Și m-am întos… Ideea de a merge în Elba a venit cam așa: „Ia uite, sunt bilete ieftine către Pisa în septembrie” (eram în martie) „Hm, dar altceva pe lângă Pisa nu mai e de văzut? Că am auzit că e cam mic orașul…” (se deschide Google Maps) „Păi ar mai fi Florența și relativ aproape văd că-i insula Elba” „Insulă? Gata, mergem!”. Și cam atât. În afară că a fost locul de exil al lui Napoleon, eu nu știam nimic despre insula cu pricina. Au trecut lunile și a venit și ziua în care am pornit vitejește spre meleagurile toscane, înainte de a se face ziuă, că atunci primește Wizzair-ul culoare ieftine de zbor, ca orice low-cost care se respectă. Am aterizat în Pisa, după care am luat autobuzul până la gară, trenul până în Piombino în port și de acolo feribotul „Moby Baby” până pe insulă. Ceea ce a urmat a fost o excursie de poveste, într-unul dintre cele mai faine locuri unde se poate trăi pe Pământul ăsta (și unde trăiesc oameni pe care îmi este cam ciudă, deși ei n-au nicio vină). Am rezervat hotel pentru cinci nopți în Elba, o noapte în Florența și una în Pisa, de unde ne-am și întors cu același avion matinal.
Urmează impresiile și poze alese cu mare greutate din cele peste 3.000 pe care le-am făcut.
Elba s-ar putea rezuma așa:
Dar să detaliem totuși:
Ajunși pe insulă și după ce GPS-ul ne-a zis că avem vreo cinci kilometri până la hotel, am luat autobuzul. Tot GPS-ul ne-a arătat și la ce stație să ne oprim. Pfuai, ce șmecheri suntem. După care am luat una peste bot, deoarece coordonatele hotelului de pe booking.com erau puse de o persoană nu foarte inteligentă cu o aproximație de vreo doi kilometri pătrați. Astfel că am executat o fază ca-n filmele cu proști. Adică așa:
Bun, am ajuns până la urmă la complexul de apartamente, cam prăfuiți de la atâta mers pe marginea șoselei care nu avea trotuare că în Elba nu există acest concept, eu pe deasupra un pic mort, că eram înhămat la trollerul în care Laura a reușit eroic să înghesuie un dulap întreg de haine de-ale ei și un sertăraș de haine de-ale mele. Tot în acea zi ne-am dat seama că, dacă vrem să facem ceva interesant pe insulă n-ar fi indicat să ne bazăm pe autobuze. Circulau prea rar și opreau în prea puține locuri. Așa că ne-am întors în port, de unde am închiriat o mașină. De fapt să nu exagerez, un Panda 🙂 :
Deși inițial ne-am făcut probleme că o să încurcăm grav traficul de pe insulă, ne-am calmat rapid după ce am constatat că viteza maximă cu care se circula era de 60 iar pe lângă noi se deplasau și vehicule cu mult mai mulți ani la bord și de cele mai multe ori cu mult mai puține roți.
***
A doua zi, după niște plajă, am început să explorăm, iar eu să fac febră musculară la arătător de la apăsat pe declanșatorul camerei foto. Insula este un paradis, oricâte pretenții ai avea de la acest termen. Adică are palmieri, flori peste tot, golfuri cu plaje ce le vezi doar prin vederi, apă limpede numai bună pentru scufundări și pozat pești, orășele pitorești cățărate pe dealuri, trasee montane, locuri de privit apusuri și răsărituri etc etc etc, toate însoțite de o vreme cooperantă.
Așezările din Elba sunt atât de frumoase încât le-aș vrea înghețate în timp pentru totdeauna sub forma în care le-am găsit. În Poggio, un minuscul sătuc din vârful unei stânci, vorbeam în șoaptă ca nu cumva să perturbăm liniștea perfectă din jur. Îmi pot doar imagina ce fel de oameni trăiesc în astfel de locuri și ce viață au. Sigur nu are absolut nicio legătură cu cea trăită de noi și mă bucur pentru ei.
***
Majoritatea timpului la plajă eu l-am petrecut pe sub apă. Motivul: am primit cadou de la Laura două aparate foto subacvatice de unică folosință. Fericire supremă. Dacă în prima zi am pozat în neștire doi pești care se plimbau pe lângă mine mai în larg irosind în felul ăsta aproape un film întreg, în cele din urmă mi-o picat fisa că adevărata petrecere se dă la mal, unde, într-o apă de doar un metru adâncime, printre stânci, înotau pești cu duiumul. Lucru mai frumos n-am văzut pe viu în viața mea și mă enerva că nu puteam sta mai mult de un minut să-i admir până să trebuiască să respir.
***
Dacă îți place să explorezi, Elba este unul dintre cele mai potrivite locuri din lume. După urcat și coborât poteci timp de o oră prin pădure, sentimentul de a ieși pe o plajă cu nisip fin și complet goală este de neegalat. La fel, poți urca liniștit pe munții din insulă, nimeni nu te întreabă ce faci sau unde mergi. Răsplata o reprezintă senzația de completă libertate și niște peisaje greu de descris în cuvinte (de către mine).
***
Italienii din Elba sunt simpatici, vor să te ajute, chiar dacă stau extrem de prost cu engleza. În sensul că tu îi întrebi în engleză iar ei îți răspund în italiană. Cât pot ei de detaliat. Dacă nu ai voie cu câini, există semne cu NO DOG, iar dacă nu ai voie tu însuți, ai NO GO! 🙂
Villa Giulia, unde am stat noi, a fost o alegere inspirată. Un complex de clădiri care găzduiau fiecare câteva camere, piscină, plus un restaurant cu terasă, toate răspândite pe un deal plin de vegetație. Personal prietenos, camere mari, mâncare ok și o ambianță extrem de plăcută. Plus parcare care ne-a găzduit Panda-ul.
***
Accesul la internet în Italia este un subiect dureros. Internetul există, doar că trebuie să te dai peste cap să-l găsești în condiții umane de calitate și de preț. În Elba aveam wireless gratuit, doar că, hotelul fiind răspândit pe un deal întreg, semnalul bătea doar în jurul recepției. Bine și așa, mai ales că vedeți în poza de mai sus cum arăta „jurul”, până într-o noapte când, fiind furtună, am avut impresia ca a trăznit în curte. Și se pare că exact asta s-a întâmplat, fiindcă, după spusele lor, a rămas toată insula fără net. Așa că în restul șederii acolo a trebuit să mă bazez pe, cred eu, cea mai proastă rețea de telefonie mobilă din Europa, mai precis TIM. Semnal 3G absent, EDGE pe sărite. Păi la noi netul mobil, chiar și în vîrf de munte, e clasa I față de ce am găsit în Italia, că nu vorbesc aici numai de Elba. În Florența am găsit wireless peste tot, doar că parolat. N-ar da nimeni un pic de net la turistul înfometat, zgârciții… Doar în Pisa am avut net în camera de hotel.
O pisică ce mi-a pozat extrem de calmă, fără a fi deloc impresionată de contorsionările mele pentru a prinde un unghi bun
***
După Elba a urmat o zi în Florența, care a reprezentat un mini șoc. Adică, de la sălbăticie și liniște am ajuns brusc într-un furnicar nebun, unde, dacă nu erai atent o secundă, riscai să fii luat pe sus de un scuter sau de o bicicletă. În rest orașul e drăguț, plin ochi de turiști, cu străzi cochete, clădiri cu multă istorie în spate și restaurante îmbietoare peste tot. Legat de asta, fără nicio exagerare, în Florența am mâncat cea mai bună mâncare de când mă știu. Restaurănțelul se numește ZàZà și l-am găsit din pură întâmplare. Aveau și o carte de rețete proprii pe care acuma regret că nu am luat-o.
***
Pisa a fost o surpriză plăcută. Un oraș mic, numai bun de văzut într-o zi. Atracția a fost evident turnul, cu adevărat spectaculos fiindcă era mult mai înclinat decât mi-am imaginat, dar pe care nu l-am vizitat pe dinăuntru fiindcă era 15 euro de persoană intrarea, adică hoție. În jur mii de turiști care, suferind de o cruntă lipsă de imaginație, se pozau făcându-se că sprijină turnul cu mâinile, cu picioarele, cu fundul… Eu îi pozam pe ei.
***
În timpul zborului înspre Cluj a urlat un copil tot drumul, iar la aterizare, lucru de consemnat în cărțile de istorie, nu a aplaudat nimeni. Poate fiindcă domnul căpitan Zoltan a aterizat avionul lin și fără nicio emoție. Așa se întâmplă întotdeauna, lucrurile bune trec neobservate.
Ajuns în Cluj, am realizat că mi-a fost dor de casă. Mi-a trecut însă după o oră.
***
Aici, arhiva cu toate pozele.
Voi mai folosiți RSS-ul? La mine trec uneori zile până să deschid reader-ul. Asta fiindcă Twitter poate ține loc de RSS bine mersi. Aproape fiecare blogger are cont și își anunță ultimul articol scris într-un tweet. În plus poți găsi linkuri interesante spre alte bloguri, clipuri, poze… Dar valoarea Twitter, cel puțin în concepția creatorilor săi, stă în experiențele personale ale utilizatorilor, împărtășite în 140 de caractere. Deoarece citesc de o bună bucată de vreme ce scriu cei pe care-i urmăresc prin intermediul conturilor pe care le administrez, găsesc destul de comică afirmația de mai sus, fiindcă e mai probabil să-l găsești pe Adi Minune citind în BCU decât să găsești ceva cu adevărat valoros pe Twitter.
așa-i că vă e poftă? (link spre poză făcută cu telefonul la o porție de cartofi prăjiți unsuroși)
((… (mesaj criptic, misterios, genul “ați vrea voi să știți la ce mă refer, da nu veți afla niciodată, probabil fiindcă e doar o banalitate”)
Trecând peste mini infarct, mă întorc să văd ce s-o întâmplat. Era Andreea, simpatica noastră prietenă, cu mâna întinsă înspre geamul restaurantului. Hm. Mă uit înăuntru pregătindu-mă sufletește pentru ceva scenă din Final Destination și ce văd? Văd un ditamai șobolănocul ițindu-se de după o masă. Nu semăna cu Remy din Ratatouille dar presupun că avea aceleași preocupări. Nu dispare bine șobo și apare un șoarece. Oooo…key…, am văzut destul, hai să mergem. No, pune-te acuma și explică-le la oameni că nu ăsta-i de fapt Parisul, că e vorba doar de un restaurant jegos de lângă gară, că nu mai știu ce. Din fericire (sau nu), șobolanul parizian le-a fost șters curând din memorie de alți dăunători, mai vocali.
„Cred ca viata urbana s-ar schimba pentru fiecare daca am fi inconjurati de foarte multe flori flori.In loc de trotuare plictisitoare am putea vedea flori de sezon.” – 
