Tag Archives: revelion

Vremuri bune vin și pleacă

Fiindcă beau puțin, fumez deloc și în general nu mă știu „distra”, petrecerile de sfârșit de an mi se par la fel de atractive precum gripa. Drept urmare am urzit cu Laura din timp o deplasare cât mai departe de țărișoară, pentru a fi „acoperiți” în perioada chiolhanului de final de 2012. Destinația Praga, cu popas în Viena. Condus, văzut, pozat, explorat… pentru noi înseamnă fericire. După ce în seara dinaintea plecării am fost ca niște titirezi prin casă împachetând (eu aparatul foto, ea restul bagajelor), după ce ne-am pus fiecare câte cinci alarme la telefoane ca să putem porni la 5 dimineața, când într-un final telefoanele au început să urle… ne-am trezit amândoi gripați. Peste noapte, cum ar veni. Dar așa horror, cu gâtul în pioneze și cu febră cât casa. Blesteme, urcat în mașină și fuga la doctor la prima oră. Explicat omului situația, mai exact că indiferent ce dracu om avea, noi plecăm. Deci să facă orice e necesar și să ne pună pe picioare. Și s-a conformat domnul doctor, după ce a scos din noi câte un litru de sânge și alte cele pentru analize. Injecție cu un cocktail de antibiotice plus rețetă cu ceva pastile și spray-uri și am primit undă verde, nu înainte de a decarta 10 milioane. În două ore eram deja pe drum, să moară de ciudă toți dușmanii, în cazul nostru bacteriile și virușii.

Urmează câteva impresii de călătorie, punctat ca de obicei, că mi-e lene să povestesc mai articulat:

– Drumul prin România îl faci în jumătate din timpul estimat de GPS, fiindcă ar fi culmea să mergi cu 50 la oră 90% din drum. Imediat după graniță, lumea se cumințește.

– Ungurii au șosele foarte bune. Austriecii tot așa. Se conduce calm, cu excepțiile de rigoare, majoritatea de naționalitate română.

– La cehi autostrăzile sunt un coșmar. Foarte interesant, pe cât de proaste-s drumurile, pe atât de vitezomani sunt șoferii. Cam ca ai noștri, cu excepția faptului că cehii au totuși multe autostrăzi unde se pot da în stambă. Asta deși asfaltul e atât de vălurit încât ți se pare că ai roți pătrate.

– Hotelurile: atât cel din Viena (Jufa) cât și cel din Praga (Hotel Excellent), au fost niște alegeri inspirate. Cel din Viena a fost deschis în 2012, deci totul era nou și neîntinat. Foarte confortabil, ne-am odihnit și refăcut. La cel din Praga ne-a spus tipa de la recepție că nu mai au camere duble dar că ne dau apartamentul, fără costuri suplimentare. Deși la început am fost cam neîncrezători și așteptam să vedem care-i „catch”-ul, în cele din urmă am acceptat realitatea: ăia chiar ne-au dat apartamentul.

– În Viena erau români mai mulți decât ne-am fi dorit. În Praga erau în limite acceptabile.

– Schimbatul euro în coroane e o aventură. Cursul variază atât de mult între casele de schimb încât e nevoie de cercetare serioasă pentru a găsi cea mai bună ofertă. Noi am făcut o cercetare foarte sumară, drept urmare am înjurat un pic ulterior.

– Am ajuns și-n locul unde în toamna lui 2005 am cerut-o de nevastă și am făcut o poză. Voi vedeți un pavaj, noi ne-am văzut pe noi de acum 7 ani, eu într-un hanorac cu un număr mai mic luat de peste drum, că muream de frig, ea cu eșarfă roz pal și cu o geantă în care-mi ținea irul pentru buze.

În rest, același oraș minunat pe care-l știam:

– În seara de 31 decembrie fiecare magazin din Praga, indiferent de profil, avea băutură de vânzare la ușă.

– Nu știu cum a fost în alți ani la cehi, dar de revelionul ăsta focurile de artificii n-au fost organizate de autoritățile locale, această sarcină fiind, se pare, delegată publicului. Adică s-a dat liber la vânzarea de pirotehnice. Și s-a ocupat publicul cu vârf și îndesat, transformând orașul în ceea ce sunt convins că era replica fidelă a unei zone de război. Nu neapărat din cauza zecilor de petarde și artificii care bubuiau la fiecare secundă cu mult înainte de miezul nopții, ci din cauza sentimentului continuu că în orice moment ar putea să-ți explodeze în față ceva care să te facă să nu mai apuci 2013-ele, sau să-l apuci într-o ambulanță. Fiindcă am scăpat cu bine, putem spune că ne-a  plăcut experiența. Ca să înțelegeți despre ce-a fost vorba, așa arătau străzile după:

– Ora zero ne-a găsit pe un pod, ideea fiind să avem o panoramă cu focurile de artificii, să facem poze, să ne putem pupa nestingheriți și să fim feriți de bombe. Totul a decurs conform planului până la 00:00:01, când a început să plouă cu șampanie din toate direcțiile. Nici nu știu de ce ne-am mai luat de băut cu noi, era suficient să deschidem gura. Aparatul meu foto a fost botezat cu vreo cinci feluri de alcoale în timp ce captura imaginile de mai jos.

La mulți ani! cui are nevoie.

Mai multe fotografii aici.

De la Cluj la Viena și cu greu înapoi

The good

Și ne-am întors de la Viena. Fain*(vezi partea a doua a articolului pentru a înțelege ce-i cu steluța), în ciuda frigului cam tăios. Așa cum ne-am așteptat, foarte multă lume petrece noaptea de Revelion pe străzile orașului, făcându-l mai viu ca niciodată. Am fost pentru a doua oară în Viena, prima dată fiind în 2006, într-o excursie cu autocarul. Atunci am vizitat majoritatea obiectivelor istorice, așa că de data asta am putut să ne plimbăm mai mult, fără a mai pierde vremea pe la cozi. Deși nu mi s-a mai părut așa de spectaculos ca data trecută, Viena rămâne un oraș superb în care totul funcționează ireproșabil, în stil nemțesc. Am întâlnit foarte mulți români. Nu treceau zece minute să nu aud undeva pe lângă mine vorbindu-se românește. Ne-am luat un bilet pentru toate mijloacele de transport valabil 72 de ore și am purces la colindat. Am vizitat grădina zoologică, am savurat un șnițel uriaș în centru, ne-am plimbat prin magazinele de toate felurile, am fost la Donau Turm, ne-am minunat de grandoarea catedralei Stephansdom și am băut vin fiert în fața Rathaus.

Ora 0:00 ne-a găsit în centrul Vienei, în fața primăriei, unde am admirat focurile de artificii și am deschis o șampanie alături de alte mii de oameni, majoritatea turiști din câte am observat 🙂 După punctul culminant am continuat periplul prin centru unde, în fața fiecărui obiectiv turistic era amenajată câte o scenă pe care se desfășurau diverși talentați. Cel mai mult mi-au plăcut violoniștii din fața Stephansdom care interpretau la vioară piese de muzică ușoară cunoscute.

Merită menționat locul unde am stat, o casă cu două etaje al cărei parter și subsol le-am avut complet la dispoziție și pe care am găsit-o pe net din noroc. N-am dus lipsă de absolut nimic cât timp am stat acolo, camerele erau dotate cu orice te puteai gândi că ai nevoie. Ofer oricui este interesat poze și datele de contact ale proprietarilor, niște oameni cu mult bun simț care ne-au așteptat cu bere și șampanie și pe deasupra știau și engleză.

Urmează niște poze, după care povestea ghinionului ce ne-a lovit în drum spre România.

The horror

Pe drumul înapoi înspre Cluj, la vreo 20 de kilometri de Budapesta, Ford-ul Laurei a decis că ne-a servit interesele cu o prea mare obediență și s-a oprit. Am eșuat lin pe banda de urgență de pe autostradă fără a mai putea porni măcar motorul. După înjurăturile de rigoare și lovitul cu capul de volan, am trimis pe cei din cealaltă mașină să sune la un telefon din ăla pentru urgențe. Te-ai aștepta ca pe o autostradă pe care circulă toate națiile Europei să existe și un operator care să știe engleză. Ungurii nu consideră necesar. Ăla de la capătul firului a zis doar “Oan minit pliz” după care s-a așternut liniștea. După încă juma de oră în care nu a venit niciun elicopter să ne salveze, cei din mașina vie s-au dus până la un Mol ca să ceară acolo ajutor. Nici cei de acolo nu păreau să fi auzit engleză la viața lor, dar au priceput totuși cum stă treaba și au sunat o mașină de tractare. Peste altă jumătate de oră apare și mașina. “Bună ziua, ce s-a întâmplat?, în românește. No ce noroc, hihihi ce surpriză. De fapt nu era tocmai noroc. Aflăm că nu sunt service-uri deschise, că n-are rost să sunăm la serviceuri, dar, dacă sunăm, să-i lăsăm pe ei să vorbească. Hmm, fishy…. Am scos telefonul și am căutat toate service-urile Ford din Budapesta. Am găsit vreo 30. Buun, să sunăm să vedem. Din păcate era duminică, doi ianuarie. Cred că jumătate din Budapesta era mahmură. Cei care răspundeau, ați ghicit, nem english. Până la urmă ne-am dat seama că suntem la mâna cel0r doi unguri vorbitori de română de la tractare care cred că totuși erau români dar nu voiau să recunoască și care deja își frecau mâinile de fericire. Prețuri: 150 de euro până la service-ul unui prieten de-al lor dintr-un sat de lângă Budapesta, 800 de euro până în Cluj. Leșinăm. Ne revenim și facem alegerea idioată de a merge la service, sperând că vom pleca totuși spre Cluj pe roțile noastre. Ajungem la service, apare mecanicul, bagă mașina, o conectează la calculator, se uită, boscorodește ceva împreună cu ăia după care ne zice într-o românească perfectă: “S-a stricat un senzor la motor iar computerul de bord al mașinii nu permite pornirea deoarece crede că există o defecțiune”. Ne închidem cu mâna gurile căscate și aflăm că reparația ne-ar costa încă 200 de euro dar că nu are piesa și trebuie să stăm peste noapte. Nu vrem să stăm. Ok, nicio problemă, 40 de euro diagnosticul. Dăm banii lui și celor doi dubioși de la tractare și suntem abandonați în fața service-ului. Între timp Laura află de la o cunoștință numărul de telefon al lui Zoltan din Cluj care cică vine după noi și ne duce acasă cu tot cu mașină pentru 400 de euro. No, ținând cont de scorul de mai înainte, am zis da fără alte comentarii. Îi zicem lui Zoltan să plece degrabă din Cluj, noi ne băgăm în mașina aflată în comă și începem să ne pregătim de înghețul de 7 ore ce va urma. Văzut toate clipurile video de pe laptop și telefon, băut tot ce-am avut prin mașină, trecut de la bună dispoziție la nu prea bună, plictisit… Aflăm de la Zoltan că nu are GPS. Ooook… bine că noi și mașina suntem la mama dracului într-un sat de care n-a auzit nimeni. Ce facem? Mai mult din lipsă de ocupație îi dau cheie și… pornește. Ba se mai și mișcă. Mașina, zic. Am luat-o din loc și, cu inima cât un purice, am condus (cu încetinitorul și cu o mie de becuri de avertizare licărind a dezastru) vreo 40 de kilometri până pe autostradă, unde am tras la primul Mol ieșit în cale. Cum am intrat acolo moare și motorul, de data asta de tot. Înghițit un pic în sec la gândul că ne-ar fi putut lăsa într-un loc mult mai nepotrivit. No oricum, măcar acum aveam baie, mâncare și eram mult mai ușor de găsit. Trec ore nenumărate, mașina începe să facă țurțuri. Pe la capătul răbdărilor noastre ajunge și Zoltan. Am urcat mașina pe remorcă, noi în mașina lui și pornim spre Cluj. Cu 50 la oră la deal. Maxim 90 la vale. În momentul ăla, știind ce va urma, mi-am dorit să îmi dau shut down și să mă trezesc în Cluj. Doar că nu puteam, fiindcă omul conducea de 8 ore și cineva trebuia să-l țină treaz. Cineva-ul fiind eu, care stăteam în față. Cine mă cunoaște știe că nu-s vorbăreț. Acum însă era vorba de a nu ajunge într-un pom, cu “bagajul” de o tonă de pe remorcă în cap. Așa că mi-am activat funcția de socializare și am dezbătut cu Zoltan, pe îndelete, subiecte de maxim interes cum ar fi ce bune-s drumurile în Ungaria și cât de minunați îs ungurii, ce-am făcut la Viena, ce de rahat e țara noastră, cum și în câți ani poate fi salvată România, concluzia fiind că e simplu, dar restul e proști, cine fură și cât, autostrada Transilvania, Roșia Montană, unguri și români, Băsescu e nebun, Udrea prim ministru, Boc președinte (!), despre prietenul lui Zoltan care are o firmă de pompe funebre, despre morți și cadavre, despre ce înseamnă viața și moartea, despre antrenorii de gimnastică violatori de eleve, despre… Am ajuns la Cluj pe la 7 dimineața, eu dorindu-mi să mor, restul în diverse stadii ale agoniei. Zoltan fresh, cu chef de povești. Am deversat mașina în parcare la Ford, după care ne-am dus acasă. Laura a sărit în duș apoi într-un taxi spre servici, eu am privit tavanul vreo oră și ceva după care am început să mă recompun pentru a pleca la rându-mi.

Bonus: pe lângă sutele de euro pierdute, la întoarcere am uitat trepiedul de la camera foto pe marginea autostrăzii iar acasă am constatat că și verigheta mi-am uitat-o la pensiune. Noroc că am reușit să iau legătura cu proprietarii care între timp o găsiseră și o voi primi prin poștă.

The fucking end.

Și galeria foto de pe Picasa:

Revelion de gheaţă

Gata cu Bâlea Lac iarna, revelionul următor vreau să mă prindă pe alte meleaguri, la plajă de preferat. Şi anul ăsta a fost frumos, am avut noroc de vreme senină, aşa că am putut urca pe coclauri pentru peisaje şi poze. Am încercat să repet experienţa de anul trecut şi să ajung pe vârful Iezerul Caprei dar cam la 15 m de vârf zăpada era atât de îngheţată încât nu se mai putea urca decât cu bocanci din ăia cu ţepi. Pe care-i avea un tip care urca în faţa noastră şi pe ale cărui urme le foloseam noi ca pe nişte scări. Şi care tip s-a întors din drum. Iar eu, pui de Zorro, şi pe deasupra plin de nervi că mai aveam numa un pic până pe vârf, am încercat să sap eu “scări” în zăpadă cu vârful bocancilor. După vreo câţiva metri m-a apucat însă un sentiment de “i’m so fucked” fiindcă simţeam că o iau la vale şi nu mai reuşeam să-mi găsesc nici un punct de sprijin. Am coborât încetişor înapoi cu spatele şi înotând în adrenalină.

În rest cam la fel ca anul trecut. Hotelul de gheaţă a fost puţin mai fain, în sensul că l-au împodobit cu sculpturi de gheaţă şi beculeţe. Dintre sculpturile de gheaţă atracţia era desigur o femeie nud ale cărei ţâţe îngheţate erau lustruite de limba/mâna fiecărui vizitator… Mâncare bună, cazare satisfăcătoare, ne-am dat cu săniile până la epuizare, am făcut şi o plimbare până la Sibiu în ajunul Anului Nou (restaurantul “Bufniţa” are o pizza minunată), petrecere de revelion reuşită. Recomand destinaţia celor fără fiţe (nu poţi să ceri foarte mult de la cele 2 şi 3 stele cât au cabanele Bâlea Cascadă, respectiv Bâlea Lac), care vor să-şi petreacă sfârşitul de an cu bani relativ puţini dar într-o locaţie superbă.

În continuare poze.

Continue reading

Artificii leșinate de cald, planete și o poză cu un câine

Am fost de 1 decembrie la Alba Iulia cu un scop. Să pozez artificiile, pentru că în fiecare an au fost superbe și în fiecare an nu am avut aparatul la mine. Mai ales că anul ăsta cică ar fi trebuit să fie și mai și, că au venit nu știu ce “străini” să le puște în văzduh. Am cărat după mine trepiedul și obiectivele, mi-am ales un loc bun și… țeapă. După juma de oră de așteptat am asistat la cel mai jenant foc de artificii din istoria Albei Iulii. Abia spre final au luat ceva avânt iar pe când să emit și eu primul “Oaaau.. ce fain!” , gata. Se terminase. Artificiul cel mai fain fusese și ultimul.

De 1 decembrie io am spălat mașina și m-am plimbat prin grădina alor mei în tricou. Țin minte că în alți ani îmi luam 10 bluze și mănuși ca să rezist câteva ore la festivități & shit. Ceva nu-i în regulă, da nu contează, din moment ce factura la gaze vine mică mică. Sper numa ca la Bâlea Lac unde îmi (re)fac revelionul, să fie munți de zăpadă ca anul trecut.



***

Luna, Jupiter și Venus s-au văzut deosebit de frumos de 1 decembrie și în zilele de dinainte. Poza de mai jos am făcut-o la Alba Iulia. Luna e aia mare, Venus e jos iar Jupiter sus. Filtrul albastru l-am aplicat ulterior. Click pentru mare.

***

Nu știu cine a zis că bătrânii sunt oameni cu bun simț fiindcă nu-s. La poștă mai era un om în fața mea la ghișeu și îmi venea rândul, când văd pe un bătrân că vine cu o hârtie și se bagă în fața mea de parcă eram invizibil. Am crezut că vrea să întrebe ceva, când colo țopârlanul naibii voia să ridice un colet. Când i-am atras atenția că s-a băgat în față îmi zice că nu m-a văzut (eram 2 oameni în oficiu) și ghici ce mă întreabă: “Dar vă grăbiți undeva?” . Eu: “Da, la serviciu, dumneavoastră?”. Liniște.

***

O poză, făcută în octombrie, pentru toti cei (mulți) care caută poze cu caini și ajung la mine:

Alt an, altă distracţie

Un an nou, fiecare cu planurile şi proiectele sale mai mult sau mai puţin realiste. Şi eu am. O parte au ca scop materializarea unor mici şi mai puţin mici plăceri. Restul sunt grandioase. Deci, anul ăsta voi încerca să spun un nu hotărât voluntariatului useless şi tot un nu, dar mai blând, tragerii de timp. Mi-am dat seama că 2007 a zburat cam repede. Dacă şi 2008 va fi la fel de bogat în evenimente (personale) înseamnă că va trece la fel de repede şi asta nu-i neapărat bine deoarece nu mă grăbesc niciunde. E bine să fii ocupat, dar e şi mai bine să fii ocupat făcând chestii plăcute şi doar pentru încântarea proprie.

Sfârşitul de an a trecut repede şi el, l-am petrecut la Bâlea Lac cu prieteni dragi, a fost frumos (aici alte poze). Vă recomand călduros cabana de la Bâlea Cascadă, preţuri accesibile, organizare surprinzător de bună de Revelion. În rest, în fiecare zi telecabină, zăpadă, papa bun şi urcări pe munte, vizitat hotelul de gheaţă şi multe poze. Soare cât cuprinde, vreme aşa cum nici n-am visat. Doar în ultima zi, când am urcat încă o dată cu telecabina ca să zicem byebye muntelui, s-a iscat un viscol turbat de nu puteam nici să respirăm, tocmai parcă pentru a vedea şi noi cum arată o vreme de iarnă veritabilă la Bâlea Lac. Am tăiat-o rapid înapoi la telecabină ca nu cumva să fie oprită din pricina vântului şi apoi cu maşina direcţia Sibiu. Apropo de Sibiu. Am fost în Sibiu chiar în ultima zi din an, deşi nu am rămas până seara fiindcă începea Revelionul şi la cabana noastră de la cucurigu. În piaţa mare tocmai făcea repetiţii solistul de la Reamonn (click pe poză) care a cântat un Oh, tonight.. you killed me with your smile de probă şi care s-a auzit minunat mai ales că nu era aglomerat şi stăteam lângă boxe. Cum muream toţi de frig am zis să mergem la un restaurant… de unde am ieşit abia peste vreo 3 ore deoarece localul gemea de lume iar chelnerii erau depăşiţi de situaţie. Toate pregătirile din Sibiu anunţau un miezul nopţii foarte spectaculous. Din păcate am auzit că ceaţa şi lipsa de entuziasm a publicului le-a cam stricat show-ul organizatorilor.

Pe 1 ianuarie 2008 ora 9 seara noi mergeam din nou la Sibiu, pentru a duce una dintre perechile de prieteni la gară. Deşi sus la Bâlea Lac ningea cuminte ca în poveşti, drumul spre Sibiu, prin Sibiu şi dinspre Sibiu a fost un chin deoarece nu era nici ţipenie de om care să arunce un antiderapant, sau să cureţe ceva zăpadă, iar maşina avea chef de dans. În timp ce coboram de la Bâlea, după o curbă, o căprioară. Luată prin surprindere de faruri nu mai ştia încotro s-o ia, a mers puţin în aceeaşi direcţie cu maşina, apoi a dispărut în pădure, fără să traverseze sau să facă ceva necugetat gen urcat pe capotă. Noapte, ninsoare, ora 0:00. Venind de la Sibiu spre Bâlea Cascadă. Drumul era alb complet. Nu bătea vântul, doar ningea sănătos. Of course, la ora aia nu am întâlnit nici măcar o singură maşină tot drumul. În schimb de îndată ce am intrat în pădure, am întâlnit zeci de urme de animale sălbatice care traversau în toate direcţiile posibile drumul acoperit de zăpadă. La lumina farurilor, traversând cu 10 km/h pădurea, aşteptam din clipă în clipă să-mi sară ceva în faţă, să fac infarct şi să mor. Nu a sărit nimic, iar când am văzut cabana parcă am văzut Burj Al Arab-ul.

***

În clipul de mai jos: eu sunt al doilea, cel care se rostogoleşte în loc să alunece…

Un 2008 început la înălţime (update)

Până pe 3 ianuarie sunt la munte (Bâlea Cascadă şi Bâlea Lac). Dacă vremea va ţine cu mine se anunţă multe poze. Am net, aşa că probabil voi mai posta zilele ce urmează impresii şi fotografii “fresh” de la peste 2000 de metri ;).

later edit: Aşadar iată câteva poze care mi-au plăcut cum au ieşit (click pe slideshow pentru a le vedea în format mare). Restul, după ce mă întorc. La mulţi ani!

 

Chestiuţe

Revelionul la Bâlea Lac. Iniţial era în Franţa la Paris dar între timp s-au schimbat “puţin” datele problemei. Oricum, după experienţa minunată din vară cu Transfăgărăşanul am zis să repetăm isprava de data aceasta pe timp de iarnă. Mai ales că îmi este aşa dor de zăpadă din aia de doi metri în care să mă arunc şi care să nu se topească în10 minute aşa cum se întâmplă prin oraşe. Aşadar se anunţă cinci zile de bulgăreală la 2000 m, peisaje de vis şi of course multe poze. Şi (happyday) voi avea şi internet în cameră.

Revenind la ale noastre, sâmbătă dimineaţa la ora 8 fix în apartamentul de sus a început cineva să spargă ceva cu un … picamer. Sunt sigur că era picamer pentru că ne vibra patul de parcă era posedat şi din câte ştiu nu are funcţie de vibromasaj. Cam în 10 minute deja simţeam că înnebunesc astfel că am trecut la acţiune. Am împachetat una alta în 5 minute şi am plecat la Alba Iulia. Oricum aveam de gând să o facem pe la 11 aşa că… Am aflat ulterior că cei de sus făceau şanţuri în pardoseală ca să-şi reconfigureze reţeaua de ţevi pentru încălzire. Mi-am promis solemn că o să utilizez toţi cei 150W de care dispun pentru o replică surpriză la picamerul lor. Dar eu o să fac asta duminică dimineaţa, la 6.

Am văzut The Heartbreak Kid al lui Ben Stiller şi poate pentru că mă aşteptam la un dezastru din cauza recenziilor de pe imdb, am realizat după vizionare că filmul a fost chiar ok. Am şi râs de câteva ori. Rated R for strong sexual content, crude humor and language – la noi este interzis sub 12 ani. Mă rog.