Pisicile doar la sfârşitul postării. În weekend am fost la Alba Iulia (adică acasă) unde printre grătare şi plimbări am avut timp să pierd vremea şi să mă pregătesc sufleteşte pentru o săptămână în care voi căra la greu gresie şi faianţă (nu, nu m-am angajat ca faianţar:P ci în interes propriu).
Până una alta, ce mi-a mai atras atenţia:
* Am văzut mini-concertul Madonnei din cadrul evenimentului Live Earth. Un show de senzaţie şi nu zic asta din respect pentru cei 48 de ani ai divei ci pentru că o astfel de prestaţie vezi destul de rar. Aici (TriluLilu) şi aici (Stage6, calitate mai bună) sunt linkuri video către o piesă din concert, La Isla Bonita, remixată şi cântată împreună cu doi invitaţi ”speciali” 🙂
* Am găsit http://www.wefeelfine.org/ care are o misiune şi anume:
Every few minutes, the system searches the world’s newly posted blog entries for occurrences of the phrases “I feel” and “I am feeling”. When it finds such a phrase, it records the full sentence, up to the period, and identifies the “feeling” expressed in that sentence (e.g. sad, happy, depressed, etc.). Because blogs are structured in largely standard ways, the age, gender, and geographical location of the author can often be extracted and saved along with the sentence, as can the local weather conditions at the time the sentence was written. All of this information is saved. The result is a database of several million human feelings, increasing by 15,000 – 20,000 new feelings per day.
Rezultatele sunt afişate grafic foarte interesant sub forma unui nor de particule colorate ce se mişcă în toate direcţiile, fiecare particulă reprezentând un sentiment distinct, accesibil cu un click de mouse. Culoarea fiecărei particule corespunde cu ”tonul” sentimentului pe care îl conţine. Mărimea unei particule reflectă lungimea frazei din interior iar forma ei tipul de content : text sau poză combinată cu text. Bineînţeles că în afară de reprezentarea grafică există posibilitatea de a căuta “sentimente” după criterii variate sau de a le sorta după gust. Sunt disponibile şi statistici generate pe baza datelor colectate până acum. Mie mi s-a părut destul de interesantă ideea, o puteţi încerca aici (site-ul foloseşte un applet Java, aşteptaţi că se încarcă un pic mai greu).
* Conform unui om de ştiinţă australian care în 2002 şi-a susţinut lucrarea de doctorat pe această temă, motoarele de căutare de peste câţiva ani vor putea să găsească o melodie pe Internet chiar dacă cel care iniţiază căutarea nu ştie numele acesteia. Este de ajuns să o fredoneze în microfon şi va fi trimis în scurt timp spre site-ul de unde va putea să o descarce (legal şi contra-cost, bineînţeles). Sigur că viteza afişării unor rezultate corecte depinde de calitatea vocii celui care cântă, iar unii oameni vor fi nevoiţi să cânte mai mult timp până motorul de căutare va descifra ceva. Şi cunoaşterea versurilor contribuie la viteza afişării rezultatului corect.
* În final, o poză cu noua fântână arteziană “mişcătoare” din Alba Iulia inaugurată cu mare fast de curând (noaptea e luminată foarte frumos, voi reveni cu imagini) şi câteva poze cu pisicile de acasă care tot weekend-ul au făcut doar ce se vede mai jos. Lenevit that is.
 |
 |
 |
 |
 |
 |
– S-a constatat (uimitor!) şi s-a repetat la toate jurnalele că oamenii au respectat indicaţiile ministrului sănătăţii şi au rămas în case la orele prânzului. Cei care nu s-au uitat la ştiri au ieşit şi au murit.
* În faţa uşii apartamentului unde locuim (din fericire nu pentru multă vreme de acu încolo) este garsoniera unor bătrâni. Clasic. Considerând probabil că statul cu rândul la vizor ca pensionarii din reclama de la Allianz-Ţiriac este o practică demodată… au găsit o nouă şi mult mai “nevinovată” soluţie de spionaj. Şi-au instalat o canapea pe holul blocului, lângă uşa lor, adică în faţa uşii noastre. La orice oră ies eu sau Laura găsim pe cineva pe canapea. Ori ea, ori el, ori amândoi iar de ceva timp chiar şi alţi vecini veniţi la şezătoare. Motivul invocat: în apartament e prea cald, şi se răcoresc pe hol. Dacă, în cazuri rare, nu e nimeni pe canapea, uşa apartamentului stă deschisă, deci activitatea noastră este oricum “înregistrată”. Nu mai zic că de fiecare dată când trec pe acolo mă simt obligat să mai zic ceva în afară de salut, iar Laura e victima perfectă (fiind din câte se pare preferata lor): pierde câte 5 minute minim socializând în faţa uşii de fiecare dată când vine sau pleacă.
I’m back. A fost frumos. Foarte frumos. 5 zile, nici o problemă, nici un nerv irosit. Deci se poate vacanţă reuşită şi în România. Totul e să vrei (şi să priveşti partea frumoasă a lucrurilor). Am urcat pe munte, am “cucerit” unul dintre cele 
– Pe la sfârşitul anului 2006 o companie irlandeză, Steorn (nu merită să-i dau link), anunţa pe o pagină întreagă în ziarul Economist că a descoperit o modalitate de a produce energie fără nici un cost, deci a realizat un perpetuum mobile, visul dintotdeauna al omenirii şi probabil al tuturor raselor inteligente din Univers. Wikipedia şi ceva amintiri din liceu îmi spun că dacă ce susţin ei ar fi adevărat ar contrazice legea conservării energiei care spune printre altele că energia totală dintr-un sistem izolat rămâne constantă, deşi poate trece dintr-o formă în alta. Conform aceleiaşi legi rezultă că nu se poate construi un motor care să lucreze într-un ciclu perpetuu şi care să producă energie cinetică din nimic, fără o intervenţie exterioară (energie electrică, sau alt tip de combustibil). Ei susţin că se poate, şi că au făcut-o deja. Demonstraţia unei maşinării minune bazate pe noua tehnologie urma să aibă loc luna aceasta în faţa unui juriu compus din oameni de ştiinţă, într-un muzeu din Londra. Timp de 11 zile dispozitivul (sub forma unui fel de disc rotativ) trebuia să se învârtă fără nici o intervenţie din exterior. Bineînţeles că nu a mai ajuns să se învârtă, doar nu era să asistăm chiar noi la evenimentul care ar fi schimbat cursul istoriei omenirii şi să ne mai şi bucurăm de el. Conform companiei luminile din sala unde trebuia să aibă loc demonstraţia produceau prea multă căldură şi au cauzat defecţiuni aparatului de mărimea unui mousepad. Dacă ziceau că radiaţiile solare combinate cu o rotaţie neuniformă a centrului planetei în sens invers îi împiedică să ducă la bun sfârşit demonstraţia probabil că ar fi fost mai credibili. Astfel, fără prea multe explicaţii demonstraţia s-a amânat până la un termen deocamdată necunoscut. De ce nu au făcut experimentul în alt loc? De ce nu au avut un aparat de rezervă dacă primul s-a topit de cald? De ce nu au stins becurile? Există două explicaţii (doar două): dacă gândim în termeni conspiraţionişti ne putem imagina că nişte interese uriaşe au fost afectate de această descoperire ducând la împiedicarea experimentului pe ultima sută de… Right. Sau o altă explicaţie, cea mai simplă, cei de la Steorn sunt nişte şarlatani, adică oameni, nu genii, care sunt conduşi de un nebun. Păcat totuşi, suna bine.
Eu şi Laura avem un obicei (childlish maybe 🙂 ) care durează de vreo 3 ani. De fiecare dată când mergem la film la cinema Republica ne oprim în holul cinematografului la un automat de bile din acelea multicolore cu care ne-am jucat cu toţii cred în copilărie (de acelea din plastic care săreau sus de tot când dădeam cu ele de asfalt). Deci cum ziceam ne oprim la automat şi luăm o bilă cu două fise de 50 de bani, iar când ajungem acasă punem bila într-un bol de sticlă. Azi am făcut recensământul: 65 de bile, deci 65 de filme văzute în 3 ani. Dacă aş sta să mă gândesc cred că nu mi-aş aduce aminte nici măcar un sfert dintre titluri. Şi interesant cum automatul de bile stă acolo de atâta timp. Cred că şi noi am contribuit la prosperitatea afacerii cu bile a omului 🙂
Am fost aseară la Die Hard 4 cu Bruce Willis în rolul principal. A fost simpatic. Mie mi-au plăcut primele 3 din serie şi pot spune că şi acesta a fost ok pentru o seară plictisitoare de marţi, dar… păcat că a suferit de clişeism atroce. Păcat pentru că în rest a beneficiat de nişte scene de acţiune foarte reuşite, cu un Bruce Willis foarte agil (sau generat pe calculator, nu sunt încă sigur 🙂 ) şi cu cascadorii chiar originale. Pentru că este un film care cere să nu fie luat foarte în serios nu o să mă apuc să despic firul în patru şi să vorbesc despre determinarea regizorului de a introduce o fază spectaculoasă (chiar cu riscul de a părea complet neverosimilă şi inutilă) la fiecare scenă, ci mă voi limita la clişee. Deci avem în ordine aleatorie: ecranele de computer cu interfeţe futuriste pe care se perindă milioane de caractere pe secundă ca şi când datele alea ar fi utile ochilor vreunei fiinţe umane, hackerul care reuşeşte să ”intre” oriunde, gagica faină şi rea expertă în kung-fu (prietena băiatului rău) care o încasează de la băiatul bun dar nu înainte de a-i trage acestuia o mamă de bătaie soră cu moartea, FBI-ul şi restul autorităţilor care nu ştiu ce se întâmplă, tot forfotesc, se ceartă între ei, descoperă că există ”a secret facility” despre care nu au fost informaţi şi că fix acolo nu au căutat, lasă tot greul pe eroul principal şi apoi apar cu elicopterele iar soldaţii coboară din ele pe corzi în mijlocul acţiunii (care s-a terminat de fapt, toţi ăia răi fiind morţi), personajul negativ geniu-neînţeles care a lucrat ”la stat” iar acum se răzbună pentru cine ştie ce umilinţe, veşnica ameninţare cu ”i will kill your daughter” şi confruntarea inevitabilă face 2 face, eliminarea tuturor adversarilor pe rând până rămâne doar unul, care e chiar şeful cel mare şi mai sunt… Vă sună ceva cunoscut? Deci cum spuneam, de văzut după o zi obositoare, nu solicită creierul şi nici nu enervează căzând în ridicol.
