Gog și cei doi cenți ai mei

De Cristian Gog am auzit prima dată de la Emil, care, după ce a asistat la o reprezentație a omului, a fost atât de impresionat de ceea ce a văzut încât i-a făcut apoi reclamă peste tot. A trebuit să-l văd şi eu live fiindcă afirmaţii precum „îndoaie linguri cu mintea la câţiva centimetri de tine” sau „îţi ghiceşte orice număr la care te gândeşti” cam iritau scepticul din mine. Cu toate astea şi scepticii sunt fascinați de inexplicabil (câtă vreme există un „explicabil” în umbra lui), aşa că mi s-a părut simpatic entuziasmul celor care începuseră deja să construiască „cultul Gog”. Asta chiar dacă, după ce am asistat la un spectacol de-al lui, m-am prins cum stă treaba cu lingurile (nu pierd acum vreo ocazie de a face demonstrații cunoștințelor:P) sau cu ghicitul numerelor. Oricât l-am simpatiza (iar eu îi acord fără rezerve prezumția de „om bun” doar fiindcă e prieten cu Emil), trebuie să fim sinceri: Gog este încă la început de carieră. Se vede că are trac atunci când prestează iar trucurile pe care le știe face, nu foarte multe, sunt cunoscute şi destul de uşor de replicat după o perioadă de exercițiu. Gog nu este ceva nemaiîntâlnit, nemaivăzut, nemaiauzit. Dar nu este „vina” lui că a câştigat premiul cel mare la concursul de talente și în nici un caz nu merită înjurat, persiflat sau denigrat în toate felurile, cum se întâmplă de câteva zile. Împins de la spate să concureze, susţinut din inimă de o mare parte a comunităţii online, omul s-a dus şi a prestat cât a putut el de bine. Concurenţă n-a avut. De ce? Fiindcă nu poţi compara talentul unui iluzionist cu cel al unui dansator. Sau al unui dansator cu al unui cântăreţ. Cine este mai talentat, un pictor sau un chirurg? Aţi prins ideea. Concurenţii n-au în comun altceva decât faptul că fac parte din aceeași specie. Și-atunci ce să compari? Competiţia pornește de la o idee greșită, fiind o rețetă ieftină de făcut rating mulțumind o gamă largă de public. Deci Gog a concurat singur pe domeniul său, așa că e irelevant cât de talentat/original este. De fapt „Românii au talent” este un concurs de popularitate și de carismă, iar Gog a reușit să puncteze pe ambele planuri, având baza: niște numere care au impresionat publicul fără „experiență” în iluzionism. Cei nemulțumiți de rezultatul final ar trebui să-și îndrepte tirul către ProTV și al lor (mă rog, cumpărat de la alții) format stupid de emisiune.

Oare tipul de mai jos câștiga competiția?

Cum să faci like-uri pe Facebook (II)

Următoarea metodă pentru creșterea popularității pe facebook nu o recomand, deși rezultatele sunt spectaculoase. La finalul unei astfel de „campanii” riști să ai nevoie de psiholog. Mai țineți minte scandalul Liviu Alexa – Ania Blăjan?Read More

Apple, fii un pic atent la mine

Știți cum e când te găsești pe neașteptate în fața unei camere foto. Unii (ca mine) se fâstâcesc, alții simt nevoia să se maimuțărească ca să nu se fâstâcească (ce cuvânt ciudat, fâstâcitul ăsta), alții se încruntă, unii sar la bătaie și foarte puțini rămân impasibili. De-aia e mișto să ai un teleobiectiv, că poți suprinde lumea în stare naturală, fără „masca foto” activată. Cum probabil că utilizează Andrei Niculescu ăla faimos de pe Facebook când fotografiază pe stradă. Când ai la îndemână însă doar telefonul și vrei să pozezi inopinat oameni, lucrurile se complică. Imediat ce adopți poziția standard de pozat, cei de lângă tine devin brusc atenți la ce se întâmplă în jur, ca niște căprioare ce simt apropierea lupului cel rău. „Oare ce-i trebuie lu’ ăsta? De ce mă pozează? Pe mine mă pozează?” Când butonezi însă la telefon cu ochii în pământ, nu te bagă nimeni în seamă. DECI: nu ar fi mișto să apară telefoanele cu o cameră în plus, plasată în „vârf”, ca să poți fotografia în voie, de aproape, orice ți se pare interesant? V-am și desenat (vorbesc aici cu cei de la Apple), ca să fie clar:

p.s. v-ați prins că de fapt vreau să pot poza cât mai multe funduri și țâțe fără să fiu văzut, nu?

Zaragoza, cu poze și julituri

Înainte de a vă zice despre Zaragoza, vă explic cum am făcut de-am ajuns ultimii în avion, printr-o performanță a Laurei probabil unică în lume. Mai exact, soție-mea a reușit să blocheze cartela de acces în aeroport undeva în bordul mașinii (nu există termeni în limba română pentru a descrie locul, uitați-vă la poză), într-un mod atât de imposibil, încât, dacă ar fi fost de față, cei care au proiectat interiorul Loganului și-ar fi tras două palme din proprie inițiativă.

Deja portarul aeroportului se impacienta că blocăm intrarea, deși sunt patru intrări. Sau poate se impacienta fiindcă vedea cum se zgâlțâie mașina din cauza șoferului care încerca din răsputeri să rupă o bucată din bord, cu trei pasageri care nu făceau nimic pentru a-l opri. Fiindcă după ce am încercat cu binișorul, am ajuns la concluzia că singura soluție e să le dau dracului de plasticuri și să ajung prin orice metodă la nenorocitul de card de acces ce luneca tot mai tare în măruntaiele mașinii. Blestemând în același timp faptul că n-am venit cu taxi. În cele din urmă am reușit să recuperăm cardul și am purces înspre security check, eu cu mâinile zdrelite și tremurânde. Și-am zburat, ba am prins și loc la geam, ultimul loc la geam, prin bunăvoința unei tanti căreia îi păsa extrem de puțin de nori și peisaje.

Zaragoza

Un oraș fără nicio greșeală, cu „de toate”, un rai al bicicliștilor, plimbăreților și fotografilor. Nu neapărat și al turiștilor. Zic asta fiindcă, deși nu ne-a lipsit nimic, hotelul fiind ok iar experiența în ansamblu foarte plăcută, orașul nu este prea prietenos cu turiștii. Inscripțiile bilingve sunt o raritate iar majoritatea restaurantelor nu au meniuri decât în spaniolă. Cu un gps și Google Maps te descurci însă fără probleme, orașul nefiind foarte mare. Zona veche este bineînțeles în centru, principala atracție a acesteia fiind uriașa bazilică Nuestra Señora del Pilar. Străduțele cu restaurante și fel de fel de magazine sunt la datorie în jurul obiectivelor istorice, ca în orice oraș european ce se respectă. Pe lângă centrul vechi trece linia de tramvai aflată acum în plin proces de modernizare, ca și cea din Cluj.

Nefiind deloc la curent cu obiceiurile spaniolilor, am fost destul de mirați să constatăm că de fiecare dată când ne era nouă foame, adică pe la amiază, toate restaurantele erau închise. Noroc cu McDonalds-ul care făcea excepție și care ne-a dat, pe lângă hamburgeri, și curent pentru „smartfoanele” leșinate. Seara am reușit totuși să cinăm prin restaurantele din centrul istoric al orașului, alături de localnici vorbăreți de toate vârstele.

O altă zonă a Zaragozei care ne-a atras atenția este International Exhibition Site, unde se găsește un imens acvariu pe care l-am vizitat precum și numeroase clădiri și spații tematice ce au servit ca loc de desfășurare a expoziției internaționale „Expo 2008”. Arhitectura modernă a zonei este impresionantă, contrastând puternic cu restul orașului.

Oamenii din Zaragoza sunt parcă mai civilizați decât în alte locuri de pe continent pe unde am umblat. Am găsit și români cu duiumul, inclusiv o chelnăriță foarte binevoitoare. Din păcate restul conaționalilor s-au remarcat din mulțime prin vociferări sau atitudini de animale, ceea ce pe noi ne făcea să păstrăm liniștea până când nu mai puteam fi auziți de „frații” noștri. Seara pe străzi am întâlnit destul de mulți cerșetori și alte fețe dubioase care în unele cazuri ne făceau să grăbim pasul.

Zborul de întoarcere a fost un deliciu. Culinar, că iar mi-am luat sandwich la suprapreț, dar mai ales vizual. Dacă la decolare m-am bucurat că am văzut Zaragoza de sus pe o vreme senină cu nori din ăia albi și pufoși, mai apoi am putut admira Nisa, Monaco, Veneția și Alpii în toată splendoarea lor. Neapărat am nevoie de un obiectiv tele.

Nisa, cu aeroportul aferent.

Concluzie: da, a meritat să-mi vandalizez bordul mașinii 🙂

Read More

Mâine plec

Dacă nu fac iar spaniolii grevă şi dacă aeroportul din Cluj supravieţuieşte potopului, de mâine până sâmbătă mă plimb (respectiv twituiesc/instagrămesc) prin Zaragoza.

VEZI AICI FOTO VIDEO EXCLUSIV cu nimic

Există o practică a ziarelor online poate mai jegoasă decât folosirea sintagmei „VEZI AICI” în titluri, care am stabilit deja că e pentru ca retardații de cititori să știe că ACOLO e loc de dat click și nu altundeva. Mă refer la omniprezența cuvintelor FOTO și VIDEO în majoritatea titlurilor, mai ales acolo unde nu au ce căuta, adică unde e vorba de tragedii, exploatându-se astfel cu nerușinare curiozitatea morbidă a cititorilor. Nu contează că majoritatea fotografiilor și clipurilor au o vagă legătură cu subiectele tratate. Pentru a ademeni motoarele de căutare și vizitatorii mai puțin amatori de silabisit, aproape toate articolele au galerii foto sau video. A ars o pădure! Galerie foto cu o pădure…verde. S-a sinucis o studentă! Poze cu căminul în care stătea și un clip cu un câine vagabond (posibil martor!) ce-și făcea veacul pe lângă cămin.

De ce este stupid să faci mișto de Instagram

Veneam înspre casă și am văzut niște câini jucându-se, cu soarele apunând în spatele lor. Un moment fain care merita surprins cu un aparat foto cu teleobiectiv, dar nu aveam decât telefonul la mine. M-am apropiat cât am putut, însă, înainte de a ajunge la distanța care mi-ar fi convenit, a trebuit să fac poza fiindcă mă observaseră. Am mai făcut câteva poze dar deja pe la a patra eram adulmecat de zor.

Poza de mai sus nu are nimic special, însă trecută prin Instagram arată așa:

***

Zilele astea a fost lansată aplicația Instagram pentru telefoanele cu Android. Ca posesor de iPhone și utilizator de Instagram de când a apărut, am fost curios dacă diferă cu ceva față de versiunea pentru iOS. Din păcate diferă și nu în bine, în sensul că-i lipsesc vreo câteva funcții, care vor fi însă adăugate la următoarele actualizări. Problema mai mare o reprezintă calitatea pozelor. Din cauza faptului că unele telefoane cu Android au niște camere sub orice critică, multe dintre pozele pe care le-am văzut postate recent pe Instagram arată groaznic. Nefocusate, fără contrast și pline de zgomot de fond (zgomotul de fond este prezent la orice poză făcută în condiții de iluminare slabă, indiferent de telefon. iPhone-urile scot însă un zgomot de fond monocrom, ceea ce dă mult mai bine în poze). Deci înțeleg cumva de ce s-au inflamat unii iPhone-iști că le este „pângărit” spațiul „quality” în care aveau exclusivitate până acum. Reacții exagerate au fost însă din plin. De ambele părți, că nici utilizatorii de Android nu-s mai deștepți. Au descărcat aplicația, și-au făcut cont, au făcut o poză la o farfurie din chiuvetă, au aplicat un filtru, au concluzionat că-i o porcărie și dă-i: că ce slabă îi, că-i inutilă, că utilizatorii de iPhone îs așa și pe dincolo. Nicio clipă nu s-a pus problema că, lăsând la o parte faptul că e la modă printre hipsteri, aplicația chiar are un potențial imens în mâinile celor cu un dram de talent fotografic. Și sunt foarte mulți utilizatori extrem de talentați. Pentru niște cizme care fac poze cu blițul la concerte, da, Instagram e inutil.

***

Între timp,  pe acoperișul parcării din Mănăștur, unde autoritățile locale spun că sunt ocupate toate locurile, realitatea e un pic alta…

Ora 23:00. Gol.

Săriți direct la prăjitură

E foarte bine când cineva îți semnalizează cu farurile că este radar în față. Dar nu tot timpul. De exemplu atunci când unii îți dau flash-uri cu 10 kilometri înainte de radar și tu reduci viteza la 59 și aștepti. Și aștepti. Și nu mai apare nicio mașină de poliție. Și până la urmă te saturi și accelerezi și o vezi. Și-ți stă inima. O altă situație: în aproape toate (dacă nu cumva toate) cazurile, ăia cu radarul pândesc o singură direcție de mers. Pe lângă detectarea vitezei ei îți fac și poză, ca să poată dovedi că tu ai fost la volan în caz că vrei să contești amenda. Așa că după ce treci de un radar îndreptat înspre tine, e cam inutil să-i avertizezi pe ăia cu care te întâlnești, fiindcă mașina de poliție e cu spatele la ei. Dacă au viteză cu siguranță vor încetini când o vor vedea, dar nu se află niciun moment în pericol de a fi opriți. Dacă treci pe lângă o mașină a poliției parcată pe marginea drumului cu spatele la tine, da, atunci anunți pe cei care vin din sens opus. Asta teoretic. Practic toată lumea flash-uiește disperată în toate direcțiile.

***

Așteptând la Mac, mă uitam la o mamă care-i lua copilului un Happy Meal. Întrebată cu ce fel de sandwich să fie și auzind opțiunile – hamburger, cheeseburger și McPuișor – femeia a ales rapid „puișorul”. Deși mănânc fără discriminare orice de la Mac, că-mi place și n-am voință să mănânc „sănătos”, n-am putut să nu mă gândesc că femeia a făcut cea mai proastă alegere pentru copilul ei. Spre deosebire de hamburger și cheeseburger, care, conform site-ului companiei, conțin carne de vită fără alți aditivi, carnea din McPuișor vine cu niște bonusuri. Felia conține: carne din piept și pulpă de pui, piele pui, înveliș pane (făină grâu, condimente, sare, pesmet, agenți de coacere E300, E450, E500, drojdie), ulei vegetal. Nu tocmai ce i-aș da unui copil de trei ani să mănânce. Faza e că diminutivarea puiului din denumirea produsului, o mișcare de marketing genială, te duce cu gândul la ceva inofensiv, drăguț și cu puține calorii, numai bun pentru copii.

***

De pe site-ul lui Adi Hădean am găsit rețeta la Chocolate Lava.Vă anunț cu nedisimulată mândrie că am încercat-o și mi-o ieșit spectaculos. Dovadă stau poza de mai jos și martorii/degustătorii extaziați 🙂

Unul dintre cele mai moderne stadioane din Europa are unul dintre cele mai proaste site-uri de stadion din… lume

În titlu avem de a face cu un record, cred. Alaltăieri a fost anunțată „lansarea” www.clujarena.ro, site-ul stadionului Cluj Arena, edificiu cu dublu rol: de mândrie a Ardealului și de poză de fundal aducătoare de voturi care va apărea pe afișele electorale. „Site-ul a fost realizat de catre angajații societății noastre, neimplicând niciun cost din bani publici.”,  zice directorul SC Cluj Arena SA, Radu Rațiu, ca să închidă din start gura celor care, văzând abominabila creație, poate ar fi vrut să afle mai multe detalii, gen cine l-o făcut, cu cât, dacă o terminat liceul… de-astea. Io mă dau pe net de prin 1998 toamna, la propriu, așa că pot spune liniștit că am văzut de toate în domeniu. Am crescut odată cu netul iar atunci când vizitez un site nou mi-e ușor să-l evaluez. Există site-uri urâte cu spume dar care oferă informații utile și sunt ușor de navigat. Sau site-uri superbe grafic dar care n-au nicio logică. Ei bine, clujarena.ro reușește să fie și urât și prost. Deși e construit pe o platformă wordpress, suficientă pentru un site de prezentare, site-ul pare realizat în bătaie de joc. Folosește tema ePhoto, „customizată” cu succes până la un grad maxim de urâțenie. Probabil de către fiul neîndemânatic al vreunui șef de pe acolo, pe niște mii de euro justificați de facturi pentru „hârtie igienică”. Că așa se face pe la noi.

Pun mai jos niște capturi de ecran în care semnalez doar câteva dintre aspectele absolut jenante pentru un site de interes major, imaginea în online a unui proiect de zeci de milioane de euro.

***

Fiindcă site-ul a fost făcut probabil pe un laptop, autorul nu s-a gândit că unii dintre noi avem monitoare cu rezoluții mai mari de 1500×833 (cât are poza din background) și că pe astfel de monitoare poza arată nașpa rău centrată acolo așa. Că veni vorba de poză: bat-o s-o bată! Acum, când stadionul e gata și sunt mii de poze cu el din toate pozițiile, cum să pui background o simulare computerizată veche de ani de zile și folosită până la refuz de toată lumea? Cam câtă lene să ai în tine?

***

***

Nu intrați în secțiunea Divertisment dacă aveți căști. Jocul în flash de acolo e cu sunet și urlă…

***

Ai zice că mureau dacă băgau și trei cuvinte. Dar e bună și numa o poză strâmbă cu telefonul, nu?

***

Aici nu pot decât să zâmbesc 🙂

Într-o seară

Nigerianul auzi un muget. Se întorceau vacile de la păscut. Pe mijlocul străzii, agale, mânate de un țigănuș cu o nuia lungă cât el. Deși locuia la oraș, strada nigerianului era străbătută zilnic de ciurdă. Oare ale cui sunt? Una știa că e a vecinului de peste drum, dar restul cât de adânc în oraș mergeau oare? Soarele apunea portocaliu, iar prietenii nigerianului știau că vor fi chemați de la joacă în curând. Și el urma să fie chemat. În ultimele ore aruncase câteva priviri înspre poarta casei lui, dar nu văzuse ceea ce și-ar fi dorit. „Poate totuși a venit şi nu l-am văzut”, își zise. Începea să simtă golul acela în piept. Nigerianul primise porecla în clasa a II-a, într-o iarnă. Aproape toată iarna venise la școală cu aceeași căciulă, pe care și-o punea pe cap în fiecare pauză. Îi plăcea cum îi stă cu ea, mai ales că părul său, jumătate creț – jumătate nu, avea prostul obicei de a nu sta niciodată așa cum era pieptănat. Un coleg i-a zis „Semeni cu un nigerian cu căciula aia”. De fapt voia să zică eschimos. Și nigerian a rămas. Acum se îndrepta cu doi dintre prietenii lui, frate și soră, înspre casa lor. Întotdeauna a fost fascinat de ce se întâmplă în curțile altora. Fiecare gospodărie, alta decât a lui, avea tot felul cotloane bune de explorat și escaladat. Cel mai mult îi plăceau însă grădinile vecinilor, deși acolo copiii nu apucau să se joace prea des. Grădina lui nu avea locuri „misterioase”, unde să-i ducă pe copiii din vecini. Era prea ordonată. Ale altora aveau în schimb tufișuri, barăci, iarbă deasă și copaci printre care se putea ascunde și care puteau ascunde… nu ştia exact ce, dar sigur putea fi ceva fascinant. În curtea în care tocmai intrase acum cu prietenii săi erau câțiva vecini care povesteau și râdeau cu tatăl copiilor. Dacia familiei era scoasă afară din garaj, cu capota deschisă şi cu multe scule şi cârpe murdare de ulei de motor împrăştiate pe lângă ea. Copiii fugiră în casă, unde bunicii se uitau la televizor la știri. În bucătărie era lumină și se auzea cum cineva manevra niște farfurii și tacâmuri. Nigerianul ajunse în ușa bucătăriei și, prin perdeaua împotriva țânțarilor, privi în interior. În mijlocul mesei era o oală mare cu cartofi fierți și decojiți, împreună cu câteva ouă ce primiseră același tratament. Se vedea că-s fierbinți toate. O pâine, câteva cepe verzi, solnița și o farfurioară cu unt și brânză telemea completau masa de cină. Copilului i se făcu brusc foame. Știa că și maică-sa îl așteaptă cu mâncare, dar așa poftă de cartofi fierți cu sare și cu ceapă avea… „Toată lumea la masă!”, se auzi glasul mamei. „Mergeți mai întâi și spălați-vă pe mâini!”. Nigerianul știa că a sosit timpul să plece. Era bine crescut și nu ar fi rămas pe capul vecinilor la cină. Spuse „sărumâna” și făcu stânga împrejur. Soarele era deja apus iar în aer plutea mirosul de seară de vară târzie, un pic rece. Băiatul trase aer în piept și oftă. Nu avea mult de mers. Dacă fugea, ar fi putut străbate distanța până acasă în două minute. Dar nu se grăbea. Golul din piept îl simţea acum puternic. În seara asta văzuse cum ar fi trebuit să fie lucrurile de fapt. Cu cartofi fierți și ceapă verde. „Oare o venit? S-o fi culcat?” Intră în curte și se uită direct în locul unde ar trebuit să fie bicicleta. Nu era acolo. Își dădu seama ce va urma. Se gândi puțin la ce fac prietenii lui în acel moment și îi dădură lacrimile. Neputință și supărare. Acum singurul lucru pe care și-l mai dorea era să apuce să mănânce liniștit ceva, orice, înainte de… Intră în casă: „Mamăăă, mi-i foame”.

Prima şi ultima parte sunt vag interesante, cea din mijloc e de umplutură

Zilele trecute, în timp ce aruncam gunoiul, am văzut pentru câteva momente cum arată fără machiaj chestia aia pe care fiecare dintre noi o pictează în diverse culori, fiindcă în stare naturală nu-i tocmai plăcută la vedere. Realitate cred că-i zice. În pungile pe care le duceam la gunoi era o parte din conținutul frigiderului, care s-a defectat. La ghenă, o femeie care căuta prin gunoi. Am început să golesc plasele. În momentul acela femeia s-a repezit și a început să scormonească printre morcovii congelați și alte chestii perisabile pe care nu mai aveam unde să le depozitez și eram nevoit să le arunc. Modul în care a sărit, ca un câine flămând și fără a-mi arunca vreo privire, m-a făcut să-mi fie rușine. De norocul pe care-l am, de a nu fi dus niciodată lipsă de nimic. De faptul că nu am simțit vreo urmă de compasiune sau alt sentiment nobil. De ce nedreaptă e viaţa şi ce aşteptări uneori ridicole avem de la ea, noi ăştia care nu ştim ce înseamnă să te zbaţi ca să supravieţuieşti de pe o zi pe alta. Cum credem că ni se cuvin chestii doar fiindcă le-am avut dintotdeauna.

***

Ziceam de frigider. În 2007, când ne-am mutat, ne-am cumpărat frigider nou, ca să se asorteze cu noul din jur. Lovit de un patriotism idiot, am insistat să luăm Arctic. Acum două săptămâni am remarcat că Arcticul nostru a devenit workaholic. Adică funcționa 24/24. De răcit răcea, dar consuma curent cât o clădire de birouri, iar în final probabil că ar fi crăpat de epuizare. Chemat pe cei de la service. Într-un minut diagnosticul: E compromisă carcasa. Nu mai aveți ce să-i faceți. Nu-i în garanție? Normal că nu. Hm. Faceți o cerere și spuneți că vi s-a defectat carcasa. O să v-o înlocuiască, veți rămâne cu ușile și motorul de la ăsta vechi, în rest va fi totul nou. 250 de lei manopera. Deci cum? Arctic înlocuiește frigidere în afara garanției? Îmi miroase a defecte de fabricație la nivel extins, a căror ascundere se face prin înlocuirea fără nicio obiecție aparatelor stricate. Probabil multe. Am făcut cerere. De mână. Acum trebuie să ne prefacem că nu s-au inventat frigiderele timp de două săptămâni.

***

Un timelapse cu Venus și Jupiter apunând. 124 de cadre pe parcursul a vreo două ore, cu geamul deschis şi cu 5 grade pierdute în apartament. Fiindcă nu am intervalometru, am făcut pozele manual, la intervale nu foarte regulate.

Varianta mai lungă şi HD, pe YouTube

Random stuff-uri

O şaorma la pachet vă rog. „9 lei.” Cobor privirea să verific ce mai zice Twitter-ul. Mare greșeală. „Poftiţi :D” Ridic privirea. Fata îmi întindea o pungă, zâmbind. Cam la 10 secunde după ce am făcut comanda. Am zâmbit și io ca prostu’ şi-am plecat. Am pus mâna să văd dacă-i caldă măcar. Călduţă, deci nu era făcută chiar de ieri. Nu-i nimic, m-am consolat cu o ţeapă de ţeapă pe care şi-a luat-o un băiat care voia să cumpere flori de 8 martie, ce frumos din partea lui. În faţa noastră o găleată cu mai multe buchete de frezii. Băiatul, arătând cu degetul: „Cât costă?” „5 lei.” „Unul, vă rog”, după care scoate banii și îi dă ăluia. Floristul ia un buchet, scoate un fir de frezie din el şi-l înmânează băiatului, care rămâne blocat. Înainte să apuce să zică ceva, vânzătorul îi întoarce spatele şi se îndepărtează. Io fac un „pfff, ţţ, ţţ, ce hoţie” ca să-i arăt că-s de partea lui, dar în sinea mea mă bucuram că am aflat cum stă treaba cu freziile. Tot legat de flori, mă enervează la culme florile comune vândute cu tot cu ghiveci. Nu e o orhidee, e o nenorocită de lalea, de ce trebuie să o iau cu bulb cu tot?

***

M-am chinuit ieri câteva ore să-mi amintesc o melodie pe care o ascultam acum vreo 12 ani. O piesă făcută în Fast Tracker, un remix după ceva melodie reală. Nu-mi aduceam aminte însă nimic din ea în afară de cuvântul „dream”. Care, bineînțeles, nici nu apărea de fapt în melodie. După ce am răscolit netul și modarchive.org până am simțit că înnebunesc, am lăsat-o baltă. Astăzi, în timp ce scoteam cașcavalul din frigider mă lovește: „Set you freeeeeee….” Pfuai. Într-un minut deja era pe desktop. Asta e piesa (are extensia .xm, merge cu winamp sau vlc). E un remix tâmpițel după N-Trance – Set You Free. Îmi cer scuze pe această cale creierului meu, care s-o chinuit în background ore întregi până să recupereze din adâncurile subconştientului refrenul revelator.

***

Că vorbeam mai sus de frigider, al meu merge non-stop de o săptămână. Ieşit din garanţie acu vreo 6 luni. Trebuie să chem pe cineva înainte să ia foc, respectiv să iau foc după ce văd factura la curent.

***

Sună telefonul. „Bună ziua, facem un sondaj pentru…” „N-am vreme acuma” „Putem reveni?” Eu, idiot: „Da, da”. După-masa sună iar. Am recunoscut numărul. N-aveam chef să fiu sondat. Le dau ocupat. A doua zi dimineaţa sună iarăşi. Dau ocupat. După-masa iar. Ocupat. Faza s-a repetat timp de încă două zile. Ştiu, sunt rău şi fără inimă.

***

La sfârşitul lunii mă duc în Zaragoza în scop de dezintoxicare de Cluj, fiindcă „mood”-ul meu de acum este cam ăsta:

[flashvideo filename=imagini/video/wanted_700kbps.flv shownavigation=false width=600 height=281 displayheight=281 image=imagini/video/wantedprev.jpg /]

Corect este „mi-ar plăcea”, nu „mi-ar place”

Serios vorbesc. Urmează o conjuncție:

Jupiter, Luna, Venus, blocuri din Florești. De sus în jos

***

Dacă aș putea (cu o superputere sau cu un „app”), mi-ar plăcea să pot „intra” pe ascuns în mințile altora. Dar nu pentru a le afla secretele sau cine știe ce chestii kinky, cel mai probabil plictisitoare. Nu. Mi-ar plăcea să petrec câteva minute în mintea mai multor tipuri de oameni și să le observ succesiunea de gânduri, modul în care raționează și iau decizii. Și să experimentez felul în care persoane complet diferite trăiesc aceleași evenimente mai mult sau mai puțin însemnate: vizionarea unui film, audiția unei melodii pentru prima dată, o dragoste zbuciumată, un acces de gelozie, sexul (ok, asta intră la kinky), momentele de furie, cele de fericire și alte experiențe umane care pot fi și cu siguranță sunt trăite diferit. Fiindcă, nu-i vorbă, împărțim noi toți același genom, dar suntem, din fericire, al naibii de variați. Variați ori în sensul bun, ori în cel „complet neinteresant”, ori în sensul rău. În primu’ și-n primu’ rând aș vrea să observ cum gândește un om mai inteligent și mai organizat decât mine. Trebuie să fie și din ăia, nu? Sau aș vrea să înțeleg cum raționează unul cu multă putere și cu mulți bani. Cum gândește o femeie frumoasă? Dar una urâtă? Cum ia deciziile un om care are cu totul alte principii decât mine? Ce e în mintea unui bătrân aflat aproape de moarte? Cum arată sentimentele unui om ce iubește aceeași persoană de zeci de ani? Cum gândește un om credincios, dar inteligent? 🙂 Dar un om foarte prost aflat într-o funcție importantă? Oare ce e în mintea Papei? Dar în cea a unui fotbalist? Oare fata de la casieria Digi TV știe că mă uit de fiecare dată în decolteul ei? Stai că asta nu se încadrează..

 Nu aș vrea să știu cum gândesc: criminalii, violatorii și alți nebuni degenerați.

Viața-i încărcată, viața-i complicată…

…când tre’ să găsești loc de parcare. Din 2000 de când mi-am luat carnetul și până acum o lună eu nu am știut, pare-se, ce înseamnă „problema parcărilor”. Ocazional mă mai găseam în situația de a nu parca exact unde aș fi vrut, dar situația se rezolva întotdeauna în două-trei sute de metri. Și aveam tupeul să mă enervez uneori din cauza asta. Am realizat abia acum că nu poți înțelege prin ce trece un căutător de locuri de parcare decât dacă ești zilier în „meseria” asta.

Și a venit 2012-ele, plecarea de la ziar și mutarea activităților mele în plin centru de „metropolă”. Respectiv participarea obligatorie la loteria parcărilor, organizată fără niciun efort de autoritățile locale. Obligatorie dacă insiști să folosești mașina. După ce mi-am făcut abonament la primărie ca să pot parca unde vreau, am realizat că nu se pune problema de unde vreau, ci unde am norocul. Dacă am norocul. Mersul la fabrică pe la amiază poate părea pentru unii un vis frumos, dar din punct de vedere parcaricesc este, ați ghicit, un coșmar de calitate superioară. Deoarece pe perioada iernii am decis să folosim doar mașina ei, înțelegerea a fost că ea se duce la lucru dimineața cu o colegă pentru ca io să pot să-mi finalizez somnul de frumusețe, însă când vin trebuie să-i las mașina în apropiere, ca să poată merge la sală când iese, după care să vină să mă ia. Simplu, relativ.

Ora 12:05 PM, centrul Clujului, la semafor. Opresc muzica pentru a mă putea concentra şi fiindcă ştiu că la starea de nervi pe care o voi avea în 10 minute mă va enerva şi mai tare. Se face verde. Pornim în coloană şi încep să semnalizez că am de gând să opresc undeva pe partea dreaptă. Urmează primul şir de locuri de parcare, cele mai aproape de a mea pereche, unde şansele să prind unul liber din prima sunt de aproximativ 0.024% (când nu plouă). Mai ales că de obicei sunt două rânduri de maşini: alea parcate şi alea care stau cu avariile pornite în spatele lor. Desigur că n-am noroc, aşa că la următorul semafor fac dreapta, după care iarăşi dreapta, ajungând în zona a doua, mai puţin exclusivistă, un fel de ghetou al parcărilor. Aici se parchează în orice poziţie, pe ambele părţi ale drumului. O maşină de pe margine are stopurile aprinse. Opresc paralel cu ea şi mă uit rugător la şofer. Îl întreb din gesturi: „Pleci?”. „Nu, doar stau cu luminile pornite pentru a-mi bate joc de tine”, răspunde el tot prin gesturi, cu un zâmbet de om fericit în viaţă. Îmi continui drumul. Acum am un alt oropsit al sorţii în urma mea. Mă gândesc cu satisfacţie că primul loc ce-l voi găsi va fi al meu, iar el va trebui să mă aştepte până parchez triumfător. Dar de data asta nimic. Ajung în capătul străduţei, fac stânga, apoi dreapta pe o altă străduţă care are stâlpişori blestemaţi pe margini, apoi iarăşi dreapta şi ajung de unde am plecat. În continuare evenimentele pot lua mai multe întorsături. Cazul fericit și rar, găsesc un loc eliberat de curând şi mă arunc în el. Cazul foarte nefericit, ajung în urma unuia care caută să parcheze ca şi mine şi-mi dau seama că nimic nu mai are rost pe astă lume. Sau fac trei ture ale zonei şi decid că soarta s-a distrat suficient pe seama mea într-o singură zi şi-aş fi prea bou să o fac pe a patra, aşa că recurg la ultima soluţie: parcatul la dracu’ în praznic. Acolo, în mod normal, sunt şanse să găsesc loc liber, între un stâlp și un pom, am eu un loc „secret”, dar există anumite dezavantaje. Primul ar fi: „Uuuunde ai parcat? Vai cât mă pui să merg şi-i friiiig!”. Un alt dezavantaj ar fi că-i frig şi că am mult de mers. Până la ea să-i las cheia şi să „mi-o aud” şi apoi până la punctus terminus, unde ajung sleit de puteri şi unde bag un red bull ca să-mi revin şi o cafea ca să mă pot apuca de lucru. Da, știu că trebuie să-mi angajez șofer.

Prin geam

Click pe „shut down”. Sting becul. Pe întuneric, înainte de a ajunge în pat, mă opresc întâi la fereastră. Mă apropii cu fața de geam și îi simt răceala, fără a-l atinge. Mai sunt câteva ore din noapte. Privesc nemișcarea de afară preț de câteva minute, imaginându-mi cum ar fi de partea cealaltă, la -18 grade, doar în tricoul pe care-l am acum pe mine. Apoi deschid geamul. Inspir adânc aerul cu miros de noapte, ascult liniștea, mă uit la stele, apoi, cu două secunde înainte de a-mi fi frig, închid geamul și mă duc la somn. „Ritualul” meu zilnic.

De când mă știu, cu cât mediul aflat de partea cealaltă a unui geam este mai ostil și cu cât sticla ce mă desparte de el e mai subțire, cu atât îmi place mai mult să-i savurez inaccesibilitatea înfrântă. O inaccesibilitate ce se supune transparenței sticlei și devine accesibilă. Ca atunci când te uiți într-un acvariu și rechinul trece alene pe lângă tine. Din propriile noastre acvarii high-tech, protejați, vedem lucruri pe care cei care au trăit înaintea noastră le puteau doar visa.

Îmi place să mă uit afară când tună și fulgeră iar ploaia și grindina lovesc în geam. Dacă acest lucru se întâmplă în timpul unei călătorii cu mașina sau cu trenul, și mai bine. Înainte de un zbor am emoții mari. Că nu voi prinde loc la geam. În aer, cu fața aproape lipită de hublou, privesc cu un ochi afară și cu celălalt înăuntru. În timp ce însoțitoarele de zbor se plimbă pe culoar și servesc băuturi, eu stau și mă gândesc cum nici doi centimetri de sticlă mă despart de aerul care curge pe lângă fuzelaj cu peste 800 de kilometri pe oră, la o temperatură și o presiune pe care nu aș vrea să le simt vreodată. Și-mi place sentimentul.

Îmi imaginez ce fericiți au fost cei de pe Stația Spațială Internațională când le-a sosit cupola, modulul cu multe ferestre atașat stației la 12 ani de la începerea construcției acesteia. Până atunci echipajul avea la dispoziție doar câteva gemulețe înguste cu o deschidere limitată prin care se putea privi într-o singură direcție. Mi-ar plăcea să privesc prin geamul cupolei la așa ceva.

Cândva, nu peste foarte mulți ani, un astronaut se va pregăti de culcare într-o bază de pe Lună. Din patul aflat lângă un geam, va privi afară la peisajul selenar complet lipsit de viață și de aer, apoi la stelele care strălucesc mai puternic decât oriunde pe Pământ, apoi la Pământ.

Elements Cocktail Bar

Am realizat un mic clip de prezentare pentru Elements, un cocktail bar recent deschis în Piața Muzeului și pe care vi-l recomand. Faptul că am încercat toate cocktailurile ce apar în clip și încă vreo câteva pe deasupra (și mi-au plăcut) ar trebui să dea o oarecare greutate recomandării mele, nu? 🙂

E fake bă! Nu da play!

Aplicația se numește Action Movie, rulează pe iOS, și se pot face chestii de genul ăsta cu ea:

Reacția la clipul de mai sus, postat pe Twitter, a fost colorată. Dacă unii au crezut că faza-i reală (și nu pot fi învinovățiți, nu toată lumea știe de ce-s în stare telefoanele din ziua de azi) alții s-au amuzat și mi-au făcut jocul, prefăcându-se uimiți. Mai există însă un gen de feedback primit de la niște oameni care-mi displac tare. Ăia care văd clipul, își dau seama (fiind desigur niște genii) că nu-i pe bune și se consideră cumva țepuiți, considerându-se datori să dea alarma de parcă aș fi încercat să le vând genți Louis Vuitton la un leu: „E țeapă, fake, fake, cum nu vă dați seama că e FAKE!!!??”. Sau paranoicii: „Ne credeți tâmpiți? Care-i de fapt ADEVĂRATUL SCOP AL CLIPULUI??”. Aăăă, că eram în parcare la mall și m-am jucat cu o aplicație gratuită pentru telefon? Sau cine știe, poate-i reclamă la zăpadă? 😛 Dacă aș fi avut intenția să fac clipul cât mai credibil, alegeam un alt loc de filmare, gen baza unui parking suprateran din oraș, de unde la o adică poate să-ți pice o mașină în cap. Plus că aș fi pus pe cineva să urle îngrozit la momentul oportun. Auzi că „adevăratul scop al clipului”…

Era să uit

În 2010, NASA a oferit posibilitatea oricui de a-și înscrie online numele într-o bază de date, care urma a fi copiată pe un chip și apoi plasată în interiorul roverului Curiosity. Acesta a plecat spre planeta Marte la sfârșitul anului trecut iar în luna august a acestui an va ajunge acolo. Cu „11 caractere plus un spațiu” din mine 🙂

Ce mi-am dorit să se întâmple în 2011 și ce-a vrut 2011-ele să se întâmple

La începutul lui 2011 am făcut așa, mai în glumă, o listă cu lucruri care doream să se întâmple pe parcursul anului. Suprinzător, am nimerit câteva…

  • Să se facă, nu contează cum, nişte autostradă de la Gilău înspre unguri ca să pot ieşi cât mai repede din ţară. – Ce prost îs, cum să-mi imaginez așa ceva?
  • Să nu-l mai aud pe Băsescu vorbind. – Hăhăhă… Sigur că l-am auzit.
  • Să dispară iTunes, cel mai idiot program inventat vreodată pe care mă obligă Apple să-l folosesc pentru telefon. – N-a dispărut și nici nu sunt șanse să dispară.
  • Să nu-mi scap iPhone-ul pe asfalt că nu mai am bani de altul. – L-am scăpat de vreo opt ori, până la urmă am primit cadou varianta nouă.
  • Să se termine tot petrolul din lume. – Nici vorbă, îl scot ăștia și din piatră seacă.
  • Să se întâmple ceva spectaculos. – S-a întâmplat o p…
  • Să se lase Megan Fox de actorie. Nu știți cine-i Megan Fox? Perfect! – Nu s-a lăsat, cred. Îmi este lene să verific.
  • Să nu-l mai aud pe Justin Bieber întâmplător la radio și apoi să mă înjur că n-am mutat pe alt post. – Ptiu, l-am auzit pe Europa FM. Deci 2012 fără Europa FM.
  • Să dea România faliment și să vină să ne conducă alții. Învăț maghiară dacă trebuie. – Nope, poate anul ăsta totuși.
  • Să nu se mai prăbușească avioane. – S-au :(.
  • Să nu se mai construiască catedrala mântuirii iar în locul ei să se facă un aquapark sau, fie, un adăpost pentru câini. – Se construiește fără nicio jenă.
  • Să-l interneze pe Vadim. – Liber ca pasărea cerului.
  • Să nu se mai scumpească benzina, că altfel… – S-o scumpit ca nebuna.
  • Să plec din România de tot, dacă se mai scumpeşte benzina. – Mda, sunt tot aici, că-mi pare rău să vă las singuri.
  • Dacă nu plec de tot din România, să vizitez trei țări. – Vizitat-am.
  • Să am asfalt în Floreşti. – AM!!!!! Chiar am!
  • Să păţească ceva urât urât de tot primarul din Floreşti, dacă nu voi avea asfalt. – Are noroc că am asfalt.
  • Să se reducă rata pupincurismului de pe Twitter și din blogosferă. – Haha.
  • Să dispară Facebook. – Nu numai că nu a dispărut, dar în curând userul de fb o să fie trecut obligatoriu pe certificatele de naștere.
  • Să nu mor. – Încă aici.