din nou ochii pe cub. Care era rezolvat. Say what? „Iubi, tu nu mi-ai zis niciodată că știi rezolva cuburi Rubik” „Cred că fiindcă nu știu, de-aia nu ți-am zis. Dar avem cub Rubik?” răspunde nevasta din bucătărie (s-o nimerit să fie în bucătărie, tăceți). Mă uit la Vlad, Vlad nu se uită la mine. Îmi aduc însă aminte cu câtă dexteritate manevrează o lingură plină cu supă și mă liniștesc. N-avea cum fi el. Iau cubul, îl amestec iar. Evident că ziua următoare cubul mă aștepta, rezolvat, fix unde l-am lăsat. Ok, să nu ne panicăm. „Vlad, focus, cine s-a jucat cu cubul ăsta AZI?” „Lala”, a răspuns repede copilu’, înțelegând probabil că taică-su e la un pas de a chema DNA-ul. Cine-i Lala? Bona lui Vlad, care ulterior și-a recunoscut superputerea foarte nonșalant: „A, da, nu-i mare lucru…”
Fares
Azi am stat în jur de 58 de kilometri (de fapt fix atât) în spatele unei coloane de trei Loganuri albe de Hunedoara inscripţionate „Fares”, conduse de trei femei: una blondă, una brunetă şi una mică (i shit you not). Fiecare singură în maşină, conducând sincronizat cu 70-80 la oră şi lăsând distanţă de cel mult un metru între ele. Practic ele erau cât un TIR, sensul opus mega aglomerat, eu cu puţini cai putere, aşa că am spumegat ca un bou în urma lor, eu şi cu încă vreo câţiva oropsiţi sub 100CP, până când am intrat pe autostradă la Turda. Împreună cu ele, desigur. Astfel le-am putut depăşi, uitându-mă la fiecare în parte cât de urât am putut.
#neamsaturat
Un mic montaj de azi, 12.02.2017 din #cluj Se pare că n-am fost puţini, din nou. #neamsaturat #protestcluj #exist (#hotii în ritm de bongo sună bine de tot :))
Eu, azi
…apoi am așteptat instalatorii. 200 de lei a costat distracția, manoperă+piese de schimb. Robinetele vechi erau atât de proaste încât efectiv au crăpat.
Amintiri (de) la cald: Rio de Janeiro
„Hai să ne punem numărul la mașină RIO dacă tot vrem cândva să mergem acolo. Ca un reminder, ce zici?” „Ok, hai!” CJ 03 RIO există din 2013 dar „trebuie musai să ajungem la Rio!” are cu vreo trei ani mai mult. Între timp am fost ocupați cu viața și excursii „mărunte”, dar până la urmă lucrurile s-au aranjat cum trebuie și, între 3 și 12 martie 2016 ne-am îndeplinit un vis.
Drumul
Între Cluj-Napoca și Rio de Janeiro sunt niște (foarte) mulți kilometri, un ecuator și un ocean. Totuși, mulțumită faptului că trăim în era Boeing 777 și nu în cea a corăbiilor cu pânze, la Rio ajungi de oriunde din Europa în mai puțin de o zi, fără prea mari bătăi de cap. În cazul nostru a fost vorba de drum plictisitor Cluj – Budapesta cu mașina, zbor scurt Budapesta – Paris, zbor lung Paris – Rio. Și invers la întoarcere.
După ce în Paris am ținut morțiș să tragem o fugă să revedem turnul Eiffel în ideea că escala de cinci ore ne este mai mult decât suficientă, am realizat pe drum că e destul de posibil să pierdem zborul spre Rio după ce am stat cam două ore într-un trafic monstru între aeroport și centru. Se întorcea lumea de la serviciu sau ceva. Panică cât cuprinde. Ajunși în centru am sărit într-un metrou spre Trocadero, tras câteva poze și un selfie pupându-ne cu turnul în spate (după ce am alungat un negru care a vrut să ne vândă un selfie stick), apoi pas alergător înapoi la metrou, respectiv la autocarul spre aeroport. Care a ajuns la aeroport în vreo 20 de minute de data asta, că no, se terminase între timp ora de vârf. Bine și așa.
Ne-am îmbarcat într-un 777 imens, primul zbor pentru noi cu așa animal de avion și de o asemenea durată. 11 ore fix, din care, cam două, au fost chiar simpatice. Mâncat, uitat la niște episoade din The Office, jucat cu sistemul de entertainment din scaun, much fun. După care restul de nouă ore am înțeles de ce diferă așa mult prețul între locurile de la economy și restul categoriilor mai scumpe. Eu am zăcut într-un fel de semi-comă încercând să adorm și nereușind cu brio fiindcă e imposibil să-ți minți corpul să se relaxeze într-un spațiu ce are jumătate din lungimea ta. Laura în schimb s-a uitat la vreo șapte filme. Fiecare drum la baie era un moment mai fericit decât ar fi fost cazul.
Am uitat însă de toate când a răsărit soarele. Mic dejun, cafele, poze cu nori frumoși. Rio e aproape.
Rio de sus. E uriaș!
Touchdown!
Când am ieșit din avion, în pline 32 de grade la umbră, am realizat că vom muri în cinci minute dacă nu aruncăm gecile de pe noi, obiecte de îmbrăcăminte pe care majoritatea brazilienilor sunt convins că le-au văzut doar la televizor. În aeroport am completat un formular în care specificam că am venit doar în vizită și nu vrem nimic altceva de la ei, primit viza pe pașaport, așteptat bagaj cu emoții că poate n-a ajuns și gata, suntem în sala de așteptare. Unde ne aștepta Jose, trimisul special care trebuia să ne facă transferul de la aeroport la locul de odihnă după care tânjeam. Ne-am dat seama repede că Jose nu putea fi decât negrul zâmbitor, cu ochelari de soare, care ținea un A4 pe care era scris – cu floricele roșii – „Laura & Radi”. Close enough. Hello, we are Laura & Radu, Oh hi hi welcome, let me help, thank you, intrat în mașina lui Jose cu geamuri fumurii. „This will take a very long time. Traffic” ne anunță Jose înainte de a porni motorul și aerul condiționat. Și da, cei 24 de kilometri dintre aeroport și hostel i-am parcurs într-o oră și ceva. Deci am avut vreme de observat. Și-am observat așa: plin de Loganuri, Sanderouri, Dustere, marca Renault. Motociclete cam în același număr cu mașinile. Mi-au venit în minte, inevitabil, clipurile de pe Liveleak cu motocicliști brazilieni care fac chestii nasoale. Toată lumea are la mașină geamuri fumurii. 80% din mașini sunt lovite sau zgâriate. Nu se obosește nimeni să semnalizeze la schimbarea benzii. Drept urmare…
Jose știa în jur de 14 cuvinte în limba engleză dar a făcut tot posibilul să comunice cu noi și chiar am reușit să ne înțelegem. În linii mari. În primul rând ne-a felicitat că am ales să stăm câteva zile într-o favela, „to see authentic brasilian life”. Discuția a virat apoi, previzibil având în vedere subiectul, către „safety”. Jose a repetat de atâtea ori că favela e sigură și pacificată până a trebuit ca noi să îl convingem că suntem convinși. Argumentul lui principal era că siguranța turiștilor în favela Cantagalo e ceva cu care localnicii se mândresc (și probabil le aduce beneficii), deci au tot interesul să o mențină. Și ne-a arătat o favelă de pe un deal din apropiere deasupra căreia tocmai survola un elicopter al poliției: „Not safe there”.
Revenind la favela lui, Jose ne-a informat totuși că bijuteriile, smartphone-urile, banii și alte chestii considerate rare în favelă e indicat să stea în buzunare cât ne plimbăm pe acolo. Nu că nu ne-am fi gândit și singuri la asta dar omul a vrut să se asigure; o fi întâlnit hăbăuci care și-au făcut selfie-uri cu portofelele în favelă sau ceva.
În rest am mai discutat despre vreme și faptul că el e convins că ar muri la 0 grade dar că, în ciuda acestui risc, ar vrea să ajungă totuși cândva în Europa. Am mai aflat că are trei copii și tocmai a devenit bunic. Lui Jose nu-i dai mai mult de 30 de ani, în principiu fiindcă exact atâţia are.
Favela Cantagalo
După ce a urcat cu mașina niște pante (despre care nu aș fi crezut că pot fi urcate de mașini) până pe la mijlocul favelei, Jose a oprit lângă postul de poliție apoi ne-a luat trollerul din portbagaj și ne-a condus la Tiki Hostel pe jos. Am urcat vreo cinci rânduri de scări abrupte, pe alei înguste și printre ziduri „în roșu” unde te loveau miasme de toate felurile și te aplecai să eviţi obloane deschise ce dădeau direct în locuințele oamenilor, în care parcă ai fi aruncat o privire dar te temeai în acelaşi timp de ce ai fi putut vedea. Muzică și multă larmă de copii și câini.
Tiki Hostel a fost… basic 🙂 Camera era cam cât baia noastră de acasă (aia mică) iar baia era cât o debara. I-am zis proprietarei că am vrut pat dublu, nu două paturi separate. Ne-a arătat semnul OK și ne-a invitat în cameră. N-am insistat, că părea fericită. Măcar aveam duș, un ventilator și un frigider. Care frigider avea de fapt rol de dulap. Deci n-aveam frigider.
Fiind prima zi, proaspăt aterizați și cam afectați de cele 5 ore diferență de fus orar și de zbor, am dormit câteva ore după care am plecat să explorăm puțin zona. În 10 minute eram deja coborâți din favelă și ne plimbam pe Copacabana. Era pe la apus, aer respirabil, foarte plăcut. Peste tot bicicliști, joggeri, plimbăreți.
La întoarcerea la hostel era deja aproape noapte. Într-adevar, așa cum ne-a asigurat Jose și cum am citit și în review-urile de pe Booking, n-am avut nicio problemă în a ne amesteca printre cariocas, foarte numeroși pe străzi după apus. Nu ne-a băgat nimeni în seamă.
Urcând și urcând și urcând ne-am dat seama că nu ne putem baza pe picioare pentru a face asta timp de trei zile de mai multe ori pe zi, așa că zilele ce au urmat am apelat pentru urcări la Mini-Maxi Taxi-uri (4 reali de persoană), operate de localnici, care făceau drumuri non-stop. Exista și varianta Moto-Taxi, foarte populară, adică să te urci în spatele unui motociclist care te ducea până sus pe 3 reali (și-ți dădea chiar și cască!) dar nu ne-am simțit atât de aventuroși.
Vedere noaptea de pe acoperișul hostelului care ținea loc și de terasă.
Și ziua…
Din cameră aveam vedere la câini:
Din Rio adunate:
- Peste tot în Rio se poate plăti cu cardul, până şi tarabele de pe marginea drumului au POS-uri mobile. Drept urmare am plătit cu cardul aproape peste tot. Bacșișurile (între 8 și 10%) sunt incluse în nota de plată, lucru pe care l-am apreciat.
- Bancomatele sunt toate plasate in interiorul clădirilor, în spații special amenjate și supravegheate video, ba chiar și păzite.
- Produsele din supermarketuri sunt în mare parte aceleași ca și la noi, mă refer la branduri. Fructele erau evident altele iar despre banane pot să zic că arată altfel (mici și groase) și au un gust complet diferit față de „ale noastre”. Alt soi probabil.
- Apropo de supermarket-uri: erați convinși că ardelenii sunt molcomi? Nu i-ați vazut pe brazilieni. O coadă de patru oameni, la orice supermarket, însemna garantat jumătate de oră de stat. În viața mea n-am văzut casierițe care să se miște atât de încet, să stea la povești cu fiecare client în parte, să apese cinci mii de butoane ca să scaneze un singur produs și apoi să stea din nou la povești. Viață de oraș tropical, nu se grăbește nimeni niciunde.
- Un real brazilian e 1.07 lei, deci ne-a fost foarte usor să ne dăm seama unde preţurile sar calul şi unde se păstrează în limite rezonabile.
- Mâncarea: am incercat acarajé, ceva clătite din tapioca cu brânză (nașpa) beijinho (plăcut Laurei), brigadeiro (plăcut mie), burgeri și diverse chestii din pește și creveți care nu mai știu cum se numeau fiindcă n-am fost foarte încântat de ele. Ok, într-o zi am fost și la Mac.
Street food, FTW
- Am băut, pe lângă piscine întregi de apă & răcoritoare și caipirinhna (încercat în diferite locuri dar gustul e la fel: un fel mojito, nimic spectaculos), respectiv apă din nucă de cocos (ok..ish)
Undeva, pe Ipanema, am lipit un sticker pe o nucă
- În Rio, dacă eşti bărbat de 1,80m, te poți considera înalt.
- În Rio, faptul că nu ești gras contează extrem de puțin în fața unei plaje pline de tipi atât de bine făcuți și tonifiați încât îți juri solemn la fiecare cinci minute că vei merge la sală de opt ori pe săptămână când te întorci în țară.
- Braziliencele sunt frumoase, în mare parte, dar v-am zis cum arătau tipii?
- Prin autobuze și metrouri tinerii butonează iPhone-uri. Nu cred că am văzut altă marcă de smartphone. Și toţi par a folosi WhatsApp.
- Turiștii sar în ochi de la o poștă. Mai ales albii foarte albi. Eu aveam și o șapcă pe care scria Pão de Açúcar, practic scria pe mine „turist”.
- Contrastul dintre bogăție și sărăcie este extrem de vizibil în Rio, din cauza unei mari inegalităţi în distribuţia averii în cadrul populaţiei, care afectează de multă vreme Brazilia. Pe lângă favelele unde trăiesc oameni săraci (dar care măcar au un acoperiş deasupra capului) există şi mulţi oameni ai străzii, cerşetori neagresivi, presăraţi printre reşedinţe de lux, hoteluri de cinci stele şi restaurante pretenţioase. Am vizitat şi zone „curate” complet (cum e cea de pe lângă Lagoa Rodrigo de Freitas), unde clasa de mijloc îşi duce viaţa foarte…european, cu piste de biciclete şi de jogging, bărcuţe, parcuri înverzite şi reşedinţe de lux.
- Infrastructura: deoarece oraşul este practic aşternut peste munţi (monoliţi) de granit şi de cuarţ, peste tot întâlneşti tuneluri care îi traversează. Unele foarte lungi (Túnel da Covanca are 2187m). Rio are însă o problemă mare cu traficul, aglomeraţia pe şosele fiind prezentă aproape la orice oră. Pe de altă parte vorbim despre un oraș cu 6,4 milioane de oameni (12 milioane cu zona metropolitană).
- Problema parcărilor este rezolvată foarte elegant în cazul blocurilor înalte: primele câteva etaje ale unui bloc sunt dedicate parcărilor, abia apoi urmând etajele de locuit, în general câte 20-30.
Siguranța
Am parcurs zeci de kilometri pe jos, cu autobuzul sau cu metroul, în zone mai mult sau mai puţin călcate de turişti, inclusiv după lăsarea întunericului. Desigur, nu ne-am aventurat foarte departe de zonele cunoscute şi am fost discreţi în a afişa telefoane sau alte lucruri valoroase. N-am avut nicio problemă, ne-am simțit permanent în siguranță. Singura fază care mi-a confirmat totuși că lucrurile pot lua o întorsătură negativă oricând s-a întâmplat în penultima zi a excursiei, când ne întorceam la hotel. Într-o intersecţie am văzut cum un tip, aflat pe o bicicletă, este împins de un trecător şi cade în mijlocul drumului. Motivul: tipul tocmai furase bicicleta iar cel care l-a împins l-a auzit pe proprietarul bicicletei strigând în urmă. Evident, în secunda doi, proprietarul şi trecătorul erau deasupra hoțului și au început să-i care picioare în spate, înainte ca acesta să se dezmeticească din căzătură. Până la urmă s-a ridicat şi a scos un mănunchi de bani şi i l-a întins urlând proprietarului bicicletei, ideea fiind probabil „dacă nu pot să ți-o fur, ți-o cumpăr, numa’ lasă-mă să plec!” Ăla a luat banii, urlând şi el la hoţ, împreună cu încă alţi zece trecători care au început să se adune auzind larma. N-am mai stat la deznodământ dar cred că hoţul îşi dorea cu ardoare în momentul ăla să apară poliţia.
În continuare o iau pe zile, pe scurt, cu poze.
Ziua doi
Făcut toată Copacabana de la un cap la altul, urcat pe jos un mic munte de la capătul plajei, Morro do Leme, printre lemurieni și șoparle. Răsplata în vârf: priveliști de tablou, of course. Și o fortăreață, Duque de Caxias, unde am băut apă de la un robinet și ne-am rugat să nu murim de cine știe ce bacterie exotică. N-am.
După fortăreață am luat-o pe străduțe, ghidați de Google Maps, am traversat un tunel printr-o stâncă și până la urmă ne-am trezit la telecabina care urcă pe Sugarloaf Mountain (Pão de Açúcar). De fapt urcă pe un vârf intermediar, Morro da Urca, de unde pleacă o altă telecabină până la Pão de Açúcar. Pe ambele vârfuri sunt restaurante, suveniruri și free wi-fi (yay!).
De pe Pão de Açúcar am văzut unul dintre cele mai spectaculoase apusuri din viața mea.
Ziua trei
Am inaugurat metroul, curat, răcoros și simplu de folosit, cu doar două magistrale lungi, extrem de util ținând cont de distanțele mari între diversele puncte de interes.
Am vizitat un târg foarte frumos, Feira Hippie de Ipanema (unde am convins-o pe Laura să nu ia o pictură de doi metri de 400 de euro și să se rezume la chestii pentru care nu trebuie să cumpărăm un bagaj special), am mâncat streetfood și apoi fuga pe plajă, Ipanema de data asta, plină ochi fiind duminică. Parcă mi-a plăcut și mai mult decât Copacabana. Căldură mare, astâmpărată cu băi în ocean și multă apă.
Ziua patru
Ziua patru a debutat cu mutatul din hostel în hotel, Windsor Martinique, aflat la baza favelei, respectiv la 100 de metri de plajă. Aer condiționat ce nu implica ventilator și… (îmi tremură tastele doar când mă gândesc) frigider!
În ziua a patra am părăsit zona plajelor și am luat-o spre centru. Cale de nouă stații de metrou. Și se vede asta. În momentul în care ai ieșit din subteran parcă ai schimbat orașul. De fapt ce vorbesc, continentul. Ești înconjurat de zgârie-nori, oameni îmbrăcați elegant și brusc te simți foarte turist.
În centru am găsit Catedral Metropolitana de São Sebastião, o catedrală cu un design unic, inspirat de piramidele mayașe, construită între 1964 și 1979. Impresionantă atât la exterior cât și la interior.
Dacă tot eram în centru, am vrut să vizităm și un muzeu, Museu do Amanhã (Museum of Tomorrow), inaugurat recent. Doar că ne-am găsit să facem asta fix lunea, când toate muzeele de pe planetă sunt închise. Așa că am făcut doar poze după care am tulit-o înapoi plajele noastre, înainte să luăm foc de la cele 80 de grade la umbră…
Ziua cinci
Ziua în care am vrut să bifăm una dintre cele mai cunoscute atracții turistice din Rio și anume Cristo Redentor, Iisusul de pe munte. Dar, când să luăm biletele de la punctul de pe Copacabana, nenea de acolo ne arată un ecran. Pe ecran era doar alb. „No visibility!” Ne uităm în sus, complet senin. Facem câțiva pași ca să vedem pe viu muntele și să ne convingem, poate i s-a stricat ăluia camera. Camera video nu mințea, Cristo era într-un nor, singurul nor cât vedeai cu ochii. Și am aflat cu ocazia asta că, atunci când e senin și căldură mare, apare fenomenul cu norul. Așa că în ziua a cincea am schimbat planul și ne-am mulțumit cu plimbări, plajă, Escadaria Selaron și o vizită lungă la Jardim Botânico.
Pe la finalul zilei a ieșit și Iisus din nor…
Ziua șase
Ziua turului organizat. Am ales să mergem într-un tur la sugestia celor de la hotel, tur care ne permitea să ajungem la Ihla Grande (unde oricum voiam să ajungem) dar care mai avea și niște chestii drăguțe în program. Asta a însemnat un drum cu autocarul de vreo două ore până într-un port, unde ne-am îmbarcat într-o barcă/vaporaș care ne-a plimbat printre insulițe lăsându-ne din loc în loc să ne bălăcim printre pești (m-am felicitat că mi-am luat ochelarii de scufundări, m-am înjurat că n-am avut aparat subacvatic), să ne plimbăm pe plaje complet goale (la plaje mă refer) și să căscăm gura la vederea insulițelor private pline de căsuțele/palatele de vacanță ale unor oameni mai… avantajați. Organizatorii turului au făcut tot ce le-a stat în putere ca să fie toată lumea fericită, făcând atmosferă, aducând muzicanți pe barcă, dându-ne de mâncat și de băut pe săturate. A fost frumos. La apus ne-am întors în Rio.
Ziua șapte
Zi pentru vizitat pe Cristo Redentor-ul, mai ales că în ziua următoare era plecarea și ar fi fost cam riscant să o lăsăm pe ultima sută de metri. Vremea perfectă, vizibilitate ok. Drumul spre vârful aflat la o altitudine de 710 metri a durat vreo 40 de minute, cu multe serpentine și nu în ultimul rând denivelări (ca să nu le zic gropi). Muntele e locuit până aproape sus, dar nu-mi imaginez că proprietarii caselor din zonă sunt prea încântați de zecile de mii de turiști ce trec pe acolo anual. Statuia are 38 de metri înălțime cu tot cu piedestal, dar, privită de la bază, nu pare înaltă cât un bloc de 10 etaje, cum de fapt chiar este. Mărturisesc fără nicio jenă că întâlnirea „față în față” cu una dintre cele mai cunoscute atracții turistice din lume a fost emoționantă.
Seara am văzut apusul de pe Pedra do Arpoador.
Ziua opt
Doar plajă pe Copacabana, de unde am scos din valuri niște nisip într-un borcănaș ca amintire, am luat prânzul la hotel și apoi am plecat la aeroport puțin triști că s-a terminat dar pregătiți pentru drumul lung. Mai ales că acasă ne aștepta cineva de care ne-a fost un dor nebun încă din prima zi.
Adeus Rio, espero vê-lo novamente!
***
ps. Oare cum sună CJ 03 TOK?
Scrie minus unu!
Dirigul ne era și profesor de fizică. Genul de om despre care ne-am dat seama că nu știe de glumă din prima oră făcută împreună, care a fost de dirigenție. Bine, faptul că avea freza ca Băsescu atunci când Băsescu avea păr, adică o chică lungă aranjată ca un turban peste chelie, nu ne-a oprit să-l poreclim Cheluba, tot din prima oră. Dar adevăratul show era la ora de fizică. Gizăs fuck, orele de fizică. Fiecare urmând același ritual, fiecare la fel de terifiantă. Prima jumătate de oră era dedicată ascultării. Dirigul intra, nu zicea nimic, punea niște piese de rummy pe masă cu fața în jos, le amesteca și extrăgea numere. Șase în total, că atâția năpăstuiți asculta deodată. Numărul piesei corespundea numărului din catalog al ghinionistului. Piesele fiind numerotate de la 1 la 9, își permitea să le combine cum voiau mușchii lui, ca să aibă „șanse” și cei de la finalul catalogului, gen a ieșit un 9 și un 6, 9+6=15 hai numărul 15 la tablă. Noi în tot acest timp priveam în podea, rugându-ne, blestemând și având inima turată la 180 bpm. Mă refer la noi ăștia care n-au învățat sau eram mai proști, desigur. După ce erau aleși „câștigătorii”, pentru restul clasei începea relaxarea. Pentru cei de la tablă iadul.
Dirigul avea două metode de ascultare. Împărțea tablele în șase parcele egale și așeza câte un om la fiecare parcelă, după care dicta o problemă și ne dădea tuturor 15 minute să o rezolvăm, inclusiv celor de la tablă, urmând ca apoi alte 15 minute să le petreacă corectându-le lor live problema, spre deliciul celor din bănci. La fiecare greșeală depistată (un vector lipsă, o formulă greșită etc) cel care a comis-o trebuia să scrie -1 pe parcela lui. Asta însemna că avea un punct scăzut din notă. Pe când termina dirigul cu el, nota putea fi oricât între 2 și 7, maxim 8. Nu cred că am văzut notă mai mare de opt la tablă în patru ani de liceu, dar am văzut nenumărate doi-uri. O altă metodă de ascultare, și mai „fun”, era cea în care dirigul scria singur o problemă pe tablă iar apoi îi punea pe toți cei șase să o rezolve prin efort comun, fiecare câte un pas. Dacă cel căruia îi venea rândul nu știa pasul (care putea fi orice, de la o formulă până la o definiție pe care o considera dirigul importantă pentru problemă), își scria numele pe tablă și sub el binecunoscutul -1. Și iar se umplea de -1-uri. Dar nota finală nu era tocmai finală. Dirigul își nota într-un caiet punctajul fiecăruia și nu trecea nota în catalog. Asta fiindcă, la începutul orei următoare, cei ascultați în ora precedentă trebuiau să răspundă din… RECAPITULARE. Două întrebări. Dacă știau răspunsul la ambele își măreau nota cu un punct. Dacă răspundeau corect doar la una iar pe cealaltă o buleau nota rămânea neschimbată iar dacă nu nu știau niciun răspuns își scădeau nota cu un punct. Astfel am avut ocazia să văd scăderi de la nota 2 la nota 1 și măriri orgasmice de la 4 la 5. Timp de patru ani de zile.
Cu toate astea nu pot să zic că l-am detestat pe Cheluba. Ne învăța chestii interesante și pe deasupra ne ducea în multe drumeții pe lângă oraș. Bine, la vreo doi ani după ce-am terminat liceul, când ne-am adunat mai mulți din fosta clasă și am mers să-l colindăm, ne-am dat seama că omul nu prea are habar cine naiba suntem. O să încerc și eu să îl uit, dar, după cum se vede din text, e greu.
Caninostrada A3
Știam eu că merită să țin blogul deși n-am mai scris nimic de-un an. Vineri, 24 octombrie, am dat peste un motiv de scris. În plin. Pe autostradă. Mă autocitez:
vă vine să credeți că am lovit iar un câine pe fututa de autostradă A3? A doua oară în doi ani! cu bebe în mașină!!! pic.twitter.com/hZQAPpcBgw
— Radu (@Sawrad) October 24, 2014
Exact. La un an și jumătate de la incidentul cu câinele pe autostradă, am repetat isprava cu un alt câine, pe aceeași autostradă. Serios. Dacă data trecută am fost doar eu cu Laura în maşină, acum eram trei adulți și un bebeluș (unul dintre motivele pentru care n-am mai scris de-un an). Ora 20:00, deja noapte, am plecat din Florești şi am luat-o pe A3 înspre Alba Iulia unde mama avea diverse chestii în cuptor care se rumeneau şi la care visam de dimineaţă. Pe autostradă drum uscat, puține mașini ca de obicei. Acuma nu știu dacă mă crede careva, dar, în timp ce acceleram privind peretele de beznă străpuns de faruri, mi-a venit în minte incidentul cu câinele de anul trecut și m-am gândit ce nasol ar fi fost să pățesc așa ceva pe timp de noapte. „Stai că se rezolvă”, a zis Universul și, peste vreo 10 kilometri, m-a servit: pentru o fracțiune de secundă am văzut doi ochi și o blană neagră lucioasă în mijlocul drumului. Mi se pare că a apucat să facă doi pași în direcția greșită, adică în calea mea. Era mare. Am avut timp să strâng din dinți și cam atât. O bubuitură puternică urmată de zgomotul unor bucăți care s-au desprins și s-au împrăștiat, senzația că am trecut peste ceva și urlete de bebe speriat. Aveam 120. Am mai mers încă vreo 400 de metri încetinind progresiv și cu un sentiment ciudat că am visat și că e imposibil să fi pățit din nou așa ceva. Oprit pe banda de urgență, avarii, lăsat farurile pornite. Mi-a luat vreo cinci minute până mi-am făcut curaj să mă dau jos ca să inspectez. Cum m-am așteptat, iar vor trebui schimbate mască, radiatoare și multe altele. Daunele arată mai rău ca data trecută fiindcă n-am apucat să frânez deloc. Cred că după ce vor vedea factura, ăia de la asigurări o să-mi ceară triplu pentru reînnoirea poliței. În fine, Laura și bebele au plecat cu un prieten care a venit după ei din Cluj, eu și soră-mea am așteptat tractarea.
Concluzii, respectiv urări:
1. Oare câte animale traversează zilnic autostrada aia nenorocită prin găurile din garduri, punând în pericol viețile șoferilor, dacă un singur om, din păcate eu, își distruge mașina în două din cele aproximativ 20 de drumuri făcute pe autostradă în ultimul an și jumătate? Cred că răspunsul este terifiant.
2. Nu pot să ignor faptul că vineri, 24 octombrie, puteam să mor împreună cu copil, soție, soră. Puteam să mă fi speriat, să trag de volan, să lovesc parapetul și să mă răstorn. Puteam să dau peste un animal mai mare, cum ar fi o căprioară (am văzut pe timp de zi), care ar fi ajuns nu sub mașină ci înăuntru.
3. Vă dați seama că borâturile care administrează bucățica asta de autostradă și învârt bugete de sute de mii (milioane?) de euro pentru întreținerea ei fac de fapt mai nimic? Cum zicea tipul de la tractare, cel mult adună hârtii și mai astupă câte o groapă. Și adună mortăciuni și bucăți de caroserie, of course. Când vine vorba de gard, blestematul de gard de protecție care ar trebui inspectat și reparat periodic… pula.
4. De îndată ce-mi voi permite îmi voi lua cel mai obscen de mare 4×4, sufragerie pe roți, tanc, cum vreți să-i ziceți, ca să pot circula liniștit și în siguranță în această țară cretină. Îmi pun și un grilaj din titan în față. Vaci, câini, urși pe autostrăzi? Nicio problemă, voi trece prin toți. Cel mult pornesc ștergătoarele ca să curăț ce rămâne pe parbriz.
5. Și, desigur, același sincer „muriți dracului în chinuri stimați mafioți împuțiți de la CNADNR!”
ps. Asta de mai sus e singura poză pe care am făcut-o pe autostradă imediat după incident. Fiind beznă, ar fi fost prea riscant să încerc să caut și să pozez câinele sau să găsesc „breșa” din gard. Știu că n-am ce dovedi în caz că m-aș hotărî să intentez vreo acțiune pentru tragerea cuiva la răspundere.
Ich habe einen großen Schwanz, zise Robbie
Fiindcă am fost la concertul domnului Williams, în Munich. Planul a fost o săptămână cu cazare în Munich, închiriat maşină, umblat cât ne permite timpul și bugetul prin Bavaria și o vizită în Salzburg, care-i relativ aproape. Sosit duminică, concertul a fost marţi. Am bifat tot ce ne-am propus.
Începusem să scriu cum a fost, să laud și să compar, cum am făcut și cu alte ocazii. Apoi mi-am dat seama că nu are rost. Mai bine poze.
Link spre albumul Google Photos cu muuuuuuuuuuuuulte poze. Faine!
Atenție, text care începe cu „ce-ar fi dacă”!
Ce-ar fi dacă ţi s-ar oferi şansa de a retrăi o zi din trecutul tău? Oricare zi, o singură dată. Poate fi chiar ziua în care te-ai născut sau ziua de ieri. Vei putea să retrăiești acea zi exact aşa cum a avut loc, ca spectator în propria persoană, fără a putea schimba nimic în desfăşurarea evenimentelor. „Cea mai fericită zi din viaţa mea” e primul gând, nu? Ok, dar ştii care e aceea? Dacă răspunsul e un „da” hotărât, ești norocos. Fiindcă eu habar nu am care e în cazul meu. Și chiar dacă aş identifica-o, nu ştiu dacă aş vrea să o retrăiesc. Poate nu mi se va mai părea atât de minunată şi mă trezesc cu o dezamăgire în plus.
Dacă ești tânăr, alegerea unei zile speciale ar trebui să fie simplă. Primul sărut, prima noapte de dragoste, o zi în care ai bifat ceva nebunesc de care eşti mândru, o dimineaţă de vară într-un loc în care te-ai simțit atât de bine încât amintirea a rămas vie de-a lungul anilor. Un zâmbet, o stare, un miros frumos.
Dacă ești mai „bătrânel”, amintirile din tinerețe încep să pălească. Dacă ai trăit „standard”, probabil ziua în care ţi-ai ţinut în braţe primul copil e destul de însemnată. Emoţie, fericire, un pic de spaimă. Sau ziua în care ai avut parte de un succes pe plan profesional. Sau alte experiențe de om „matur” și complex. Oricum parcă nu-ţi mai regăseşti fericirea în amintirile tinereții, alea când erai altul. Fiindcă știi că unele lucruri nu mai ai cum să le repeți și, de ciudă, mai bine le lași la stadiul de amintiri îndepărtate în proces de degradare. Nici nu eşti sigur că au fost reale. Sau te gândești tot la sărutul ăla? Oare cum de pare atât de real chiar și acuma?
Dar dacă ai o viață întreagă în spate și foarte puțin timp rămas în față? S-au întâmplat atâtea cu tine! Bune, rele, interesante, ciudate. Ce-ți amintești cel mai des, la ce visezi, ce a ales mintea ta să păstreze? Momentele speciale cu partenerul de viață, copiii şi nepoţii, locurile pe unde ai umblat? Regretele sunt şi ele acolo, dulci-amare. Iar tu poți alege doar o zi.
Îmi imaginez că sunt cu siguranţă unii care ar alege o zi din trecut în care s-a întâmplat ceva de neînțeles pentru ei, la care s-au gândit obsesiv începând de atunci. Retrăind evenimentul, speră să poată înțelege. Mai există aceia pentru care trecutul nu există. Viaţa a trecut pe lângă ei. Sau n-au avut parte de nimic bun. Sau tot ce a fost bun a venit otrăvit cu rău. Așa că au aruncat la coș mormane de amintiri nefolositoare.
Oaaaa, oaaaaaa, oaaaaaaaaa, oaaaaa, aaaaa, oaaaaa
Pozele din Munich în articolul următor.
But făărst…
COPIII ÎN AVIOANE!
Să interzici părinţilor proprietari de copii mici să călătorească cu ei, copiii mici, nu se poate. Le încalci drepturile, blabla. Sunt însă dispus să plătesc de acum încolo dublul unui bilet pentru orice mijloc de transport doar ca să nu mai trec vreodată prin ce-am trecut la întoarcerea din Munich.
Final de excursie. Ajungi liniştit la aeroport, predai maşina la centrul de închirieri, mănânci o îngheţată uitându-te la ăia ce fac surf în curtea aeroportului, printezi biletul la un automat de bilete, îţi laşi bagajul de cală, după care te îndrepţi agale spre poarta de îmbarcare. Mai ai de aşteptat jumătate de oră, aşa că te pui pe frecat ecranul telefonului. „Stimaţi pasageri, deoarece avionul cu care trebuia să plecaţi a fost înlocuit cu un avion de dimensiuni mai mici, vă anunţăm că jumătate dintre dumneavoastră veţi rămâne aici peste noapte, urmând să vă asigurăm cazarea”. În germană, unde încă eram liniştit că nu pricepeam nimic, după care în engleză, unde mi-o cam picat faţa. Văzând cât de liniştiţi erau însă alţii, deduc că două limbi n-au fost suficiente pentru diseminarea mesajului. M-am pus iute cu Laura la coadă, împreună cu cei care au înţeles ce ne paşte. Pe ecrane erau afişate criteriile după care erau aleşi cei consemnaţi la sol. Evident, noi nu aveam nu ştiu ce card de fidelitate, nici multe zboruri cu Lufthansa, nici nimic. Deci ne cam aşteptam să ne alăturăm grupului de ghinionişti, care se tot mărea. O fătucă făcea scana biletele şi făcea trierea turmei: „Ok, go” respectiv sinistrul „Sorry, please join the group on the right”.
Doar norocul a făcut să ne trezim în autobuzul ce ducea la avion. Avion, care, surpriză, era tot ăla cu care venisem, nici vorbă de unul mai mic aşa cum a minţit suav anunţul bilingv. În fine, who gives a fuck, urcăm în avion, locuri gârlă, avionul jumate gol. Cealaltă jumătate, plină, era formată din vreo zece adulţi, un grup de vreo 30 de copii de 12-14 ani care se întorceau probabil din excursie, de o mamă cu doi băieţi gemeni aşa pe la vreo 4 ani bucata ce vor juca un rol însemnat în continuarea poveştii şi dintr-un număr incert de cupluri cu copii sugari. Estimez că erau în jur de o mie sau mai mulţi, judecând după vacarmul ce s-a declanşat în momentul în care vocea stewardesei s-a auzit din tavan. Băi, deci urlau toţi deodată, din toate părţile, pe mai multe voci şi frecvenţe, surround total. Nici ăilalţi, puberii, nu s-au lăsat mai prejos. Râsete isterice, glume, aruncat cu te miri ce de la unul la altul, foială să-şi schimbe locurile între ei. În fine, avionul decolează cu tot cu circul din interior, io mă pregătesc să-mi pun un episod din Newsroom, când căpitanul decide să fie sincer cu noi. De fapt nu complet sincer, după cum se va dovedi. În fine, aflăm că de fapt s-a plecat doar cu jumătate din pasageri fiindcă la Cluj plouase tare, era prea multă apă pe pistă iar aterizarea se putea face doar dintr-o direcţie, cu vânt din spate, exact cum îi mai nerecomandabil. De aceea trebuia să fim mai uşori. A, şi că pe tot parcursul zborului trebuie să stăm cu centurile puse fiindcă vor fi turbulenţe. Care au început conform programului imediat ce am decolat. Printre zgâlţâieli, eu deja fantasmam la aterizarea deloc uşoară ce ne aştepta la Cluj şi care, lucru enervant, era cam inevitabilă.
Puietul din avion era în schimb ocupat să ragă şi ocazional să răcnească. Femeia cu gemenii de care vă spuneam mai sus s-a aşezat la două scaune în faţa noastră. Pe gemeni i-a pus pe celălat rând, fiecare pe un scaun, paralel cu ea. Vă imaginaţi efectul acestei decizii. Din momentul în care avionul îşi lua avânt pe pistă şi până la atingerea plafonului de zbor am auzit doar „Roberto, nu-ţi desfă centura!” „Patric, stai cuminte, lasă picioarele jos!” „Robertooooo, lasă-l în pace!” „Nu-i voie!! Staţi acolo, nu vă întoarceţi!” etc etc. Roberto şi Patric nu prea înţelegeau din câte se pare româneşte. Plus că, într-un timp record au descoperit cum se desfac MĂSUŢELE! Pe care mai întâi au încercat să se urce cu picioarele. După care au început să le lovească tot cu picioarele, ca să le închidă. Măsuţele cădeau la loc. Ei le loveau. Măsuţele cădeau. Ei le lov….eu mi-am pus căştile şi am preferat să mă uit pe hublou în noapte, unde nu vedeam evident nimic. După ce am fost masaţi bine de turbulenţe iar timpanele ne-au fost suficient violate, a venit şi vremea aterizării care probabil a fost anunţată, doar că nu se auzea nimic de râsete, plânsete şi de zgomotul măsuţelor de care se ocupau conştincioşi în continuare Roberto şi Patric. Sau Patrick. A apărut şi o stewardesă, timidă, care a îndrăznit să închidă măsuţele dragilor de copilaşi. Care copilaşi le-au deschis. Stewardesa le-a închis. Ei le-au deschis şi au pus picioarele pe ele ca să priceapă aia că nu înseamnă nu. Stewardesa a mai făcut câteva încercări, în timp ce mama copiilor se făcea că citeşte o revistă. Vaca. Stewardesa s-a lăsat păgubaşă şi a plecat, dorindu-şi probabil, ca şi mine de altfel, ca măcar unul dintre cei doi să ia o măsuţă în gură la aterizare. N-a fost să fie. În aeroport ne aştepta surpriza finală: „Să ştiţi că n-au trimis niciun bagaj cu zborul acesta. Faceţi o reclamaţie şi le veţi primi mâine”. După încă o oră am terminat şi cu reclamaţia, mai ales că toţi posesorii de copii au intrat în faţă, ca să nu sufere „micuţii” de somn. Lucru bun de altfel, că a fost linişte. Şi încă e.
Deci:
– Dacă îţi cari cu tine copilul sugar în concediu, probabil că eşti masochist, dar cine-s io să te judec? Copilul nu are vreo vină că plânge, DAR tu ar trebui să iei în considerare faptul că nu eşti singur. Ai în jur oameni, dintre care mulţi călătoresc pentru a scăpa de stres. Nu ai cu cine-ţi lăsa odrasla? Nu merge atunci în concediu la mama naibii şi limitează-te la ieşiri prin apropierea casei. Gen prin păduri.
– Dacă ai un copil de 2-3-4-x ani pe care nu eşti capabil să îl controlezi fiindcă eşti un incapabil sau copilul e nebun, nu-l lua cu tine în avioane! Sau în trenuri sau în autocare sau la restaurant sau în alte locuri unde există alţi oameni care nu pot să fugă cât mai departe de tine şi-s astfel obligaţi să vă suporte. Dacă nu-ţi pasă de cei din jur, eşti un nesimţit şi meriţi să ţi se întâmple chestii rele.
ps. Nu-s tâmpit, realizez că nu toţi cei care călătoresc cu copiii o fac de plăcere sau sunt în vacanţă.
Recomandarea zilei: abţineţi-vă de la accidente
Nu de alta, dar riscaţi să muriţi de plictiseală aşteptând salvarea. Am fost câteva zile la mare, unde a fost exact cum v-aţi aștepta să fie la mare. Aşa că mai bine vă zic cum, în drum spre însoritele plaiuri ale hamsiilor, mi-a fost demonstrat din nou în ce ţară penibilă am ghinionul să trăiesc.
Valea Oltului, joi, în jur de ora 14. Nu era prea mare aglomerație, reușisem să depășesc câteva camioane, voie bună, când deodată stop. Coloană, oameni coborâţi pe lângă mașini, fuck. Fiindcă de multe ori am stat în astfel de coloane zeci de minute doar pentru ca la final să pornesc și să nu aflu niciodată de ce naiba am stat, de data asta m-am dat jos din mașină și am luat-o la pas să văd ce s-a întâmplat. N-am mers mult: la vreo 200 de metri, după o curbă ușoară, accident. Un Opel Corsa izbit frontal și violent de o dubiță. Drum blocat complet.
M-am alăturat celorlalţi gură cască, flancați de o ceată de țigani ce se mărea văzând cu ochii. În Opel, o femeie, încă la volan, rănită. Întins pe marginea drumului, pasagerul din dubiță, cu capul spart și probabil ceva oase rupte, se văita. După cum arăta parbrizul dubiței, mai mult ca sigur că nu avea centura pusă. Șoferul dubiței, julit şi el destul de tare, se ținea cu mâinile de piept, dar era în picioare. Pe femeia din Opel, care părea că nu mai are mult și leșină, o ținea un bărbat de mână. Nu era blocată pentru a necesita descarcerare, dar, din ce ce-am înţeles, nu voia sau nu avea putere să se mişte. Nici urmă de poliție sau ambulanță, însă, ținând cont că totul s-a întâmplat cu maxim 20 de minute în urmă și eram prin munți, am zis că e normal. Mă rog, normal să nu fie ambulanța, că o mașină de poliție din satele din apropiere tot ar fi putut veni. Am aflat că mai mulți oameni sunaseră deja la 112. În rest nu era mare lucru de făcut. Apă pentru răniți, cineva a adus o pătură pentru cel întins pe asfalt… Majoritatea ochilor fixaţi pe țiganii foarte vocali, care probabil ar fi poftit la ceva obiecte din mașinile avariate. Și multe păreri. Odată cu trecerea timpului, părerile au degenerat în invective. Adresate poliției și celor de la salvare, care în continuare lipseau. Au trecut în jur de 40 de minute de la producerea accidentului când în sfârșit s-au auzit niște sirene. Era o salvare care venea din direcția Râmnicu Vâlcea. A oprit, lumea a făcut loc. Din ea au coborât doi moși. Au aruncat o privire de la distanță la femeia din Opel, după care s-au îndreptat spre cel întins pe jos. L-au întrebat ce-l doare, ăla a zis că șoldul, au adus o targă, l-au pus pe ea, l-au urcat în ambulanță și duși au fost.
Am presupus că erau niște experți de primă mână, reușind de la distanță să-și dea seama care-i cazul cel mai grav. A, sau poate au preferat să nu se complice. După alte zece minute lungi, din nou sirene. De data asta era o mașină de pompieri, urmată de o mașină de poliție. La aproape o oră de la producerea accidentului! Cu pompierii era și un paramedic, care a evaluat situaţia femeii. După ce au stabilit cum să o scoată din mașină, au realizat că au o „mică” problemă: nu exista mașină de salvare care să o ducă și nu știa nimeni când și de unde trebuie să vină. Polițiștii erau doi, un el și o ea. Ea, cu telefonul la ureche, încerca să „afle amănunte”: „A văzut cineva ce s-a întâmplat?”, „Unde sunt cei din dubiță?”, „S-au dus doamnă, n-au mai avut răbdare”, „Câți erau?”. Pe când mă pregăteam să filmez scandalul ce tocmai se pregătea să explodeze pe subiectul foarte pertinent „Moare femeia aia acolo, cum e posibil să veniţi aşa târziu măgarilor?” primesc mesaj de la Laura: „Hai repede la mașină!!!!”. Panicat că cine știe ce-o pățit, zbor la mașină. De fapt era de bine: exact în dreptul mașinii noastre era un drumeag îngust și noroios printre niște case, care, conform unui localnic, ar fi ocolit locul accidentului. Mașinile mai mici care au prins de veste se înghesuiau deja pe lângă noi. N-am mai stat pe gânduri și ne-am băgat şi noi, reușind astfel, printr-un mare noroc, să evităm încă o oră-două de așteptare. De partea cealalată coloana se întindea pe mulţi kilometri.
***
La mare? Păi:
Din seria „uat dă fac”: supraveghere video contra hobbiților
Un vecin din blocul adiacent a considerat că are nevoie de un grad sporit de securitate și a luat măsuri:
Doar că stă fix la parter.
Cum naiba o fi ajuns la concluzia că n-o să-i treacă nimănui prin cap să vină prin spatele camerei, să-i fută un bobârnac sau să-i lipească o gumă pe obiectiv, după care să-l jefuiască, dacă tot a atras atenția că are în casă chestii ce merită „supraveghere video”?