Tag Archives: excursie

Bari este în Italia iar eu am aflat acest lucru abia când mi-am luat bilet de avion înspre acolo

Peste câteva ore o să fâl fâl înspre Bari până marți, în scop de relaxare și plimbare și mâncare și poze. În condițiile în care hienele de la Wizz Air au impus limitări draconice pentru bagajele de mână, eu m-am gândit să înghesui în rucsac un trepied, ca să nu mă plictisesc la security check.

Vremuri bune vin și pleacă

Fiindcă beau puțin, fumez deloc și în general nu mă știu „distra”, petrecerile de sfârșit de an mi se par la fel de atractive precum gripa. Drept urmare am urzit cu Laura din timp o deplasare cât mai departe de țărișoară, pentru a fi „acoperiți” în perioada chiolhanului de final de 2012. Destinația Praga, cu popas în Viena. Condus, văzut, pozat, explorat… pentru noi înseamnă fericire. După ce în seara dinaintea plecării am fost ca niște titirezi prin casă împachetând (eu aparatul foto, ea restul bagajelor), după ce ne-am pus fiecare câte cinci alarme la telefoane ca să putem porni la 5 dimineața, când într-un final telefoanele au început să urle… ne-am trezit amândoi gripați. Peste noapte, cum ar veni. Dar așa horror, cu gâtul în pioneze și cu febră cât casa. Blesteme, urcat în mașină și fuga la doctor la prima oră. Explicat omului situația, mai exact că indiferent ce dracu om avea, noi plecăm. Deci să facă orice e necesar și să ne pună pe picioare. Și s-a conformat domnul doctor, după ce a scos din noi câte un litru de sânge și alte cele pentru analize. Injecție cu un cocktail de antibiotice plus rețetă cu ceva pastile și spray-uri și am primit undă verde, nu înainte de a decarta 10 milioane. În două ore eram deja pe drum, să moară de ciudă toți dușmanii, în cazul nostru bacteriile și virușii.

Urmează câteva impresii de călătorie, punctat ca de obicei, că mi-e lene să povestesc mai articulat:

– Drumul prin România îl faci în jumătate din timpul estimat de GPS, fiindcă ar fi culmea să mergi cu 50 la oră 90% din drum. Imediat după graniță, lumea se cumințește.

– Ungurii au șosele foarte bune. Austriecii tot așa. Se conduce calm, cu excepțiile de rigoare, majoritatea de naționalitate română.

– La cehi autostrăzile sunt un coșmar. Foarte interesant, pe cât de proaste-s drumurile, pe atât de vitezomani sunt șoferii. Cam ca ai noștri, cu excepția faptului că cehii au totuși multe autostrăzi unde se pot da în stambă. Asta deși asfaltul e atât de vălurit încât ți se pare că ai roți pătrate.

– Hotelurile: atât cel din Viena (Jufa) cât și cel din Praga (Hotel Excellent), au fost niște alegeri inspirate. Cel din Viena a fost deschis în 2012, deci totul era nou și neîntinat. Foarte confortabil, ne-am odihnit și refăcut. La cel din Praga ne-a spus tipa de la recepție că nu mai au camere duble dar că ne dau apartamentul, fără costuri suplimentare. Deși la început am fost cam neîncrezători și așteptam să vedem care-i „catch”-ul, în cele din urmă am acceptat realitatea: ăia chiar ne-au dat apartamentul.

– În Viena erau români mai mulți decât ne-am fi dorit. În Praga erau în limite acceptabile.

– Schimbatul euro în coroane e o aventură. Cursul variază atât de mult între casele de schimb încât e nevoie de cercetare serioasă pentru a găsi cea mai bună ofertă. Noi am făcut o cercetare foarte sumară, drept urmare am înjurat un pic ulterior.

– Am ajuns și-n locul unde în toamna lui 2005 am cerut-o de nevastă și am făcut o poză. Voi vedeți un pavaj, noi ne-am văzut pe noi de acum 7 ani, eu într-un hanorac cu un număr mai mic luat de peste drum, că muream de frig, ea cu eșarfă roz pal și cu o geantă în care-mi ținea irul pentru buze.

În rest, același oraș minunat pe care-l știam:

– În seara de 31 decembrie fiecare magazin din Praga, indiferent de profil, avea băutură de vânzare la ușă.

– Nu știu cum a fost în alți ani la cehi, dar de revelionul ăsta focurile de artificii n-au fost organizate de autoritățile locale, această sarcină fiind, se pare, delegată publicului. Adică s-a dat liber la vânzarea de pirotehnice. Și s-a ocupat publicul cu vârf și îndesat, transformând orașul în ceea ce sunt convins că era replica fidelă a unei zone de război. Nu neapărat din cauza zecilor de petarde și artificii care bubuiau la fiecare secundă cu mult înainte de miezul nopții, ci din cauza sentimentului continuu că în orice moment ar putea să-ți explodeze în față ceva care să te facă să nu mai apuci 2013-ele, sau să-l apuci într-o ambulanță. Fiindcă am scăpat cu bine, putem spune că ne-a  plăcut experiența. Ca să înțelegeți despre ce-a fost vorba, așa arătau străzile după:

– Ora zero ne-a găsit pe un pod, ideea fiind să avem o panoramă cu focurile de artificii, să facem poze, să ne putem pupa nestingheriți și să fim feriți de bombe. Totul a decurs conform planului până la 00:00:01, când a început să plouă cu șampanie din toate direcțiile. Nici nu știu de ce ne-am mai luat de băut cu noi, era suficient să deschidem gura. Aparatul meu foto a fost botezat cu vreo cinci feluri de alcoale în timp ce captura imaginile de mai jos.

La mulți ani! cui are nevoie.

Mai multe fotografii aici.

Experiența Coldplay și Londra jubiliară

De data asta am găsit Londra exact ca în reclame: gri. Cu toate că am aterizat pe ploaie și cele câteva ore de dinaintea concertului le-am petrecut colindând orașul sub niște nori amenințători, odată ce am intrat pe stadion s-a făcut atât de repede senin, încât n-am putut să nu mă întreb dacă nu cumva „a umblat” cineva la vreme. Mai ales că, în același timp, în fața palatului Buckingham se desfășura și spectacolul cu ocazia jubileului de diamant al reginei. Fiindcă vremea a fost execrabilă ziua anterioară în timpul spectacolului oferit de cele 1000 de ambarcațiuni care au navigat pe Tamisa, m-am gândit că organizatorii s-au enervat și au apelat la ceva tehnologii secrete/extratereștri pentru a lua o pauză de ploaie. Important e că cerul s-a făcut albastru iar noi ne-am înseninat.

Concertul a avut loc pe stadionul Emirates, casa clubului Arsenal. În deschidere au cântat două tipe, dintre care doar Robyn merită menționată. Suedeza are talent de dă pe dinafară, doi toboșari sincronizați perfect și un sound de tremurau hainele pe noi. Gen:

***

A urmat Coldplay. Reflectoare, lasere, confeti, mingi, artificii, brățări luminoase, melodii întregi fredonate de tot stadionul, ecrane imense și o trupă ce a cântat din inimă. Vizual m-au dat gata brățările multicolore pe care le-am primit la intrarea pe stadion și care se aprindeau în ritmul muzicii, comandate prin unde radio. Ca să nu o lungesc, declar că ăsta a fost cel mai spectaculos concert la care am asistat până acum. Atâtea chestii mi-au plăcut la el încât jumătate din timp cred că am făcut numai „Oaaaaaaaaaaa…”. Bine că nu m-o filmat nimeni. Am filmat în schimb io un pic (recomand fullscreen și 1080p):

Aici e un clip filmat mai de sus și mai nemișcat

***

Și niște poze:

Restul albumului, aici.

Cum era să zbor până la Londra în principiu degeaba

Anul trecut prin noiembrie am ciripit așa:

…timpul a trecut și iaca ne aflăm în prag de iunie, deși vremea de afară insistă că nu-i așa. Biletele de avion sunt luate de anul trecut, hotelul e rezervat tot de pe atunci. Pe la mijlocul lunii mai exista doar un mic aspect nerezolvat din punctul nostru de vedere: biletele pentru concert nu ajunseseră încă în posesia noastră. Așa că, nu foarte îngrijorați, am purces la trimis mailuri. La TicketLine, de unde le-am luat, la Royal Mail, care s-a ocupat de expediere și la GLS România care ar fi trebuit să facă livrarea. Ghiciți unde anume s-au făcut biletele nevăzute. Ați ghicit. Idioții de români au fost singurii care n-au fost în stare să ne dea un răspuns coerent. Cu Ticketline și cu Royal Mail am devenit de-a dreptul prieteni, aceştia fiind mai mult decât amabili și încercând să ne ajute cu date, ore, numere de ordine și sugestii. Degeaba. Deja am început să ne cam panicăm, fiindcă toate indiciile duceau la concluzia că la noi în țară s-a „întâmplat ceva” cu plicul. În cele din urmă, după ce ne-am dat seama că biletele au părăsit probabil galaxia noastră printr-o poartă stelară aflată la granița cu România iar șansele de a le da de urmă sunt nule, am decis să apelăm la metoda de urgență: un mail lacrimogen în care Laura le povestea celor de la Ticketline cât de fani Coldplay suntem, că am luat deja biletele de avion și nu prea ne pică bine o excursie la Londra fără scop și alte asemenea. Eu i-am sugerat să scrie în mail și că unul din noi e pe ducă sau că asta va fi ultima noastră excursie peste hotare înainte ca Dan Diaconescu să ajungă președinte și să ne ia dracu pe toți, dar nu a vrut. Oricum, ce a scris se pare că a fost de ajuns, fiindcă ieri a sosit reply-ul salvator:

Suzana merită un buchet de ciocolăți.

***

Între timp am descoperit Cinemagr.am, o aplicație ce realizează „fotografii animate” și care are potențial real de a ajunge la fel de populară că și Instagram, cu toate că e puțin mai complicat de utilizat de către ăia mai speriați de tehnologie. Pe telefon aplicația afișează creațiile în format *.mov, pentru conservarea lățimii de bandă. Pe PC acestea pot fi văzute în orice browser ca gif-uri animate. Precum primele mele încercări de mai jos:

Continue reading

Zaragoza, cu poze și julituri

Înainte de a vă zice despre Zaragoza, vă explic cum am făcut de-am ajuns ultimii în avion, printr-o performanță a Laurei probabil unică în lume. Mai exact, soție-mea a reușit să blocheze cartela de acces în aeroport undeva în bordul mașinii (nu există termeni în limba română pentru a descrie locul, uitați-vă la poză), într-un mod atât de imposibil, încât, dacă ar fi fost de față, cei care au proiectat interiorul Loganului și-ar fi tras două palme din proprie inițiativă.

Deja portarul aeroportului se impacienta că blocăm intrarea, deși sunt patru intrări. Sau poate se impacienta fiindcă vedea cum se zgâlțâie mașina din cauza șoferului care încerca din răsputeri să rupă o bucată din bord, cu trei pasageri care nu făceau nimic pentru a-l opri. Fiindcă după ce am încercat cu binișorul, am ajuns la concluzia că singura soluție e să le dau dracului de plasticuri și să ajung prin orice metodă la nenorocitul de card de acces ce luneca tot mai tare în măruntaiele mașinii. Blestemând în același timp faptul că n-am venit cu taxi. În cele din urmă am reușit să recuperăm cardul și am purces înspre security check, eu cu mâinile zdrelite și tremurânde. Și-am zburat, ba am prins și loc la geam, ultimul loc la geam, prin bunăvoința unei tanti căreia îi păsa extrem de puțin de nori și peisaje.

Zaragoza

Un oraș fără nicio greșeală, cu „de toate”, un rai al bicicliștilor, plimbăreților și fotografilor. Nu neapărat și al turiștilor. Zic asta fiindcă, deși nu ne-a lipsit nimic, hotelul fiind ok iar experiența în ansamblu foarte plăcută, orașul nu este prea prietenos cu turiștii. Inscripțiile bilingve sunt o raritate iar majoritatea restaurantelor nu au meniuri decât în spaniolă. Cu un gps și Google Maps te descurci însă fără probleme, orașul nefiind foarte mare. Zona veche este bineînțeles în centru, principala atracție a acesteia fiind uriașa bazilică Nuestra Señora del Pilar. Străduțele cu restaurante și fel de fel de magazine sunt la datorie în jurul obiectivelor istorice, ca în orice oraș european ce se respectă. Pe lângă centrul vechi trece linia de tramvai aflată acum în plin proces de modernizare, ca și cea din Cluj.

Nefiind deloc la curent cu obiceiurile spaniolilor, am fost destul de mirați să constatăm că de fiecare dată când ne era nouă foame, adică pe la amiază, toate restaurantele erau închise. Noroc cu McDonalds-ul care făcea excepție și care ne-a dat, pe lângă hamburgeri, și curent pentru „smartfoanele” leșinate. Seara am reușit totuși să cinăm prin restaurantele din centrul istoric al orașului, alături de localnici vorbăreți de toate vârstele.

O altă zonă a Zaragozei care ne-a atras atenția este International Exhibition Site, unde se găsește un imens acvariu pe care l-am vizitat precum și numeroase clădiri și spații tematice ce au servit ca loc de desfășurare a expoziției internaționale „Expo 2008”. Arhitectura modernă a zonei este impresionantă, contrastând puternic cu restul orașului.

Oamenii din Zaragoza sunt parcă mai civilizați decât în alte locuri de pe continent pe unde am umblat. Am găsit și români cu duiumul, inclusiv o chelnăriță foarte binevoitoare. Din păcate restul conaționalilor s-au remarcat din mulțime prin vociferări sau atitudini de animale, ceea ce pe noi ne făcea să păstrăm liniștea până când nu mai puteam fi auziți de „frații” noștri. Seara pe străzi am întâlnit destul de mulți cerșetori și alte fețe dubioase care în unele cazuri ne făceau să grăbim pasul.

Zborul de întoarcere a fost un deliciu. Culinar, că iar mi-am luat sandwich la suprapreț, dar mai ales vizual. Dacă la decolare m-am bucurat că am văzut Zaragoza de sus pe o vreme senină cu nori din ăia albi și pufoși, mai apoi am putut admira Nisa, Monaco, Veneția și Alpii în toată splendoarea lor. Neapărat am nevoie de un obiectiv tele.

Nisa, cu aeroportul aferent.

Concluzie: da, a meritat să-mi vandalizez bordul mașinii 🙂

Continue reading

Fiindcă am priză în tren

(Postare fara diacritice, scrisa fiind de pe telefon, care are, dar nu prea la indemana. Diacritice.)

Fiindca am priza in tren si ma plictisesc – nu cumva sa citesc o carte, doamne fereste – scriu pe blog. Ma indrept inspre Clermont-Ferrand dinspre Paris. Cu 160 km/h, conform gps-ului.

– Degivrarea avionului inseamna plecare cu intarziere si ca nu vezi nimic pe geam la decolare si minute bune dupa ce esti sus. Solutia aia cu care dau pe avion se intinde pe geam si-l fac aproape opac. Dupa ce geamul se curata de la frecarea cu aerul, raman dare de gheata care strica pozele. De dezamagire, mi-am luat un sandwich cu sunca si o apa plata cu adaos 800%.

– Niste statistici spun ca aproape jumatate dintre pasagerii de la bordul unui avion uita/nu au chef sa-si opreasca telefoanele mobile inainte de decolare. Cei care si le pun pe “plane mode” nici nu sunt luati in considerare. Ar cam rezulta ca telefoanele lasate pornite in avion sunt inofensive.

– Parisul, lovit de o vreme mohorata dar nu foarte friguroasa, geme de turisti in penultima zi din an. La turnul Eiffel erau cozi ca in plin sezon de vara. Deoarece destinatia noastra finala era Clermont Ferrand, am lasat in gara bagajele intr-un… loc de lasat bagajele (cu plata, normal) si am luat-o la plimbare prin oras. Cu un bilet de metrou valabil o zi, ne-am reamintit de ce ne place Parisul.

– La metrou se cerseste profesionist. Ca sa intelegeti: trompetist cu orchestratie ce se auzea din niste boxe, teatru de papusi cu fundal muzical, acordionist insotit de solista si obisnuitii violonisti.

– Imi place mirosul din metrou, inca nu m-am prins de ce, ca e un fel de amestec de cauciuc cu cabluri incinse.

– Prin jurul Notre Dame patrulau trei politisti romani. La vanatoare de cersetori mioritici, probabil.

Acum zice în difuzoare ceva cu “madames et monsieurs” si cu “merci“, deci cred ca am ajuns la destinatie.

***

Mai multe poze, aici.

În cinci ore plec

…și ar fi trebuit să dorm, fiindcă peste trei ore trebuie să mă trezesc. Mă uit cum ninge, pentru prima dată serios iarna asta. Exact când am eu avion. Nu-i bai cică, Yahoo Answers zice că-i ok, numai să nu se transforme în viscol. Om vedea peste câteva ore.

Plec aici:

Direct dintr-un vis frumos: Elba

Și m-am întos… Ideea de a merge în Elba a venit cam așa: “Ia uite, sunt bilete ieftine către Pisa în septembrie” (eram în martie) “Hm, dar altceva pe lângă Pisa nu mai e de văzut? Că am auzit că e cam mic orașul…” (se deschide Google Maps) “Păi ar mai fi Florența și relativ aproape văd că-i insula Elba” “Insulă? Gata, mergem!”. Și cam atât. În afară că a fost locul de exil al lui Napoleon, eu nu știam nimic despre insula cu pricina. Au trecut lunile și a venit și ziua în care am pornit vitejește spre meleagurile toscane, înainte de a se face ziuă, că atunci primește Wizzair-ul culoare ieftine de zbor, ca orice low-cost care se respectă. Am aterizat în Pisa, după care am luat autobuzul până la gară, trenul până în Piombino în port și de acolo feribotul “Moby Baby” până pe insulă. Ceea ce a urmat a fost o excursie de poveste, într-unul dintre cele mai faine locuri unde se poate trăi pe Pământul ăsta (și unde trăiesc oameni pe care îmi este cam ciudă, deși ei n-au nicio vină). Am rezervat hotel pentru cinci nopți în Elba, o noapte în Florența și una în Pisa, de unde ne-am și întors cu același avion matinal.

Urmează impresiile și poze alese cu mare greutate din cele peste 3.000 pe care le-am făcut.

Elba s-ar putea rezuma așa:

Dar să detaliem totuși:

Ajunși pe insulă și după ce GPS-ul ne-a zis că avem vreo cinci kilometri până la hotel, am luat autobuzul. Tot GPS-ul ne-a arătat și la ce stație să ne oprim. Pfuai, ce șmecheri suntem. După care am luat una peste bot, deoarece coordonatele hotelului de pe booking.com erau puse de o persoană nu foarte inteligentă cu o aproximație de vreo doi kilometri pătrați. Astfel că am executat o fază ca-n filmele cu proști. Adică așa:

Bun, am ajuns până la urmă la complexul de apartamente, cam prăfuiți de la atâta mers pe marginea șoselei care nu avea trotuare că în Elba nu există acest concept, eu pe deasupra un pic mort, că eram înhămat la trollerul în care Laura a reușit eroic să înghesuie un dulap întreg de haine de-ale ei și un sertăraș de haine de-ale mele. Tot în acea zi ne-am dat seama că, dacă vrem să facem ceva interesant pe insulă n-ar fi indicat să ne bazăm pe autobuze. Circulau prea rar și opreau în prea puține locuri. Așa că ne-am întors în port, de unde am închiriat o mașină. De fapt să nu exagerez, un Panda 🙂 :

Deși inițial ne-am făcut probleme că o să încurcăm grav traficul de pe insulă, ne-am calmat rapid după ce am constatat că viteza maximă cu care se circula era de 60 iar pe lângă noi se deplasau și vehicule cu mult mai mulți ani la bord și de cele mai multe ori cu mult mai puține roți.

***

A doua zi, după niște plajă, am început să explorăm, iar eu să fac febră musculară la arătător de la apăsat pe declanșatorul camerei foto. Insula este un paradis, oricâte pretenții ai avea de la acest termen. Adică are palmieri, flori peste tot, golfuri cu plaje ce le vezi doar prin vederi, apă limpede numai bună pentru scufundări și pozat pești, orășele pitorești cățărate pe dealuri, trasee montane, locuri de privit apusuri și răsărituri etc etc etc, toate însoțite de o vreme cooperantă.

Așezările din Elba sunt atât de frumoase încât le-aș vrea înghețate în timp pentru totdeauna sub forma în care le-am găsit. În Poggio, un minuscul sătuc din vârful unei stânci, vorbeam în șoaptă ca nu cumva să perturbăm liniștea perfectă din jur. Îmi pot doar imagina ce fel de oameni trăiesc în astfel de locuri și ce viață au. Sigur nu are absolut nicio legătură cu cea trăită de noi și mă bucur pentru ei.

***

Majoritatea timpului la plajă eu l-am petrecut pe sub apă. Motivul: am primit cadou de la Laura două aparate foto subacvatice de unică folosință. Fericire supremă. Dacă în prima zi am pozat în neștire doi pești care se plimbau pe lângă mine mai în larg irosind în felul ăsta aproape un film întreg, în cele din urmă mi-o picat fisa că adevărata petrecere se dă la mal, unde, într-o apă de doar un metru adâncime, printre stânci, înotau pești cu duiumul. Lucru mai frumos n-am văzut pe viu în viața mea și mă enerva că nu puteam sta mai mult de un minut să-i admir până să trebuiască să respir.

***

Dacă îți place să explorezi, Elba este unul dintre cele mai potrivite locuri din lume. După urcat și coborât poteci timp de o oră prin pădure, sentimentul de a ieși pe o plajă cu nisip fin și complet goală este de neegalat. La fel, poți urca liniștit pe munții din insulă, nimeni nu te întreabă ce faci sau unde mergi. Răsplata o reprezintă senzația de completă libertate și niște peisaje greu de descris în cuvinte (de către mine).

***

Italienii din Elba sunt simpatici, vor să te ajute, chiar dacă stau extrem de prost cu engleza. În sensul că tu îi întrebi în engleză iar ei îți răspund în italiană. Cât pot ei de detaliat. Dacă nu ai voie cu câini, există semne cu NO DOG, iar dacă nu ai voie tu însuți, ai NO GO! 🙂

Villa Giulia, unde am stat noi, a fost o alegere inspirată. Un complex de clădiri care găzduiau fiecare câteva camere, piscină, plus un restaurant cu terasă, toate răspândite pe un deal plin de vegetație. Personal prietenos, camere mari, mâncare ok și o ambianță extrem de plăcută. Plus parcare care ne-a găzduit Panda-ul.

***

Accesul la internet în Italia este un subiect dureros. Internetul există, doar că trebuie să te dai peste cap să-l găsești în condiții umane de calitate și de preț. În Elba aveam wireless gratuit, doar că, hotelul fiind răspândit pe un deal întreg, semnalul bătea doar în jurul recepției. Bine și așa, mai ales că vedeți în poza de mai sus cum arăta “jurul”, până într-o noapte când, fiind furtună, am avut impresia ca a trăznit în curte. Și se pare că exact asta s-a întâmplat, fiindcă, după spusele lor, a rămas toată insula fără net. Așa că în restul șederii acolo a trebuit să mă bazez pe, cred eu, cea mai proastă rețea de telefonie mobilă din Europa, mai precis TIM. Semnal 3G absent, EDGE pe sărite. Păi la noi netul mobil, chiar și în vîrf de munte, e clasa I față de ce am găsit în Italia, că nu vorbesc aici numai de Elba. În Florența am găsit wireless peste tot, doar că parolat. N-ar da nimeni un pic de net la turistul înfometat, zgârciții… Doar în Pisa am avut net în camera de hotel.

O pisică ce mi-a pozat extrem de calmă, fără a fi deloc impresionată de contorsionările mele pentru a prinde un unghi bun

***

După Elba a urmat o zi în Florența, care a reprezentat un mini șoc. Adică, de la sălbăticie și liniște am ajuns brusc într-un furnicar nebun, unde, dacă nu erai atent o secundă, riscai să fii luat pe sus de un scuter sau de o bicicletă. În rest orașul e drăguț, plin ochi de turiști, cu străzi cochete, clădiri cu multă istorie în spate și restaurante îmbietoare peste tot. Legat de asta, fără nicio exagerare, în Florența am mâncat cea mai bună mâncare de când mă știu. Restaurănțelul se numește ZàZà și l-am găsit din pură întâmplare. Aveau și o carte de rețete proprii pe care acuma regret că nu am luat-o.

***

Pisa a fost o surpriză plăcută. Un oraș mic, numai bun de văzut într-o zi. Atracția a fost evident turnul, cu adevărat spectaculos fiindcă era mult mai înclinat decât mi-am imaginat, dar pe care nu l-am vizitat pe dinăuntru fiindcă era 15 euro de persoană intrarea, adică hoție. În jur mii de turiști care, suferind de o cruntă lipsă de imaginație, se pozau făcându-se că sprijină turnul cu mâinile, cu picioarele, cu fundul… Eu îi pozam pe ei.

***

În timpul zborului înspre Cluj a urlat un copil tot drumul, iar la aterizare, lucru de consemnat în cărțile de istorie, nu a aplaudat nimeni. Poate fiindcă domnul căpitan Zoltan a aterizat avionul lin și fără nicio emoție. Așa se întâmplă întotdeauna, lucrurile bune trec neobservate.

Ajuns în Cluj, am realizat că mi-a fost dor de casă. Mi-a trecut însă după o oră.

***

Aici, arhiva cu toate pozele.