Year: 2012

O nedreptate

Urăsc nedreptățile. Nu am pățit prea multe până acum, dar oricum, și când văd că i se întâmplă altcuiva simt că iau foc. Joia trecută am asistat la o nedreptate nesimțită, pe care poate aș fi putut să o îndrept. Mă grăbeam, așa că am chemat un taxi. I-am spus taximetristului unde vreau să ajung, dar pe drum am mai schimbat de două ori destinația. Văzându-mă grăbit, omul a încercat să scurteze drumul luând-o pe tot felul de străduțe înguste. Pe una dintre aceastea, cam cu 200 de metri înainte de destinație, am văzut un BMW parcat pe partea dreaptă a drumului. Pe partea stângă pe trotuar se afla un polițist, care se uita la BMW. În secunda următoare am văzut ușa din partea șoferului de la BMW deschizându-se și un om dând să iasă din mașină. Cam la 2 metri distanță de noi. N-am apucat decât să strâng din dinți și să scot un „ai, băga..!” că loganul taximetristului a pleznit ușa BMW-ului. Frână, ieșit să vedem dacă nu cumva i-am luat boului capul. Din fericire ăla nu pățise nimic, își verifica doar ușa, cam șifonată. Taxiul, zgâriat bine, nu mai avea oglindă. Tipul din BMW, un tinerel cu o mutră foarte stereotipică de „smecheraș cu BMW” îl întreabă pe taximetrist dacă-i ok și ce anume i-a stricat la mașină, lucru neașteptat pentru mine, care eram sigur că iese cu scandal. Taximetristul îi arată urmările. În acel moment polițistul, care asistase la scenă și tăcuse până atunci, prinde glas: „Da’ de ce mergeați cu viteză? Cât aveați la oră? Nu știți conduce preventiv? Ia dați actele la control!” Am rămas trăznit. Sincer să fiu habar nu am cât avea taximetristul, vreo 50 și ceva, cred, dar cum mama naibii să pretinzi că un astfel de incident putea fi evitat când tu l-ai văzut live de la câțiva metri? Cu ce viteză ar trebui să mergi pentru a putea evita o ușă deschisă drept în față de către un idiot care nu știe să se asigure? Mi-am dat rapid seama ce opțiuni aveam: puteam să-i iau apărarea taximetristului dar asta ar fi însemnat să dau și eu actele la control și să aștept apoi cine știe cât, sau să plec. Fiind în întârziere la o întâlnire importantă (știu că sună a scuză penibilă, dar chiar eram) și foarte aproape de destinație, am decis să plătesc și să plec. Nimeni nu a avut nimic împotrivă. Cam apăsat de vina de a-l fi lăsat pe om să fie abuzat în continuare de „organ”, am realizat pe drum o chestie: tipul cu BMW-ul oprise acolo pentru polițist, pe care probabil îl cunoștea, asta fiind cea mai pertinentă explicație pentru excesul de zel jegos la care am asistat. Refuz să cred că ăla cu chipiu era doar incredibil de prost.

Cum aș vrea să mor, versiunea egoistă

Probabil că voi muri cândva. Cazul fericit ar fi să aflu din timp că-s pe ducă. Dacă aș fi bogat în momentul ăla, obscen de bogat, aș alege să părăsesc lumea asta cât se poate de la propriu. N-aș dona nimănui averea mea de miliarde, nu m-ar încălzi o statuie, mort fiind. Aș avea doar grijă ca urmașii și apropiații să fie aranjați, iar cu restul de bani mi-aș organiza cea mai mișto moarte din câte au existat vreodată. Aș da comandă la o rachetă. Una mare, uriașă. Cu o capsulă în vârf, în genul celor folosite de astronauții misiunilor Apollo. Singura diferență ar fi dotarea capsulei cu un hublou mult mai mare și cu un fotoliu confortabil. M-aș lansa în spațiu, fără o destinaţie anume. Aș da drumul la muzică în surdină. Mușcând dintr-un măr verde, aș privi cum Pământul se face tot mai mic, pierzându-se în oceanul de stele din jur. Aș avea timp să mă gândesc la viața mea, la momentele frumoase, la cele pe care am încercat să le uit, la ce-am văzut și simțit. Când Pământul nu se va mai vedea, când totul în jur va fi negru iar rezerva de aer va fi pe sfârșite, aș lua o pastilă și gata.

Deci

„N-am înțeles, care-i faza, de ce vă entuziasmați așa? Ce face ăla atât de interesant?” adică: „Dacă observ ceva foarte popular înseamnă că nu-i demn de atenția mea și vreau neapărat să știe toată lumea ce puțin îmi pasă”.

„Îmi explică și mie cineva ce se întâmplă și despre ce vorbiți?” adică: „Este un moment excelent să cerșesc atenție. Dacă mă documentez singur nu primesc atenție”.

Dacă vrei să identifici egocentrism în stare pură, nu trebuie decât să arunci un ochi pe Twitter în timpul desfășurării unor evenimente de orice fel. A sărit Felix ăla de la marginea spaţiului cu paraşuta. Cumva, în ochii și după logica unora, se pare că a făcut un lucru de mare rahat. Pentru că totul a fost doar o reclamă, iar cei de la Red Bull sunt niște nesimțiți ordinari că au îndrăznit să sponsorizeze așa ceva. Că sunt bani aruncați aiurea pe un record aiurea. Că ce rost avea?! Se pare că sunt mulți care nu înțeleg că oamenii fac uneori chestii pentru simplul fapt că pot. Oamenii cu mulți bani își permit să facă chestii inedite tot din același motiv. Adică e mișto când salvează balene și hrănesc subnutriți africani, dar cu bani se pot face lucruri mult mai interesante pe lumea asta. Ca să nu mai zic câte se pot face deasupra ei. Și uite așa în felul ăsta ajungem să vedem live cum arată Pământul de la 39 de kilometri altitudine în cealaltă parte a planetei, să trăim câteva momente de emoție cât timp un om se îndreaptă spre sol cu viteza sunetului și pare că pierde controlul… niște evenimente care pentru unii nu înseamnă absolut nimic, fiindcă nu-i afectează  în mod direct. Deși nu voi înțelege niciodată cum poți fi atât de miserupist față de ce se întâmplă în lume, am învățat să accept că pentru astfel de oameni important în viață este dacă vine mașina să ducă gunoiul, să știe că negrii din Africa au ce mânca sau să adune cât mai multe like-uri la poza cu noua freză. Să fie sănătoși. Cel mai tare mă enervează însă cei care reacționează de parcă Red Bull le-a umblat în conturi ca să sponsorizeze saltul din balon, și behăie isteric despre inutilitatea acțiunii, întrecându-se în ironii. Asta deși contribuția lor este zero în orice situație, indiferent dacă Red Bull ar construi un hotel de cinci stele în spațiu sau dacă ar salva toate focile și delfinii din lume. Și atunci ce sens are să te apuci să-ți dai cu părerea despre cum ar trebui să-și cheltuie alții banii?

***

De curând am zburat și io cu balonul până pe la 700 și ceva de metri, deci puțin sub cei 39.000 ai lui Felix. N-am sărit.

***

Mai multe poze și fotografii (cică există o diferență între cei doi termeni) cu baloane și alte cele, pe pagina mea foto de pe Facebook. Click pe poza de mai jos pentru a ajunge pe acel tărâm minunat, ce îmbie la Like peste Like

Truismul zilei

Orice bărbat heterosexual, aflat în mijlocul unui grup eterogen și nu foarte numeros de reprezentante ale sexului opus, realizează în timp record o listă mentală cu ordinea în care le-ar scoate la un suc. Listă întotdeauna facultativă.

Instrucțiuni de adormit*

*funcționează la mine, poate și la tine.

Io n-am avut niciodată probleme cu adormitul. Și sper să nu am, că am auzit lucruri urâte despre insomnii. Ce-am observat însă e că la orice oră m-aș culca, procedura e aceeași:

1. Faza „pe spate cu ochii în tavan”, în care mă gândesc la ce s-a mai întâmplat, fac planuri (de care nu mă țin), trag concluzii.

2. Faza „fața spre geam”. Aici îmi las creierul să se desfășoare. Amintiri, salturi din gând în gând, „ce-ar fi”-uri.

3. Faza „fața spre ea” sau ”opusul poziției precedente”. Adorm în 5 minute, poate mai iute. Nu înainte de a-i da un pupic.

Notă: dacă sunt obosit, nervos, sar direct la ultima fază. Funcționează de fiecare dată.

Fumuri

Eu port lentile de contact de vreo cinci ani. Înainte de lentile de contact aveam ochelari pe care-i purtam doar acasă, că nu-mi plăcea cum îmi stătea cu ei. Drept urmare, când ieșeam din casă, vedeam foarte prost la distanță. Asta înseamnă că nu distingeam prea bine fețele oamenilor pe lângă care treceam dacă erau mai departe de 2-3 metri. Așa că, pentru a nu risca confuzii penibile, am încetat să mă mai uit la oameni. Problema e că acum, când văd bine, am rămas cu același obicei. Trec pe lângă oameni fără a-i băga în seamă. Sigur, radarul de forme feminine funcționează, așa că dacă ești femeie corectă din punct de vedere anatomic e foarte probabil să te observ de la 100 de metri și dacă te și cunosc cu atât mai bine. În rest însă pățesc des să trec la un metru distanță de un cunoscut, care se oprește, uitându-se probabil la mine, în timp ce eu îmi continui drumul. Dacă sunt cu nasul în telefon am măcar o scuză, dar de multe ori nu am. Unii zic totuși un „Salut bă”, alții probabil cred că-i ignor deliberat și nu mai zic nimic. Deci, care mă cunoașteți și mă vedeți trecând nonșalant pe lângă voi, să știți că de fapt nu-s încrezut ci doar un ex-miop, ok?

Gaga e bună

Nu știu câți oameni au fost la concertul Lady Gaga de la București. Eu am fost acolo și, văzând-o live, am tras niște concluzii: Stefani Germanotta are talent gârlă, este neașteptat de matură la 25 de ani și dă impresia că a muncit din greu pentru a ajunge sa cutreiere lumea ca star într-un spectacol de multe milioane de dolari. Mai ales că a trebuit să compenseze și faptul că nu-i frumoasă deloc. Lăsând la o parte controversele din juru-i, în parte generate de convingerile sale (neobișnuite poate pentru o vedetă mainstream, dar nu „șocante” cum zic unii), în parte de actul artistic creat anume pentru a trezi reacții într-un public pe care nu-l mai impresionează nimic, Gaga este în primul rând o voce bună. Nu trebuie să-ți placă ce cântă ca să fii de acord cu aspectul ăsta. De exemplu io o consider pe Adele o purcică enervantă, urăsc lălăielile ei, dar sunt de acord că are o voce foarte bună.

***

Politically Correct

Vezi un film care ți-a plăcut. Te întâlnești apoi cu un cunoscut. Îi spui entuziasmat ce mult ți-a plăcut filmul iar el zice: „Ăla??? Am fost și eu ieri. Cea mai mare porcărie. O stupizenie. E cel mai prost film făcut vreodată. Am vrut să ies din sală. In-cre-di-bil ce prostie de film!! Cred că am adormit la un moment dat”. Tu, între timp, te uiți la el și te gândești cum ar fi să-i tragi un pumn între ochi. Păi boule/vaco, tu nu ai auzit că mie mi-a plăcut? Acuma ce faci, îmi zici în față că am gusturi de rahat? Nu te duce mintea suficient de mult încât să concepi o replică de bun simț, pe care o poți da atunci când preferințele tale nu coincid cu ale interlocutorului? Cum ar fi: „Da, am văzut și eu filmul x dar nu mi-a plăcut”. Simplu. Dacă ți se cer explicații, zici și de ce nu ți-a plăcut, deși nu prea are sens fiindcă nu vei reuși niciodată să schimbi părerea cuiva astfel încât să zică „Tocmai am realizat că de fapt nu mi-a plăcut, eram prost înainte să-mi explici tu de ce-i nașpa”. Să te apuci să ragi verdicte în neștire ca măgarul despre un subiect, fără pic de considerație față de gusturile celuilalt, nu e tocmai inteligent.

***

Că vorbeam de filme: The Amazing Spiderman – neașteptat de mișto, deși nu pricep de ce au luat franciza de la început. Omenirea e în pană gravă de idei. Prometheus – pe cât de mult l-am așteptat, pe atât de tare m-o dezamăgit cu scenariul inept, personajele neverosimile și actorii enervanți. Wanderlust – o comedioară simpatică cu Jennifer Anniston și Paul Rudd. Project X – fain, deși s-ar putea să mă fi cucerit doar filmările subacvatice cu țâțe și în rest să nu fie nimic de capul lui. Io zic că e. God Bless America – idee bună, începe bine, se cam strică pe parcurs, dar ar merita văzut pentru idee.

***

Portret pontic:

***

La Parlament se pune accent atât pe calitate cât și pe cantitate. Cel puțin când se angajează asistente:

Eu, prost? Sigur că da!

Să vă zic ce-am pățit, acum că mi-a mai trecut din rușine. Era anul trecut prin august. Parcasem la mall și, lucru rar, mă îndreptam înspre intrare fără a butona la telefon. Ceea ce implicit mi-a oferit ocazia de a observa ce se întâmplă în jurul meu. Și am văzut un țigan mic de statură, așa pe la vreo 17 ani, ce vorbea cu un bărbat aflat într-o mașină, fluturând un inconfundabil iPhone 4 (pe atunci nu apăruse 4S-ul). După toate aparențele încerca să-l vândă omului. Nu a avut succes așa că eu, lovit subit de una dintre acele idei stupide, ce fac? Mă duc din proprie inițiativă la țigan și îl întreb, cu cea mai dezinteresată mină de care îs în stare, cât cere pe telefon. Soră-mea își dorea de multă vreme iPhone și m-am gândit că poate îi fac o surpriză, mai ales că eu, marele expert în tehnologie, n-aveam cum să pic de fraier, nu? Țiganul zice 200 de euro. Eu mă fac că plec. El lasă la 150, eu cer telefonul să-l verific. Mă uit, intru prin meniuri, totul ok, ca nou. Mă fac iar că plec, țiganul zice 100 de euro și 30 de lei bani de taxi. Ba chiar „recunoaște” că telefonul e furat și n-ar fi bine pentru el să mai stea mult prin parcare. Ce face boul de mine? Se duce în mall, scoate bani de pe card și se întoarce în parcare. Țiganul zice „hai mai încolo că-s niște paznici și să nu ne vadă, nu nu, nu te uita că se uită înspre noi”. Eu, pătruns de caracterul „mafiot” al situației, fac cum zice. Rapid, țiganul îmi pune telefonul în mână, eu îi dau banii, el îmi zice „stai că am uitat să scot cartela”, îmi ia telefonul înapoi, după care se răzgândește: „Nu mai avem vreme de cartelă, lasă”, pune telefonul într-o husă roz cu fermoar (hint hint) și mi-l dă înapoi zicându-mi pe un ton panicat: „Nu mă cunoști, da?!”. Eu, țanțoș: „Sigur că nu!”, după care mă urc în mașină, în care încap, în ciuda cozii și urechilor de măgar care-mi crescuseră între timp, pornesc motorul și plec. După 10 metri mă trezesc din prostie. Iau husa roz cu fermoar și dau să o deschid. Se rupe fermoarul. Deja am început să văd roșu. Și roz. Rup în bucăți husa, care, deși era ceva chinezărie, s-a ținut bine nenorocita, și ajung la obiectul hi-tech cumpărat cu 100 de euro și 30 de lei: o bucată de lemn în formă de iPhone, îmbrăcată în bandă adezivă neagră. Normal că degeaba am pierdut apoi jumătate de oră făcând ture cu mașina prin împrejurimi, blestemând. Țeapa a fost ca la carte executată și de vină sunt doar eu, care, deși am citit înainte de pățanie despre EXACT genul ăsta de țepe, am picat de fraier incredibil de ușor la un număr de prestidigitație ieftină combinată cu un joc actoricesc bunicel. Sigur că de atunci de fiecare dată când ajung în parcare la Polus Center mă uit atent în jur. Speranța de a omorî un șobolan moare ultima. Mi-am amintit de pățania mea citind povestea asta, care abia după ce parcurgi comentariile devine spectaculoasă.

***

Spre ce mi-am mai îndreptat obiectivul.

Spre nori de furtună:

***

Spre lună (scuzați editarea din topor, e doar un test de obiectiv):

Experiența Coldplay și Londra jubiliară

De data asta am găsit Londra exact ca în reclame: gri. Cu toate că am aterizat pe ploaie și cele câteva ore de dinaintea concertului le-am petrecut colindând orașul sub niște nori amenințători, odată ce am intrat pe stadion s-a făcut atât de repede senin, încât n-am putut să nu mă întreb dacă nu cumva „a umblat” cineva la vreme. Mai ales că, în același timp, în fața palatului Buckingham se desfășura și spectacolul cu ocazia jubileului de diamant al reginei. Fiindcă vremea a fost execrabilă ziua anterioară în timpul spectacolului oferit de cele 1000 de ambarcațiuni care au navigat pe Tamisa, m-am gândit că organizatorii s-au enervat și au apelat la ceva tehnologii secrete/extratereștri pentru a lua o pauză de ploaie. Important e că cerul s-a făcut albastru iar noi ne-am înseninat.

Concertul a avut loc pe stadionul Emirates, casa clubului Arsenal. În deschidere au cântat două tipe, dintre care doar Robyn merită menționată. Suedeza are talent de dă pe dinafară, doi toboșari sincronizați perfect și un sound de tremurau hainele pe noi. Gen:

***

A urmat Coldplay. Reflectoare, lasere, confeti, mingi, artificii, brățări luminoase, melodii întregi fredonate de tot stadionul, ecrane imense și o trupă ce a cântat din inimă. Vizual m-au dat gata brățările multicolore pe care le-am primit la intrarea pe stadion și care se aprindeau în ritmul muzicii, comandate prin unde radio. Ca să nu o lungesc, declar că ăsta a fost cel mai spectaculos concert la care am asistat până acum. Atâtea chestii mi-au plăcut la el încât jumătate din timp cred că am făcut numai „Oaaaaaaaaaaa…”. Bine că nu m-o filmat nimeni. Am filmat în schimb io un pic (recomand fullscreen și 1080p):

Aici e un clip filmat mai de sus și mai nemișcat

***

Și niște poze:

Restul albumului, aici.

Cum era să zbor până la Londra în principiu degeaba

Anul trecut prin noiembrie am ciripit așa:

…timpul a trecut și iaca ne aflăm în prag de iunie, deși vremea de afară insistă că nu-i așa. Biletele de avion sunt luate de anul trecut, hotelul e rezervat tot de pe atunci. Pe la mijlocul lunii mai exista doar un mic aspect nerezolvat din punctul nostru de vedere: biletele pentru concert nu ajunseseră încă în posesia noastră. Așa că, nu foarte îngrijorați, am purces la trimis mailuri. La TicketLine, de unde le-am luat, la Royal Mail, care s-a ocupat de expediere și la GLS România care ar fi trebuit să facă livrarea. Ghiciți unde anume s-au făcut biletele nevăzute. Ați ghicit. Idioții de români au fost singurii care n-au fost în stare să ne dea un răspuns coerent. Cu Ticketline și cu Royal Mail am devenit de-a dreptul prieteni, aceştia fiind mai mult decât amabili și încercând să ne ajute cu date, ore, numere de ordine și sugestii. Degeaba. Deja am început să ne cam panicăm, fiindcă toate indiciile duceau la concluzia că la noi în țară s-a „întâmplat ceva” cu plicul. În cele din urmă, după ce ne-am dat seama că biletele au părăsit probabil galaxia noastră printr-o poartă stelară aflată la granița cu România iar șansele de a le da de urmă sunt nule, am decis să apelăm la metoda de urgență: un mail lacrimogen în care Laura le povestea celor de la Ticketline cât de fani Coldplay suntem, că am luat deja biletele de avion și nu prea ne pică bine o excursie la Londra fără scop și alte asemenea. Eu i-am sugerat să scrie în mail și că unul din noi e pe ducă sau că asta va fi ultima noastră excursie peste hotare înainte ca Dan Diaconescu să ajungă președinte și să ne ia dracu pe toți, dar nu a vrut. Oricum, ce a scris se pare că a fost de ajuns, fiindcă ieri a sosit reply-ul salvator:

Suzana merită un buchet de ciocolăți.

***

Între timp am descoperit Cinemagr.am, o aplicație ce realizează „fotografii animate” și care are potențial real de a ajunge la fel de populară că și Instagram, cu toate că e puțin mai complicat de utilizat de către ăia mai speriați de tehnologie. Pe telefon aplicația afișează creațiile în format *.mov, pentru conservarea lățimii de bandă. Pe PC acestea pot fi văzute în orice browser ca gif-uri animate. Precum primele mele încercări de mai jos:

Continue reading Cum era să zbor până la Londra în principiu degeaba

Gog și cei doi cenți ai mei

De Cristian Gog am auzit prima dată de la Emil, care, după ce a asistat la o reprezentație a omului, a fost atât de impresionat de ceea ce a văzut încât i-a făcut apoi reclamă peste tot. A trebuit să-l văd şi eu live fiindcă afirmaţii precum „îndoaie linguri cu mintea la câţiva centimetri de tine” sau „îţi ghiceşte orice număr la care te gândeşti” cam iritau scepticul din mine. Cu toate astea şi scepticii sunt fascinați de inexplicabil (câtă vreme există un „explicabil” în umbra lui), aşa că mi s-a părut simpatic entuziasmul celor care începuseră deja să construiască „cultul Gog”. Asta chiar dacă, după ce am asistat la un spectacol de-al lui, m-am prins cum stă treaba cu lingurile (nu pierd acum vreo ocazie de a face demonstrații cunoștințelor:P) sau cu ghicitul numerelor. Oricât l-am simpatiza (iar eu îi acord fără rezerve prezumția de „om bun” doar fiindcă e prieten cu Emil), trebuie să fim sinceri: Gog este încă la început de carieră. Se vede că are trac atunci când prestează iar trucurile pe care le știe face, nu foarte multe, sunt cunoscute şi destul de uşor de replicat după o perioadă de exercițiu. Gog nu este ceva nemaiîntâlnit, nemaivăzut, nemaiauzit. Dar nu este „vina” lui că a câştigat premiul cel mare la concursul de talente și în nici un caz nu merită înjurat, persiflat sau denigrat în toate felurile, cum se întâmplă de câteva zile. Împins de la spate să concureze, susţinut din inimă de o mare parte a comunităţii online, omul s-a dus şi a prestat cât a putut el de bine. Concurenţă n-a avut. De ce? Fiindcă nu poţi compara talentul unui iluzionist cu cel al unui dansator. Sau al unui dansator cu al unui cântăreţ. Cine este mai talentat, un pictor sau un chirurg? Aţi prins ideea. Concurenţii n-au în comun altceva decât faptul că fac parte din aceeași specie. Și-atunci ce să compari? Competiţia pornește de la o idee greșită, fiind o rețetă ieftină de făcut rating mulțumind o gamă largă de public. Deci Gog a concurat singur pe domeniul său, așa că e irelevant cât de talentat/original este. De fapt „Românii au talent” este un concurs de popularitate și de carismă, iar Gog a reușit să puncteze pe ambele planuri, având baza: niște numere care au impresionat publicul fără „experiență” în iluzionism. Cei nemulțumiți de rezultatul final ar trebui să-și îndrepte tirul către ProTV și al lor (mă rog, cumpărat de la alții) format stupid de emisiune.

Oare tipul de mai jos câștiga competiția?

Apple, fii un pic atent la mine

Știți cum e când te găsești pe neașteptate în fața unei camere foto. Unii (ca mine) se fâstâcesc, alții simt nevoia să se maimuțărească ca să nu se fâstâcească (ce cuvânt ciudat, fâstâcitul ăsta), alții se încruntă, unii sar la bătaie și foarte puțini rămân impasibili. De-aia e mișto să ai un teleobiectiv, că poți suprinde lumea în stare naturală, fără „masca foto” activată. Cum probabil că utilizează Andrei Niculescu ăla faimos de pe Facebook când fotografiază pe stradă. Când ai la îndemână însă doar telefonul și vrei să pozezi inopinat oameni, lucrurile se complică. Imediat ce adopți poziția standard de pozat, cei de lângă tine devin brusc atenți la ce se întâmplă în jur, ca niște căprioare ce simt apropierea lupului cel rău. „Oare ce-i trebuie lu’ ăsta? De ce mă pozează? Pe mine mă pozează?” Când butonezi însă la telefon cu ochii în pământ, nu te bagă nimeni în seamă. DECI: nu ar fi mișto să apară telefoanele cu o cameră în plus, plasată în „vârf”, ca să poți fotografia în voie, de aproape, orice ți se pare interesant? V-am și desenat (vorbesc aici cu cei de la Apple), ca să fie clar:

p.s. v-ați prins că de fapt vreau să pot poza cât mai multe funduri și țâțe fără să fiu văzut, nu?

Zaragoza, cu poze și julituri

Înainte de a vă zice despre Zaragoza, vă explic cum am făcut de-am ajuns ultimii în avion, printr-o performanță a Laurei probabil unică în lume. Mai exact, soție-mea a reușit să blocheze cartela de acces în aeroport undeva în bordul mașinii (nu există termeni în limba română pentru a descrie locul, uitați-vă la poză), într-un mod atât de imposibil, încât, dacă ar fi fost de față, cei care au proiectat interiorul Loganului și-ar fi tras două palme din proprie inițiativă.

Deja portarul aeroportului se impacienta că blocăm intrarea, deși sunt patru intrări. Sau poate se impacienta fiindcă vedea cum se zgâlțâie mașina din cauza șoferului care încerca din răsputeri să rupă o bucată din bord, cu trei pasageri care nu făceau nimic pentru a-l opri. Fiindcă după ce am încercat cu binișorul, am ajuns la concluzia că singura soluție e să le dau dracului de plasticuri și să ajung prin orice metodă la nenorocitul de card de acces ce luneca tot mai tare în măruntaiele mașinii. Blestemând în același timp faptul că n-am venit cu taxi. În cele din urmă am reușit să recuperăm cardul și am purces înspre security check, eu cu mâinile zdrelite și tremurânde. Și-am zburat, ba am prins și loc la geam, ultimul loc la geam, prin bunăvoința unei tanti căreia îi păsa extrem de puțin de nori și peisaje.

Zaragoza

Un oraș fără nicio greșeală, cu „de toate”, un rai al bicicliștilor, plimbăreților și fotografilor. Nu neapărat și al turiștilor. Zic asta fiindcă, deși nu ne-a lipsit nimic, hotelul fiind ok iar experiența în ansamblu foarte plăcută, orașul nu este prea prietenos cu turiștii. Inscripțiile bilingve sunt o raritate iar majoritatea restaurantelor nu au meniuri decât în spaniolă. Cu un gps și Google Maps te descurci însă fără probleme, orașul nefiind foarte mare. Zona veche este bineînțeles în centru, principala atracție a acesteia fiind uriașa bazilică Nuestra Señora del Pilar. Străduțele cu restaurante și fel de fel de magazine sunt la datorie în jurul obiectivelor istorice, ca în orice oraș european ce se respectă. Pe lângă centrul vechi trece linia de tramvai aflată acum în plin proces de modernizare, ca și cea din Cluj.

Nefiind deloc la curent cu obiceiurile spaniolilor, am fost destul de mirați să constatăm că de fiecare dată când ne era nouă foame, adică pe la amiază, toate restaurantele erau închise. Noroc cu McDonalds-ul care făcea excepție și care ne-a dat, pe lângă hamburgeri, și curent pentru „smartfoanele” leșinate. Seara am reușit totuși să cinăm prin restaurantele din centrul istoric al orașului, alături de localnici vorbăreți de toate vârstele.

O altă zonă a Zaragozei care ne-a atras atenția este International Exhibition Site, unde se găsește un imens acvariu pe care l-am vizitat precum și numeroase clădiri și spații tematice ce au servit ca loc de desfășurare a expoziției internaționale „Expo 2008”. Arhitectura modernă a zonei este impresionantă, contrastând puternic cu restul orașului.

Oamenii din Zaragoza sunt parcă mai civilizați decât în alte locuri de pe continent pe unde am umblat. Am găsit și români cu duiumul, inclusiv o chelnăriță foarte binevoitoare. Din păcate restul conaționalilor s-au remarcat din mulțime prin vociferări sau atitudini de animale, ceea ce pe noi ne făcea să păstrăm liniștea până când nu mai puteam fi auziți de „frații” noștri. Seara pe străzi am întâlnit destul de mulți cerșetori și alte fețe dubioase care în unele cazuri ne făceau să grăbim pasul.

Zborul de întoarcere a fost un deliciu. Culinar, că iar mi-am luat sandwich la suprapreț, dar mai ales vizual. Dacă la decolare m-am bucurat că am văzut Zaragoza de sus pe o vreme senină cu nori din ăia albi și pufoși, mai apoi am putut admira Nisa, Monaco, Veneția și Alpii în toată splendoarea lor. Neapărat am nevoie de un obiectiv tele.

Nisa, cu aeroportul aferent.

Concluzie: da, a meritat să-mi vandalizez bordul mașinii 🙂

Continue reading Zaragoza, cu poze și julituri

VEZI AICI FOTO VIDEO EXCLUSIV cu nimic

Există o practică a ziarelor online poate mai jegoasă decât folosirea sintagmei „VEZI AICI” în titluri, care am stabilit deja că e pentru ca retardații de cititori să știe că ACOLO e loc de dat click și nu altundeva. Mă refer la omniprezența cuvintelor FOTO și VIDEO în majoritatea titlurilor, mai ales acolo unde nu au ce căuta, adică unde e vorba de tragedii, exploatându-se astfel cu nerușinare curiozitatea morbidă a cititorilor. Nu contează că majoritatea fotografiilor și clipurilor au o vagă legătură cu subiectele tratate. Pentru a ademeni motoarele de căutare și vizitatorii mai puțin amatori de silabisit, aproape toate articolele au galerii foto sau video. A ars o pădure! Galerie foto cu o pădure…verde. S-a sinucis o studentă! Poze cu căminul în care stătea și un clip cu un câine vagabond (posibil martor!) ce-și făcea veacul pe lângă cămin.

De ce este stupid să faci mișto de Instagram

Veneam înspre casă și am văzut niște câini jucându-se, cu soarele apunând în spatele lor. Un moment fain care merita surprins cu un aparat foto cu teleobiectiv, dar nu aveam decât telefonul la mine. M-am apropiat cât am putut, însă, înainte de a ajunge la distanța care mi-ar fi convenit, a trebuit să fac poza fiindcă mă observaseră. Am mai făcut câteva poze dar deja pe la a patra eram adulmecat de zor.

Poza de mai sus nu are nimic special, însă trecută prin Instagram arată așa:

***

Zilele astea a fost lansată aplicația Instagram pentru telefoanele cu Android. Ca posesor de iPhone și utilizator de Instagram de când a apărut, am fost curios dacă diferă cu ceva față de versiunea pentru iOS. Din păcate diferă și nu în bine, în sensul că-i lipsesc vreo câteva funcții, care vor fi însă adăugate la următoarele actualizări. Problema mai mare o reprezintă calitatea pozelor. Din cauza faptului că unele telefoane cu Android au niște camere sub orice critică, multe dintre pozele pe care le-am văzut postate recent pe Instagram arată groaznic. Nefocusate, fără contrast și pline de zgomot de fond (zgomotul de fond este prezent la orice poză făcută în condiții de iluminare slabă, indiferent de telefon. iPhone-urile scot însă un zgomot de fond monocrom, ceea ce dă mult mai bine în poze). Deci înțeleg cumva de ce s-au inflamat unii iPhone-iști că le este “pângărit” spațiul “quality” în care aveau exclusivitate până acum. Reacții exagerate au fost însă din plin. De ambele părți, că nici utilizatorii de Android nu-s mai deștepți. Au descărcat aplicația, și-au făcut cont, au făcut o poză la o farfurie din chiuvetă, au aplicat un filtru, au concluzionat că-i o porcărie și dă-i: că ce slabă îi, că-i inutilă, că utilizatorii de iPhone îs așa și pe dincolo. Nicio clipă nu s-a pus problema că, lăsând la o parte faptul că e la modă printre hipsteri, aplicația chiar are un potențial imens în mâinile celor cu un dram de talent fotografic. Și sunt foarte mulți utilizatori extrem de talentați. Pentru niște cizme care fac poze cu blițul la concerte, da, Instagram e inutil.

***

Între timp,  pe acoperișul parcării din Mănăștur, unde autoritățile locale spun că sunt ocupate toate locurile, realitatea e un pic alta…

Ora 23:00. Gol.