Intră în birou nevastă cu copil. „Soț, ai aici Vladul, lipsesc două ore, vedeți voi ce faceți. Du-l să mănânce ceva pe la ora unu. Paaa!” Și pleacă. „Tatăă, veau să mănâc” Vlad, maică-ta nici n-a apucat să coboare scările. Hai să ne juc… “Veau să mănâc acuum!!” Ştiam ce urmează dacă mă iau în gură cu el aşa că, pentru a nu-i strica imaginea de îngeraş adorabil în faţa colegelor de birou, am cedat. Cum oricum aveam drum în Mărăşti, în juma’ de oră eram în Iulius la Food Court. Ora prânzului, cozi peste tot. Vlad, ce vrei să mănânci? “Zi tu tată!” Binee, să începem cu ceva cu ce-ar fi de acord maică-ta, ca să nu ne simţim aşa de vinovaţi. Ciorbică de văcuţică? “NU!” Spanac cu puişor la grătar şi cartofi natur? “NU!” Hmm, să fie oare şaorma, mâncare chinezească, salată cu de toate? “Nu nu nu!” Okkk copil, vrei la Mac, aşa-i? “Nu Mac, veau senvici” Quick scan, văd Subway-ul unde, ca de obicei, bătea vântul. Părrrfect. Iau un sandwich mare cu pui teriyaki şi alte cele, ne punem la masă, vede sandwichul. “Veau un senvici mic, veau senvici miiiic!” Şi începe să plângă. Staai că nu-i tot al tău, uite, îl facem jumi-juma. Şi-l rup în două. Se uită puţin contrariat, apoi “Veau mare! Veau mare!” Bă, mănâncă jumătatea asta şi-ţi mai dau de la mine dacă nu te saturi. Ia o îmbucătură. Îi place. Mestecă. Mestecă.. Eu, oricât m-am chinuit să o lungesc, termin jumătatea mea în două minute. El ia a doua îmbucătură. Se uită la ceva în depărtare şi uită să înghită. Îi amintesc. Vrea apă. Bea. Se îneacă zgomotos şi dramatic, tuşeşte şi scuipă apă pe masă, pe jos, pe mine. Revenim la sandwich, vrea să mănânce singur. Muşcă din el, cel puţin un sfert din pui îi ajunge pe haine şi pe jos. Eu sunt sătul, deci calm. Mai ia câteva îmbucături, zice că “m-am sătulat”. Dar tata ştie rutina. Bine Vlad, o să mănânc eu restul. Şi mă fac că muşc din sandwich. “Veau mănânc eu tot, tată” Şi-l mănâncă tot. Şi plecăm. Nu înainte de patru ture cu scările rulante.
Month: September 2017
Poftă
Am intrat în casă c-o poftă nebună. Nici nu ne-am descălțat, de dezbrăcat nici atât, gândul ne era doar la acea nevoie primară pe care trebuia să ne-o satisfacem. Am deșertat pe masa din bucătărie conținutul plaselor de la Lidl. “Fă niște sandwichuri de-alea cum doar tu știi!” mă motivează cu succes nevasta. Iau un cuțit și încep să mărunțesc febril chestii. Partenera de foame se fâțâie pe lângă mine și “ciugulește”, obicei pe care-l dezavuez total. Și ea știe. Ajung la pâine, iau cuțitul de pâine, scap cuțitul în deget. Sânge. “Deci pun pariu că ai făcut asta dinadins, ca să plec din bucătărie!” zice oripilată nevasta și dispare în timp ce pe mine mă lua cu leșin. No, asta ca să știți cum e după un deceniu de căsnicie. ps. S-a întors cu un plasture..
Bucurii
Câteva din micile bucurii de a fi părinte de copil de 3 ani și ceva. Începem cu baia: în opt cazuri din zece, când intri în baie vei călca pe apă și îți vei uda șosetele. Dacă nu ai șosete vei aluneca și vei rata la centimetru o accidentare fatală. Toate lucrurile tale micuțe, cu valoare sentimentală sau de oarecare valoare vor trebui plasate undeva cât mai aproape de tavan, fiindcă nu există sertar, raft sau dulap care să nu fie scotocit, golit și devastat. Vei aduna aproape zilnic 300+ mașinuțe împrăștiate în toată casa. Vei călca pe mașinuțele de care ai uitat și vei plânge, mai ales dacă nimerești mașina aia de pompieri cu scăriță din metal. Sau clasica piesă de lego. Vei aspira aproape zilnic canapeaua de miezuri. Vei rămâne fără net pe telefon fiindcă trebuie youtube la aproape fiecare drum cu mașina. Vei fi trezit deloc delicat în fiecare dimineață la ore surprinzătoare, în general niciodată aproape de ora la care ai pus alarma. Vei folosi toaleta în timp ce cineva bate cu pumnii în ușă și strigă „Mă uit pe gaura cheii, mă uit pe gaura cheiiii!”. Vei observa că pereții își schimbă permanent culorile. Te vei juca sute de ore aceleași jocuri, vei citi de mii de ori aceleași cărți (…) Îl vei iubi mai mult ca orice pe această lume.
Parking Tips
Despre cum poți prinde loc de parcare în situații care par fără speranță. După cum am mai precizat, o bună parte din diminețile lucrătoare mi le petrec învârtindu-mă în zona centru ca o oaie în țarc împreună cu alte oi pe care, inexplicabil sau poate că nu, le urăsc. Mai ales pe oile aflate în fața mea, care sunt “la rând” pentru a ocupa un loc de parcare. Am descoperit însă un mic truc care a funcționat de prea multe ori pentru a nu-l împărtăși. E în felul următor: când mașina din față a găsit un loc liber dar îngust și începe să facă manevre pentru a parca, eu îmi poziționez mașina în așa fel încât să fiu sigur că sunt văzut de șofer într-o oglindă de-a sa și încep să mă strâmb la el/ea. Îmi dau ochii peste cap, simulez facepalm-uri, în principiu gesturi care transmit cât se poate de clar mesajul “Ai de plm cât de prost știi să parchezi!” Practic adaug stres la o situație deja stresantă. Ajută și dacă sunt mai multe mașini în spate. În multe cazuri șoferul va ceda presiunii și va călca accelerația nervos, continuându-și drumul, iar eu parchez liniștit. Tactica funcționează bine de tot la șoferi care chiar nu sunt prieteni cu parcarea laterală și *îmi cer scuze dar asta e* la femei.