Recomandarea zilei: abţineţi-vă de la accidente

Nu de alta, dar riscaţi să muriţi de plictiseală aşteptând salvarea. Am fost câteva zile la mare, unde a fost exact cum v-aţi aștepta să fie la mare. Aşa că mai bine vă zic cum, în drum spre însoritele plaiuri ale hamsiilor, mi-a fost demonstrat din nou în ce ţară penibilă am ghinionul să trăiesc.

Valea Oltului, joi, în jur de ora 14. Nu era prea mare aglomerație, reușisem să depășesc câteva camioane, voie bună, când deodată stop. Coloană, oameni coborâţi pe lângă mașini, fuck. Fiindcă de multe ori am stat în astfel de coloane zeci de minute doar pentru ca la final să pornesc și să nu aflu niciodată de ce naiba am stat, de data asta m-am dat jos din mașină și am luat-o la pas să văd ce s-a întâmplat. N-am mers mult: la vreo 200 de metri, după o curbă ușoară, accident. Un Opel Corsa izbit frontal și violent de o dubiță. Drum blocat complet.

M-am alăturat celorlalţi gură cască, flancați de o ceată de țigani ce se mărea văzând cu ochii. În Opel, o femeie, încă la volan, rănită. Întins pe marginea drumului, pasagerul din dubiță, cu capul spart și probabil ceva oase rupte, se văita. După cum arăta parbrizul dubiței, mai mult ca sigur că nu avea centura pusă. Șoferul dubiței, julit şi el destul de tare, se ținea cu mâinile de piept, dar era în picioare. Pe femeia din Opel, care părea că nu mai are mult și leșină, o ținea un bărbat de mână. Nu era blocată pentru a necesita descarcerare, dar, din ce ce-am înţeles, nu voia sau nu avea putere să se mişte. Nici urmă de poliție sau ambulanță, însă, ținând cont că totul s-a întâmplat cu maxim 20 de minute în urmă și eram prin munți, am zis că e normal. Mă rog, normal să nu fie ambulanța, că o mașină de poliție din satele din apropiere tot ar fi putut veni. Am aflat că mai mulți oameni sunaseră deja la 112. În rest nu era mare lucru de făcut. Apă pentru răniți, cineva a adus o pătură pentru cel întins pe asfalt… Majoritatea ochilor fixaţi pe țiganii foarte vocali, care probabil ar fi poftit la ceva obiecte din mașinile avariate. Și multe păreri. Odată cu trecerea timpului, părerile au degenerat în invective. Adresate poliției și celor de la salvare, care în continuare lipseau. Au trecut în jur de 40 de minute de la producerea accidentului când în sfârșit s-au auzit niște sirene. Era o salvare care venea din direcția Râmnicu Vâlcea. A oprit, lumea a făcut loc. Din ea au coborât doi moși. Au aruncat o privire de la distanță la femeia din Opel, după care s-au îndreptat spre cel întins pe jos. L-au întrebat ce-l doare, ăla a zis că șoldul, au adus o targă, l-au pus pe ea, l-au urcat în ambulanță și duși au fost.

Am presupus că erau niște experți de primă mână, reușind de la distanță să-și dea seama care-i cazul cel mai grav. A, sau poate au preferat să nu se complice. După alte zece minute lungi, din nou sirene. De data asta era o mașină de pompieri, urmată de o mașină de poliție. La aproape o oră de la producerea accidentului! Cu pompierii era și un paramedic, care a evaluat situaţia femeii. După ce au stabilit cum să o scoată din mașină, au realizat că au o „mică” problemă: nu exista mașină de salvare care să o ducă și nu știa nimeni când și de unde trebuie să vină. Polițiștii erau doi, un el și o ea. Ea, cu telefonul la ureche, încerca să „afle amănunte”: „A văzut cineva ce s-a întâmplat?”, „Unde sunt cei din dubiță?”, „S-au dus doamnă, n-au mai avut răbdare”, „Câți erau?”. Pe când mă pregăteam să filmez scandalul ce tocmai se pregătea să explodeze pe subiectul foarte pertinent „Moare femeia aia acolo, cum e posibil să veniţi aşa târziu măgarilor?” primesc mesaj de la Laura: „Hai repede la mașină!!!!”. Panicat că cine știe ce-o pățit, zbor la mașină. De fapt era de bine: exact în dreptul mașinii noastre era un drumeag îngust și noroios printre niște case, care, conform unui localnic, ar fi ocolit locul accidentului. Mașinile mai mici care au prins de veste se înghesuiau deja pe lângă noi. N-am mai stat pe gânduri și ne-am băgat şi noi, reușind astfel, printr-un mare noroc, să evităm încă o oră-două de așteptare. De partea cealalată coloana se întindea pe mulţi kilometri.

***

La mare? Păi:

Din seria „uat dă fac”: supraveghere video contra hobbiților

Un vecin din blocul adiacent a considerat că are nevoie de un grad sporit de securitate și a luat măsuri:

Doar că stă fix la parter.

Cum naiba o fi ajuns la concluzia că n-o să-i treacă nimănui prin cap să vină prin spatele camerei, să-i fută un bobârnac sau să-i lipească o gumă pe obiectiv, după care să-l jefuiască, dacă tot a atras atenția că are în casă chestii ce merită „supraveghere video”?

Și înapoi

Trecu și Bari. A fost fain în tocul cizmei. Fain înseamnă vreme bună, văzut chestii pe care nu le-am mai văzut, pozat și alte lucruri plăcute pe care aș prefera să le fac mai des.

Impresii, cu steluță:

* Zborul încolo, film de groază. Decolarea a durat dublu față de cât eram eu obișnuit, fiind probabil cu vânt de spate, încât deja îmi imaginam cum folosim ieșirile de urgență și fugim în timp ce avionul explodează… în fine, a decolat până la urmă, zbor lin, nori pufoși, poze, sandwich-ul plin de conservanți obligatoriu, anunță stewardesa aterizarea, avionul intră în turbulențe. Dar nu așa, una-două, ci în foc automat, de parcă eram vaporul care se scufunda din „Viața lui Pi”. În timp ce eu strângeam brațele scaunului și număram secundele până la impact, pe Laura o preocupa vegetația pe deasupra căreia treceam și de care în același timp ne apropiam: „Dar oare ăia îs măslini? De fapt stai că aici nu cresc măslini. Sau cresc?” Am aterizat, lumea izbucnește în aplauze în timp ce eu contemplam un sentiment de recunoștință supremă față de pilot, probabil automat.

Plănuiserăm să închiriem o mașină, dar, cum nu poți închiria nimic în Italia cu carnetul de șofer uitat în Florești, ne-am resemnat și am hotărât să luăm trenul pentru deplasările prin împrejurimi. Bari nu este foarte întins, așa că în oraș ne-am descurcat pe jos.

* Primul lucru ce l-am remarcat, înghesuit în autobuzul dinspre aeroport, a fost că italienii sudiști n-au drumuri bune. Gropi, petice, denivelări, mă simțeam ca acasă. A doua chestie care-ți sare în ochi (și-n urechi), e stilul lor de condus. În Bari, claxonul ține loc de semnalizare, de atras atenția, de înjurături, probabil și de divertisment, fiindcă auzi claxoane la tot pasul. Indiferent că intră într-o intersecție sau doar li se pare lor că un alt vehicul face ceva dubios, toți șoferii claxonează. În schimb nimeni nu semnalizează. Deloc. De nenumărate ori voiam să traversez pe la câte un colț de stradă și trebuia să aștept să treacă toți, că nu știam care în ce direcție o ia. Bineînțeles, grijulii, cei care treceau pe lângă noi aveau grijă să ne claxoneze. Trecerile de pietoni nu sunt semnalizate și sunt atât de șterse încât am tras concluzia că probabil sunt desființate din ceva motiv misterios. Abia la intersecțiile mari, unde pericolul de carnagiu nu poate fi ignorat, erau și semafoare pentru pietoni.

* Hotelul unde am stat se numea Cristal și era, ați ghicit, curat. Cameră cu terasă la etajul cinci, priveliște „boemă”, personal foarte prietenos, atâta că wi-fi-ul mergea doar la parter, tragedie pentru mine, câștig de 40 de euro pentru Orange.

Riposo

Auzisem eu câte ceva despre riposo-ul italian (pauza de masă și de odihnă din timpul zilei), dar nu mi-am imaginat că e un obicei atât de enervant. Noi am picat în oraș exact în timpul riposo-ului și evident că o bună bucată de vreme ne-am întrebat în ce univers paralel am ajuns și de ce suntem numai noi pe străzi în timp ce absolut totul în jur este închis. Dacă vrei să-ți cumperi o aspirină în timpul riposo-ului n-ai de unde. Comercianții fac pauză de la amiază până pe la 5-6 după masa, când se întorc la lucru pentru încă câteva ore.

Vizite

Bari nu este un oraș foarte turistic. Îți dai seama de asta prin faptul că sunt puține magazine de suveniruri și nu vezi chinezi cu aparate foto la tot pasul, ca în Roma de exemplu. Orașul e destul de ordonat, cu multe străzi lungi și perpendiculare pline de magazine, zona veche medievală și portul fiind însă atracțiile principale. Seara lumea iese în număr mare din case pentru cină și socializare, centrul fiind absolut invadat. Curățenia cam lasă de dorit.

Am vizitat și câteva așezări aflate în zonă, biletele de tren având prețuri foarte ok. În Ostuni am găsit o cetate minunată, amplasată în vârful unui deal, de unde vedeam marea aflată la câțiva kilometri depărtare. Toate clădirile cetății erau vopsite în alb și peste tot erau ghivece cu flori colorate. Tot acolo am găsit un restaurant frumos unde mâncat niște antipasti din specialitățile locale și am băut limoncello.

În Alberobello am văzut mulți trulli (trullo la singular), care sunt niște case cu acoperișuri conice construite integral din piatră. Există o zonă a orașului, cea mai spectaculoasă de altfel, în care sunt doar trulli, majoritatea transformați în magazine de suveniruri și restaurante, însă și în rest am observat clădiri, chiar și noi, cu câte un trullo lipit de ele. Ce-i drept și eu aș vrea un trullo dacă aș locui acolo.

Polignano a Mare este o altă frumusețe de orășel. Construit pe un mal stâncos erodat „artistic” de valuri, are niște priveliști pe care ai vrea să le imortalizezi la fiecare pas. Sunt sigur că e un rai al pictorilor. Noi am nimerit în timpul unui festival de zmeie, zeci de localnici fiind prezenți pentru a-și înălța creațiile.

Oamenii

Peste tot am dat de oameni simpatici și amabili, deși extrem de puțini dintre ei știu engleză. De exemplu în Ostuni, pe drumul dintre gară și oraș, drum care are vreo doi kilometri și pe care noi voiam să-l facem pe jos, a început să plouă ușor. La un moment dat, o mașină care venea din sens opus a oprit, bărbatul de la volan ne-a întrebat unde mergem apoi s-a oferit să întoarcă și să ne ducă până în centrul cetății. La final nu a acceptat niciun ban. Pe de altă parte tinerii italieni sunt niște brute needucate. Urlă, trântesc, fac mizerie, afișând o lipsă de respect totală față de oricine și orice. Pe deasupra, două din trei adolescente sunt grase ca niște scroafe, a treia fiind, să zicem, prezentabilă. Spre deosebire de românce, unde două din trei sunt cel puțin drăguțe iar a treia e aproape invariabil o bunăciune. Chiar interesant fenomenul.

M-am întors.

***

Mai multe fotografii AICI

De porneam cu un minut mai târziu…

…nu pățeam ce vedeți mai sus. Duminica de Paști. Veneam de la Baia Mare de la un set de părinți și mergeam către Alba Iulia la celălalt set. Muzică, doar eu cu ea, vreme faină, ne visam deja în grădină la mama aruncând mingea lui Rexi ca să ne-o aducă înapoi ca să i-o aruncăm iar. La vreo câțiva kilometri de ieșirea de pe A3, universul ne-a demonstrat că poate face pipi oricând pe planurile noastre. Mergeam în spatele unui prost. Îi spun prost fiindcă a avut un rol destul de însemnat în incident. Mai ales că putea fi el în locul meu, cum de altfel aș fi preferat. Deci prostul a văzut în depărtare o mașină de poliție. Deși nu avea mai mult de 130, viteza legală, s-a gândit că ar fi cazul să încetinească până la 90, un obicei cretin al multor șoferi care se panichează ca tâmpiții atunci când văd un radar. După ce am stat vreo 20 de secunde în spatele lui și am văzut că nu-și revine, am dat să-l depășesc. Doar că, în momentul în care am ajuns paralel cu el, observ un câine care apare din partea dreaptă și dă să traverseze șoseaua. La un moment dat se oprește între benzi, socotind probabil în dreptul cărei mașini să se arunce. Din păcate a ales-o pe a mea, văzând-o mai spălată sau ceva. N-am avut ce face. În dreapta mașină, în stânga parapet, în față câine de talie mare, ca nu cumva să scap ieftin. Strâns din dinți, frână atât cât mi-a permis viteza, luat câinele în plin. Uitat în oglinda retrovizoare, câinele și ceva bucăți din mașina mea rostogolindu-se în urmă. Frânat ușor ca sa nu mă trezesc cu vreun camion peste mine, avarii și oprit fix în fața mașinii de poliție. Mă dau jos și mă duc să inspectez, așteptându-mă să găsesc numărul rupt sau cel puțin o parte din câine. Când colo, din radiator tocmai se scurgeau ultimele picături de antigel iar masca din față era crăpată pe mijloc. Și evident, numărul rupt. În timp ce blestemam pe cei care au montat simulacrul ăla de gard de protecție de-a lungul autostrăzii, mă trezesc cu un polițist lângă mine. „Hai să vezi ceva!”. Mă duc la mașina lor să văd ceva-ul. Mă filmaseră. Așa că am văzut în reluare și din alt unghi toată faza. Spectaculoasă de altfel, ieșea un viral decent, păcat că nu m-au lăsat să le filmez ecranul cu telefonul. Nimic de reproșat polițiștilor, foarte de treabă, mi-au dat numărul unei firme de tractări și o dovadă de reparație pentru asigurări, apoi au plecat să ia câinele (deloc surprinzător, mort) din mijlocul drumului. Noi am rămas să așteptăm platforma. Zilele ce au urmat m-am plimbat între asigurări și service. Costurile distracției: 6900 de lei, din care 400 doar tractarea, la suprapreț că era ziua de Paști. Din fericire am avut casco, deci am rămas doar cu deranjul.

Închei cu un sincer „MURIȚI ÎN CHINURI!” adresat celor care administrează autostrada.

Aducere la zi

Trăiesc. Încă prin zonă. Încercăm ceva, ca să ne mai complicăm existenţa un picuţ. La sfârşitul lui mai, poate mai iute. Vă anunţ.

A good day to die easy

Eu am tot zis că o să-mi găsesc sfârșitul în trafic. În sensul că-mi va face felul vreun mafiot, după ce-l voi enerva suficient de tare ca urmare a faptului că m-a enervat el primul. Vă povestesc și o întâmplare relativ recentă și-o să fiți de acord că zilele mi-s numărate. Comedia s-a petrecut așa: mă întorceam din oraș în sat să iau ceva de acasă. Intru cu vehiculul pe străduța ce duce la bloc când, dintr-o curte, mă trezesc că iese o mașină care-mi taie cu nonșalanță calea. Frână de mi-au zburat toate prin mașină, așteptat ca idiotul să se uite la mine, arătat degetul, înjurat, continuat drumul. Am remarcat în treacăt că cel de la volan era o ceafă-lată cu privire criminală. Măi și nu fac bine 50 de metri că îl aud pe ăla cum ambalează motorul și îl văd în oglindă cum se ia după mine cu roțile fumegânde. Accelerez, adrenalina deja pompa, mai ales că am identificat o mică problemă: drumul se înfunda la mine la bloc. Mi-am amintit însă că în jurul blocului e pavaj, lăudată fie criza că nu l-a prins pe constructor înainte să apuce să paveze. Așa că, ajuns la bloc, mi-am continuat drumul în jurul lui. Ăla după mine. Să o iau înapoi pe drumul de pe care am venit iarăși nu era înțelept, fiindcă sigur mi-ar fi tăiat calea la un moment dat sau, mai rău, aș fi accidentat eu pe careva. Am continuat deci să mă învârt în jurul blocului, ca o oaie fugărită de măcelar, profitând de faptul că pe alee nu încap două mașini una lângă alta iar pe fiecare margine sunt mașini parcate. Cred că am făcut așa vreo opt ture, eu lejer fiindcă eram pe tarlaua mea, goriloiul mai ezitant la curbe, să nu agațe ceva. Uneori se oprea, gândindu-se probabil cum să-mi vină de hac, dată fiind situația. Mă opream și eu la câțiva metri în fața lui. Când pornea, apăsam și eu pedala. Și uite așa ne-am ținut de urât ceva vreme, singura și potențial ultima mea dorință fiind să nu mă trezesc cu o mașină venind din sens opus. În cele din urmă nenea a renunțat și a luat-o înapoi de unde a venit, nu înainte de a-mi transmite niște mesaje cu o puternică încărcătură maternă. După ce a dispărut în zare, am parcat într-un loc de unde puteam demara iute la nevoie, m-am dus în casă, am luat obiectul după care venisem, nu mai știu ce era, m-am înarmat cu țeava de la aspirator (grea, perete dublu, posibil fatală) și am ieșit din nou. Mă gândeam că poate sunt așteptat la vreo cotitură și nu strică să am și eu un cuvânt mai greu de spus. N-a fost cazul, dar am umblat cu țeava de la aspirator în mașină tot restul săptămânii, giast in cheis. 

Mai buni

Faptele bune pe care le facem sunt de obicei cele care necesită efort minim și nu ne afectează confortul. Ba uneori mai așteptăm și răsplată pentru ele. „Dar vai te rog, nu-i necesar! -Insist! -Bine, dacă insiști…prefer demidulce”. Puțini sunt cei aruncați în mijlocul unor situații disperate, care să le testeze „pe bune” altruismul.

În timp ce filmam la „Trei Frați Pătați”, mi-am dat seama că n-aș putea să fac munca acelor oameni. Nu fiindcă sunt prea milos, ci pentru că sacrificiile sunt prea multe iar motivele de bucurie prea puține. Acolo se duce o luptă care nu dă semne că se va termina prea curând şi care îi expune permanent pe cei implicați la suferință, boală, moarte. Dar așa gândesc eu. Oamenii aceia sunt mai buni ca mine.

Vremuri bune vin și pleacă

Fiindcă beau puțin, fumez deloc și în general nu mă știu „distra”, petrecerile de sfârșit de an mi se par la fel de atractive precum gripa. Drept urmare am urzit cu Laura din timp o deplasare cât mai departe de țărișoară, pentru a fi „acoperiți” în perioada chiolhanului de final de 2012. Destinația Praga, cu popas în Viena. Condus, văzut, pozat, explorat… pentru noi înseamnă fericire. După ce în seara dinaintea plecării am fost ca niște titirezi prin casă împachetând (eu aparatul foto, ea restul bagajelor), după ce ne-am pus fiecare câte cinci alarme la telefoane ca să putem porni la 5 dimineața, când într-un final telefoanele au început să urle… ne-am trezit amândoi gripați. Peste noapte, cum ar veni. Dar așa horror, cu gâtul în pioneze și cu febră cât casa. Blesteme, urcat în mașină și fuga la doctor la prima oră. Explicat omului situația, mai exact că indiferent ce dracu om avea, noi plecăm. Deci să facă orice e necesar și să ne pună pe picioare. Și s-a conformat domnul doctor, după ce a scos din noi câte un litru de sânge și alte cele pentru analize. Injecție cu un cocktail de antibiotice plus rețetă cu ceva pastile și spray-uri și am primit undă verde, nu înainte de a decarta 10 milioane. În două ore eram deja pe drum, să moară de ciudă toți dușmanii, în cazul nostru bacteriile și virușii.

Urmează câteva impresii de călătorie, punctat ca de obicei, că mi-e lene să povestesc mai articulat:

– Drumul prin România îl faci în jumătate din timpul estimat de GPS, fiindcă ar fi culmea să mergi cu 50 la oră 90% din drum. Imediat după graniță, lumea se cumințește.

– Ungurii au șosele foarte bune. Austriecii tot așa. Se conduce calm, cu excepțiile de rigoare, majoritatea de naționalitate română.

– La cehi autostrăzile sunt un coșmar. Foarte interesant, pe cât de proaste-s drumurile, pe atât de vitezomani sunt șoferii. Cam ca ai noștri, cu excepția faptului că cehii au totuși multe autostrăzi unde se pot da în stambă. Asta deși asfaltul e atât de vălurit încât ți se pare că ai roți pătrate.

– Hotelurile: atât cel din Viena (Jufa) cât și cel din Praga (Hotel Excellent), au fost niște alegeri inspirate. Cel din Viena a fost deschis în 2012, deci totul era nou și neîntinat. Foarte confortabil, ne-am odihnit și refăcut. La cel din Praga ne-a spus tipa de la recepție că nu mai au camere duble dar că ne dau apartamentul, fără costuri suplimentare. Deși la început am fost cam neîncrezători și așteptam să vedem care-i „catch”-ul, în cele din urmă am acceptat realitatea: ăia chiar ne-au dat apartamentul.

– În Viena erau români mai mulți decât ne-am fi dorit. În Praga erau în limite acceptabile.

– Schimbatul euro în coroane e o aventură. Cursul variază atât de mult între casele de schimb încât e nevoie de cercetare serioasă pentru a găsi cea mai bună ofertă. Noi am făcut o cercetare foarte sumară, drept urmare am înjurat un pic ulterior.

– Am ajuns și-n locul unde în toamna lui 2005 am cerut-o de nevastă și am făcut o poză. Voi vedeți un pavaj, noi ne-am văzut pe noi de acum 7 ani, eu într-un hanorac cu un număr mai mic luat de peste drum, că muream de frig, ea cu eșarfă roz pal și cu o geantă în care-mi ținea irul pentru buze.

În rest, același oraș minunat pe care-l știam:

– În seara de 31 decembrie fiecare magazin din Praga, indiferent de profil, avea băutură de vânzare la ușă.

– Nu știu cum a fost în alți ani la cehi, dar de revelionul ăsta focurile de artificii n-au fost organizate de autoritățile locale, această sarcină fiind, se pare, delegată publicului. Adică s-a dat liber la vânzarea de pirotehnice. Și s-a ocupat publicul cu vârf și îndesat, transformând orașul în ceea ce sunt convins că era replica fidelă a unei zone de război. Nu neapărat din cauza zecilor de petarde și artificii care bubuiau la fiecare secundă cu mult înainte de miezul nopții, ci din cauza sentimentului continuu că în orice moment ar putea să-ți explodeze în față ceva care să te facă să nu mai apuci 2013-ele, sau să-l apuci într-o ambulanță. Fiindcă am scăpat cu bine, putem spune că ne-a  plăcut experiența. Ca să înțelegeți despre ce-a fost vorba, așa arătau străzile după:

– Ora zero ne-a găsit pe un pod, ideea fiind să avem o panoramă cu focurile de artificii, să facem poze, să ne putem pupa nestingheriți și să fim feriți de bombe. Totul a decurs conform planului până la 00:00:01, când a început să plouă cu șampanie din toate direcțiile. Nici nu știu de ce ne-am mai luat de băut cu noi, era suficient să deschidem gura. Aparatul meu foto a fost botezat cu vreo cinci feluri de alcoale în timp ce captura imaginile de mai jos.

La mulți ani! cui are nevoie.

Mai multe fotografii aici.

Montaj optimist de sezon

Un Cluj fără griji, „ca afară”, pregătit de sărbătorit – asta am vrut să inspire imaginile și sper că mi-a reușit într-o anumită măsură. Au fost multe secvențe. Nu a fost greu să le filmez ci să le sortez. Presa9 este un proiect tânăr, în care cred.

O nedreptate

Urăsc nedreptățile. Nu am pățit prea multe până acum, dar oricum, și când văd că i se întâmplă altcuiva simt că iau foc. Joia trecută am asistat la o nedreptate nesimțită, pe care poate aș fi putut să o îndrept. Mă grăbeam, așa că am chemat un taxi. I-am spus taximetristului unde vreau să ajung, dar pe drum am mai schimbat de două ori destinația. Văzându-mă grăbit, omul a încercat să scurteze drumul luând-o pe tot felul de străduțe înguste. Pe una dintre aceastea, cam cu 200 de metri înainte de destinație, am văzut un BMW parcat pe partea dreaptă a drumului. Pe partea stângă pe trotuar se afla un polițist, care se uita la BMW. În secunda următoare am văzut ușa din partea șoferului de la BMW deschizându-se și un om dând să iasă din mașină. Cam la 2 metri distanță de noi. N-am apucat decât să strâng din dinți și să scot un „ai, băga..!” că loganul taximetristului a pleznit ușa BMW-ului. Frână, ieșit să vedem dacă nu cumva i-am luat boului capul. Din fericire ăla nu pățise nimic, își verifica doar ușa, cam șifonată. Taxiul, zgâriat bine, nu mai avea oglindă. Tipul din BMW, un tinerel cu o mutră foarte stereotipică de „smecheraș cu BMW” îl întreabă pe taximetrist dacă-i ok și ce anume i-a stricat la mașină, lucru neașteptat pentru mine, care eram sigur că iese cu scandal. Taximetristul îi arată urmările. În acel moment polițistul, care asistase la scenă și tăcuse până atunci, prinde glas: „Da’ de ce mergeați cu viteză? Cât aveați la oră? Nu știți conduce preventiv? Ia dați actele la control!” Am rămas trăznit. Sincer să fiu habar nu am cât avea taximetristul, vreo 50 și ceva, cred, dar cum mama naibii să pretinzi că un astfel de incident putea fi evitat când tu l-ai văzut live de la câțiva metri? Cu ce viteză ar trebui să mergi pentru a putea evita o ușă deschisă drept în față de către un idiot care nu știe să se asigure? Mi-am dat rapid seama ce opțiuni aveam: puteam să-i iau apărarea taximetristului dar asta ar fi însemnat să dau și eu actele la control și să aștept apoi cine știe cât, sau să plec. Fiind în întârziere la o întâlnire importantă (știu că sună a scuză penibilă, dar chiar eram) și foarte aproape de destinație, am decis să plătesc și să plec. Nimeni nu a avut nimic împotrivă. Cam apăsat de vina de a-l fi lăsat pe om să fie abuzat în continuare de „organ”, am realizat pe drum o chestie: tipul cu BMW-ul oprise acolo pentru polițist, pe care probabil îl cunoștea, asta fiind cea mai pertinentă explicație pentru excesul de zel jegos la care am asistat. Refuz să cred că ăla cu chipiu era doar incredibil de prost.

Cum aș vrea să mor, versiunea egoistă

Probabil că voi muri cândva. Cazul fericit ar fi să aflu din timp că-s pe ducă. Dacă aș fi bogat în momentul ăla, obscen de bogat, aș alege să părăsesc lumea asta cât se poate de la propriu. N-aș dona nimănui averea mea de miliarde, nu m-ar încălzi o statuie, mort fiind. Aș avea doar grijă ca urmașii și apropiații să fie aranjați, iar cu restul de bani mi-aș organiza cea mai mișto moarte din câte au existat vreodată. Aș da comandă la o rachetă. Una mare, uriașă. Cu o capsulă în vârf, în genul celor folosite de astronauții misiunilor Apollo. Singura diferență ar fi dotarea capsulei cu un hublou mult mai mare și cu un fotoliu confortabil. M-aș lansa în spațiu, fără o destinaţie anume. Aș da drumul la muzică în surdină. Mușcând dintr-un măr verde, aș privi cum Pământul se face tot mai mic, pierzându-se în oceanul de stele din jur. Aș avea timp să mă gândesc la viața mea, la momentele frumoase, la cele pe care am încercat să le uit, la ce-am văzut și simțit. Când Pământul nu se va mai vedea, când totul în jur va fi negru iar rezerva de aer va fi pe sfârșite, aș lua o pastilă și gata.

Deci

„N-am înțeles, care-i faza, de ce vă entuziasmați așa? Ce face ăla atât de interesant?” adică: „Dacă observ ceva foarte popular înseamnă că nu-i demn de atenția mea și vreau neapărat să știe toată lumea ce puțin îmi pasă”.

„Îmi explică și mie cineva ce se întâmplă și despre ce vorbiți?” adică: „Este un moment excelent să cerșesc atenție. Dacă mă documentez singur nu primesc atenție”.

Dacă vrei să identifici egocentrism în stare pură, nu trebuie decât să arunci un ochi pe Twitter în timpul desfășurării unor evenimente de orice fel. A sărit Felix ăla de la marginea spaţiului cu paraşuta. Cumva, în ochii și după logica unora, se pare că a făcut un lucru de mare rahat. Pentru că totul a fost doar o reclamă, iar cei de la Red Bull sunt niște nesimțiți ordinari că au îndrăznit să sponsorizeze așa ceva. Că sunt bani aruncați aiurea pe un record aiurea. Că ce rost avea?! Se pare că sunt mulți care nu înțeleg că oamenii fac uneori chestii pentru simplul fapt că pot. Oamenii cu mulți bani își permit să facă chestii inedite tot din același motiv. Adică e mișto când salvează balene și hrănesc subnutriți africani, dar cu bani se pot face lucruri mult mai interesante pe lumea asta. Ca să nu mai zic câte se pot face deasupra ei. Și uite așa în felul ăsta ajungem să vedem live cum arată Pământul de la 39 de kilometri altitudine în cealaltă parte a planetei, să trăim câteva momente de emoție cât timp un om se îndreaptă spre sol cu viteza sunetului și pare că pierde controlul… niște evenimente care pentru unii nu înseamnă absolut nimic, fiindcă nu-i afectează  în mod direct. Deși nu voi înțelege niciodată cum poți fi atât de miserupist față de ce se întâmplă în lume, am învățat să accept că pentru astfel de oameni important în viață este dacă vine mașina să ducă gunoiul, să știe că negrii din Africa au ce mânca sau să adune cât mai multe like-uri la poza cu noua freză. Să fie sănătoși. Cel mai tare mă enervează însă cei care reacționează de parcă Red Bull le-a umblat în conturi ca să sponsorizeze saltul din balon, și behăie isteric despre inutilitatea acțiunii, întrecându-se în ironii. Asta deși contribuția lor este zero în orice situație, indiferent dacă Red Bull ar construi un hotel de cinci stele în spațiu sau dacă ar salva toate focile și delfinii din lume. Și atunci ce sens are să te apuci să-ți dai cu părerea despre cum ar trebui să-și cheltuie alții banii?

***

De curând am zburat și io cu balonul până pe la 700 și ceva de metri, deci puțin sub cei 39.000 ai lui Felix. N-am sărit.

***

Mai multe poze și fotografii (cică există o diferență între cei doi termeni) cu baloane și alte cele, pe pagina mea foto de pe Facebook. Click pe poza de mai jos pentru a ajunge pe acel tărâm minunat, ce îmbie la Like peste Like

Truismul zilei

Orice bărbat heterosexual, aflat în mijlocul unui grup eterogen și nu foarte numeros de reprezentante ale sexului opus, realizează în timp record o listă mentală cu ordinea în care le-ar scoate la un suc. Listă întotdeauna facultativă.

Instrucțiuni de adormit*

*funcționează la mine, poate și la tine.

Io n-am avut niciodată probleme cu adormitul. Și sper să nu am, că am auzit lucruri urâte despre insomnii. Ce-am observat însă e că la orice oră m-aș culca, procedura e aceeași:

1. Faza „pe spate cu ochii în tavan”, în care mă gândesc la ce s-a mai întâmplat, fac planuri (de care nu mă țin), trag concluzii.

2. Faza „fața spre geam”. Aici îmi las creierul să se desfășoare. Amintiri, salturi din gând în gând, „ce-ar fi”-uri.

3. Faza „fața spre ea” sau ”opusul poziției precedente”. Adorm în 5 minute, poate mai iute. Nu înainte de a-i da un pupic.

Notă: dacă sunt obosit, nervos, sar direct la ultima fază. Funcționează de fiecare dată.

Fumuri

Eu port lentile de contact de vreo cinci ani. Înainte de lentile de contact aveam ochelari pe care-i purtam doar acasă, că nu-mi plăcea cum îmi stătea cu ei. Drept urmare, când ieșeam din casă, vedeam foarte prost la distanță. Asta înseamnă că nu distingeam prea bine fețele oamenilor pe lângă care treceam dacă erau mai departe de 2-3 metri. Așa că, pentru a nu risca confuzii penibile, am încetat să mă mai uit la oameni. Problema e că acum, când văd bine, am rămas cu același obicei. Trec pe lângă oameni fără a-i băga în seamă. Sigur, radarul de forme feminine funcționează, așa că dacă ești femeie corectă din punct de vedere anatomic e foarte probabil să te observ de la 100 de metri și dacă te și cunosc cu atât mai bine. În rest însă pățesc des să trec la un metru distanță de un cunoscut, care se oprește, uitându-se probabil la mine, în timp ce eu îmi continui drumul. Dacă sunt cu nasul în telefon am măcar o scuză, dar de multe ori nu am. Unii zic totuși un „Salut bă”, alții probabil cred că-i ignor deliberat și nu mai zic nimic. Deci, care mă cunoașteți și mă vedeți trecând nonșalant pe lângă voi, să știți că de fapt nu-s încrezut ci doar un ex-miop, ok?

Gaga e bună

Nu știu câți oameni au fost la concertul Lady Gaga de la București. Eu am fost acolo și, văzând-o live, am tras niște concluzii: Stefani Germanotta are talent gârlă, este neașteptat de matură la 25 de ani și dă impresia că a muncit din greu pentru a ajunge sa cutreiere lumea ca star într-un spectacol de multe milioane de dolari. Mai ales că a trebuit să compenseze și faptul că nu-i frumoasă deloc. Lăsând la o parte controversele din juru-i, în parte generate de convingerile sale (neobișnuite poate pentru o vedetă mainstream, dar nu „șocante” cum zic unii), în parte de actul artistic creat anume pentru a trezi reacții într-un public pe care nu-l mai impresionează nimic, Gaga este în primul rând o voce bună. Nu trebuie să-ți placă ce cântă ca să fii de acord cu aspectul ăsta. De exemplu io o consider pe Adele o purcică enervantă, urăsc lălăielile ei, dar sunt de acord că are o voce foarte bună.

***

Politically Correct

Vezi un film care ți-a plăcut. Te întâlnești apoi cu un cunoscut. Îi spui entuziasmat ce mult ți-a plăcut filmul iar el zice: „Ăla??? Am fost și eu ieri. Cea mai mare porcărie. O stupizenie. E cel mai prost film făcut vreodată. Am vrut să ies din sală. In-cre-di-bil ce prostie de film!! Cred că am adormit la un moment dat”. Tu, între timp, te uiți la el și te gândești cum ar fi să-i tragi un pumn între ochi. Păi boule/vaco, tu nu ai auzit că mie mi-a plăcut? Acuma ce faci, îmi zici în față că am gusturi de rahat? Nu te duce mintea suficient de mult încât să concepi o replică de bun simț, pe care o poți da atunci când preferințele tale nu coincid cu ale interlocutorului? Cum ar fi: „Da, am văzut și eu filmul x dar nu mi-a plăcut”. Simplu. Dacă ți se cer explicații, zici și de ce nu ți-a plăcut, deși nu prea are sens fiindcă nu vei reuși niciodată să schimbi părerea cuiva astfel încât să zică „Tocmai am realizat că de fapt nu mi-a plăcut, eram prost înainte să-mi explici tu de ce-i nașpa”. Să te apuci să ragi verdicte în neștire ca măgarul despre un subiect, fără pic de considerație față de gusturile celuilalt, nu e tocmai inteligent.

***

Că vorbeam de filme: The Amazing Spiderman – neașteptat de mișto, deși nu pricep de ce au luat franciza de la început. Omenirea e în pană gravă de idei. Prometheus – pe cât de mult l-am așteptat, pe atât de tare m-o dezamăgit cu scenariul inept, personajele neverosimile și actorii enervanți. Wanderlust – o comedioară simpatică cu Jennifer Anniston și Paul Rudd. Project X – fain, deși s-ar putea să mă fi cucerit doar filmările subacvatice cu țâțe și în rest să nu fie nimic de capul lui. Io zic că e. God Bless America – idee bună, începe bine, se cam strică pe parcurs, dar ar merita văzut pentru idee.

***

Portret pontic:

***

La Parlament se pune accent atât pe calitate cât și pe cantitate. Cel puțin când se angajează asistente:

Eu, prost? Sigur că da!

Să vă zic ce-am pățit, acum că mi-a mai trecut din rușine. Era anul trecut prin august. Parcasem la mall și, lucru rar, mă îndreptam înspre intrare fără a butona la telefon. Ceea ce implicit mi-a oferit ocazia de a observa ce se întâmplă în jurul meu. Și am văzut un țigan mic de statură, așa pe la vreo 17 ani, ce vorbea cu un bărbat aflat într-o mașină, fluturând un inconfundabil iPhone 4 (pe atunci nu apăruse 4S-ul). După toate aparențele încerca să-l vândă omului. Nu a avut succes așa că eu, lovit subit de una dintre acele idei stupide, ce fac? Mă duc din proprie inițiativă la țigan și îl întreb, cu cea mai dezinteresată mină de care îs în stare, cât cere pe telefon. Soră-mea își dorea de multă vreme iPhone și m-am gândit că poate îi fac o surpriză, mai ales că eu, marele expert în tehnologie, n-aveam cum să pic de fraier, nu? Țiganul zice 200 de euro. Eu mă fac că plec. El lasă la 150, eu cer telefonul să-l verific. Mă uit, intru prin meniuri, totul ok, ca nou. Mă fac iar că plec, țiganul zice 100 de euro și 30 de lei bani de taxi. Ba chiar „recunoaște” că telefonul e furat și n-ar fi bine pentru el să mai stea mult prin parcare. Ce face boul de mine? Se duce în mall, scoate bani de pe card și se întoarce în parcare. Țiganul zice „hai mai încolo că-s niște paznici și să nu ne vadă, nu nu, nu te uita că se uită înspre noi”. Eu, pătruns de caracterul „mafiot” al situației, fac cum zice. Rapid, țiganul îmi pune telefonul în mână, eu îi dau banii, el îmi zice „stai că am uitat să scot cartela”, îmi ia telefonul înapoi, după care se răzgândește: „Nu mai avem vreme de cartelă, lasă”, pune telefonul într-o husă roz cu fermoar (hint hint) și mi-l dă înapoi zicându-mi pe un ton panicat: „Nu mă cunoști, da?!”. Eu, țanțoș: „Sigur că nu!”, după care mă urc în mașină, în care încap, în ciuda cozii și urechilor de măgar care-mi crescuseră între timp, pornesc motorul și plec. După 10 metri mă trezesc din prostie. Iau husa roz cu fermoar și dau să o deschid. Se rupe fermoarul. Deja am început să văd roșu. Și roz. Rup în bucăți husa, care, deși era ceva chinezărie, s-a ținut bine nenorocita, și ajung la obiectul hi-tech cumpărat cu 100 de euro și 30 de lei: o bucată de lemn în formă de iPhone, îmbrăcată în bandă adezivă neagră. Normal că degeaba am pierdut apoi jumătate de oră făcând ture cu mașina prin împrejurimi, blestemând. Țeapa a fost ca la carte executată și de vină sunt doar eu, care, deși am citit înainte de pățanie despre EXACT genul ăsta de țepe, am picat de fraier incredibil de ușor la un număr de prestidigitație ieftină combinată cu un joc actoricesc bunicel. Sigur că de atunci de fiecare dată când ajung în parcare la Polus Center mă uit atent în jur. Speranța de a omorî un șobolan moare ultima. Mi-am amintit de pățania mea citind povestea asta, care abia după ce parcurgi comentariile devine spectaculoasă.

***

Spre ce mi-am mai îndreptat obiectivul.

Spre nori de furtună:

***

Spre lună (scuzați editarea din topor, e doar un test de obiectiv):