Tag Archives: Viena

Vremuri bune vin și pleacă

Fiindcă beau puțin, fumez deloc și în general nu mă știu „distra”, petrecerile de sfârșit de an mi se par la fel de atractive precum gripa. Drept urmare am urzit cu Laura din timp o deplasare cât mai departe de țărișoară, pentru a fi „acoperiți” în perioada chiolhanului de final de 2012. Destinația Praga, cu popas în Viena. Condus, văzut, pozat, explorat… pentru noi înseamnă fericire. După ce în seara dinaintea plecării am fost ca niște titirezi prin casă împachetând (eu aparatul foto, ea restul bagajelor), după ce ne-am pus fiecare câte cinci alarme la telefoane ca să putem porni la 5 dimineața, când într-un final telefoanele au început să urle… ne-am trezit amândoi gripați. Peste noapte, cum ar veni. Dar așa horror, cu gâtul în pioneze și cu febră cât casa. Blesteme, urcat în mașină și fuga la doctor la prima oră. Explicat omului situația, mai exact că indiferent ce dracu om avea, noi plecăm. Deci să facă orice e necesar și să ne pună pe picioare. Și s-a conformat domnul doctor, după ce a scos din noi câte un litru de sânge și alte cele pentru analize. Injecție cu un cocktail de antibiotice plus rețetă cu ceva pastile și spray-uri și am primit undă verde, nu înainte de a decarta 10 milioane. În două ore eram deja pe drum, să moară de ciudă toți dușmanii, în cazul nostru bacteriile și virușii.

Urmează câteva impresii de călătorie, punctat ca de obicei, că mi-e lene să povestesc mai articulat:

– Drumul prin România îl faci în jumătate din timpul estimat de GPS, fiindcă ar fi culmea să mergi cu 50 la oră 90% din drum. Imediat după graniță, lumea se cumințește.

– Ungurii au șosele foarte bune. Austriecii tot așa. Se conduce calm, cu excepțiile de rigoare, majoritatea de naționalitate română.

– La cehi autostrăzile sunt un coșmar. Foarte interesant, pe cât de proaste-s drumurile, pe atât de vitezomani sunt șoferii. Cam ca ai noștri, cu excepția faptului că cehii au totuși multe autostrăzi unde se pot da în stambă. Asta deși asfaltul e atât de vălurit încât ți se pare că ai roți pătrate.

– Hotelurile: atât cel din Viena (Jufa) cât și cel din Praga (Hotel Excellent), au fost niște alegeri inspirate. Cel din Viena a fost deschis în 2012, deci totul era nou și neîntinat. Foarte confortabil, ne-am odihnit și refăcut. La cel din Praga ne-a spus tipa de la recepție că nu mai au camere duble dar că ne dau apartamentul, fără costuri suplimentare. Deși la început am fost cam neîncrezători și așteptam să vedem care-i „catch”-ul, în cele din urmă am acceptat realitatea: ăia chiar ne-au dat apartamentul.

– În Viena erau români mai mulți decât ne-am fi dorit. În Praga erau în limite acceptabile.

– Schimbatul euro în coroane e o aventură. Cursul variază atât de mult între casele de schimb încât e nevoie de cercetare serioasă pentru a găsi cea mai bună ofertă. Noi am făcut o cercetare foarte sumară, drept urmare am înjurat un pic ulterior.

– Am ajuns și-n locul unde în toamna lui 2005 am cerut-o de nevastă și am făcut o poză. Voi vedeți un pavaj, noi ne-am văzut pe noi de acum 7 ani, eu într-un hanorac cu un număr mai mic luat de peste drum, că muream de frig, ea cu eșarfă roz pal și cu o geantă în care-mi ținea irul pentru buze.

În rest, același oraș minunat pe care-l știam:

– În seara de 31 decembrie fiecare magazin din Praga, indiferent de profil, avea băutură de vânzare la ușă.

– Nu știu cum a fost în alți ani la cehi, dar de revelionul ăsta focurile de artificii n-au fost organizate de autoritățile locale, această sarcină fiind, se pare, delegată publicului. Adică s-a dat liber la vânzarea de pirotehnice. Și s-a ocupat publicul cu vârf și îndesat, transformând orașul în ceea ce sunt convins că era replica fidelă a unei zone de război. Nu neapărat din cauza zecilor de petarde și artificii care bubuiau la fiecare secundă cu mult înainte de miezul nopții, ci din cauza sentimentului continuu că în orice moment ar putea să-ți explodeze în față ceva care să te facă să nu mai apuci 2013-ele, sau să-l apuci într-o ambulanță. Fiindcă am scăpat cu bine, putem spune că ne-a  plăcut experiența. Ca să înțelegeți despre ce-a fost vorba, așa arătau străzile după:

– Ora zero ne-a găsit pe un pod, ideea fiind să avem o panoramă cu focurile de artificii, să facem poze, să ne putem pupa nestingheriți și să fim feriți de bombe. Totul a decurs conform planului până la 00:00:01, când a început să plouă cu șampanie din toate direcțiile. Nici nu știu de ce ne-am mai luat de băut cu noi, era suficient să deschidem gura. Aparatul meu foto a fost botezat cu vreo cinci feluri de alcoale în timp ce captura imaginile de mai jos.

La mulți ani! cui are nevoie.

Mai multe fotografii aici.

De la Cluj la Viena și cu greu înapoi

The good

Și ne-am întors de la Viena. Fain*(vezi partea a doua a articolului pentru a înțelege ce-i cu steluța), în ciuda frigului cam tăios. Așa cum ne-am așteptat, foarte multă lume petrece noaptea de Revelion pe străzile orașului, făcându-l mai viu ca niciodată. Am fost pentru a doua oară în Viena, prima dată fiind în 2006, într-o excursie cu autocarul. Atunci am vizitat majoritatea obiectivelor istorice, așa că de data asta am putut să ne plimbăm mai mult, fără a mai pierde vremea pe la cozi. Deși nu mi s-a mai părut așa de spectaculos ca data trecută, Viena rămâne un oraș superb în care totul funcționează ireproșabil, în stil nemțesc. Am întâlnit foarte mulți români. Nu treceau zece minute să nu aud undeva pe lângă mine vorbindu-se românește. Ne-am luat un bilet pentru toate mijloacele de transport valabil 72 de ore și am purces la colindat. Am vizitat grădina zoologică, am savurat un șnițel uriaș în centru, ne-am plimbat prin magazinele de toate felurile, am fost la Donau Turm, ne-am minunat de grandoarea catedralei Stephansdom și am băut vin fiert în fața Rathaus.

Ora 0:00 ne-a găsit în centrul Vienei, în fața primăriei, unde am admirat focurile de artificii și am deschis o șampanie alături de alte mii de oameni, majoritatea turiști din câte am observat 🙂 După punctul culminant am continuat periplul prin centru unde, în fața fiecărui obiectiv turistic era amenajată câte o scenă pe care se desfășurau diverși talentați. Cel mai mult mi-au plăcut violoniștii din fața Stephansdom care interpretau la vioară piese de muzică ușoară cunoscute.

Merită menționat locul unde am stat, o casă cu două etaje al cărei parter și subsol le-am avut complet la dispoziție și pe care am găsit-o pe net din noroc. N-am dus lipsă de absolut nimic cât timp am stat acolo, camerele erau dotate cu orice te puteai gândi că ai nevoie. Ofer oricui este interesat poze și datele de contact ale proprietarilor, niște oameni cu mult bun simț care ne-au așteptat cu bere și șampanie și pe deasupra știau și engleză.

Urmează niște poze, după care povestea ghinionului ce ne-a lovit în drum spre România.

The horror

Pe drumul înapoi înspre Cluj, la vreo 20 de kilometri de Budapesta, Ford-ul Laurei a decis că ne-a servit interesele cu o prea mare obediență și s-a oprit. Am eșuat lin pe banda de urgență de pe autostradă fără a mai putea porni măcar motorul. După înjurăturile de rigoare și lovitul cu capul de volan, am trimis pe cei din cealaltă mașină să sune la un telefon din ăla pentru urgențe. Te-ai aștepta ca pe o autostradă pe care circulă toate națiile Europei să existe și un operator care să știe engleză. Ungurii nu consideră necesar. Ăla de la capătul firului a zis doar “Oan minit pliz” după care s-a așternut liniștea. După încă juma de oră în care nu a venit niciun elicopter să ne salveze, cei din mașina vie s-au dus până la un Mol ca să ceară acolo ajutor. Nici cei de acolo nu păreau să fi auzit engleză la viața lor, dar au priceput totuși cum stă treaba și au sunat o mașină de tractare. Peste altă jumătate de oră apare și mașina. “Bună ziua, ce s-a întâmplat?, în românește. No ce noroc, hihihi ce surpriză. De fapt nu era tocmai noroc. Aflăm că nu sunt service-uri deschise, că n-are rost să sunăm la serviceuri, dar, dacă sunăm, să-i lăsăm pe ei să vorbească. Hmm, fishy…. Am scos telefonul și am căutat toate service-urile Ford din Budapesta. Am găsit vreo 30. Buun, să sunăm să vedem. Din păcate era duminică, doi ianuarie. Cred că jumătate din Budapesta era mahmură. Cei care răspundeau, ați ghicit, nem english. Până la urmă ne-am dat seama că suntem la mâna cel0r doi unguri vorbitori de română de la tractare care cred că totuși erau români dar nu voiau să recunoască și care deja își frecau mâinile de fericire. Prețuri: 150 de euro până la service-ul unui prieten de-al lor dintr-un sat de lângă Budapesta, 800 de euro până în Cluj. Leșinăm. Ne revenim și facem alegerea idioată de a merge la service, sperând că vom pleca totuși spre Cluj pe roțile noastre. Ajungem la service, apare mecanicul, bagă mașina, o conectează la calculator, se uită, boscorodește ceva împreună cu ăia după care ne zice într-o românească perfectă: “S-a stricat un senzor la motor iar computerul de bord al mașinii nu permite pornirea deoarece crede că există o defecțiune”. Ne închidem cu mâna gurile căscate și aflăm că reparația ne-ar costa încă 200 de euro dar că nu are piesa și trebuie să stăm peste noapte. Nu vrem să stăm. Ok, nicio problemă, 40 de euro diagnosticul. Dăm banii lui și celor doi dubioși de la tractare și suntem abandonați în fața service-ului. Între timp Laura află de la o cunoștință numărul de telefon al lui Zoltan din Cluj care cică vine după noi și ne duce acasă cu tot cu mașină pentru 400 de euro. No, ținând cont de scorul de mai înainte, am zis da fără alte comentarii. Îi zicem lui Zoltan să plece degrabă din Cluj, noi ne băgăm în mașina aflată în comă și începem să ne pregătim de înghețul de 7 ore ce va urma. Văzut toate clipurile video de pe laptop și telefon, băut tot ce-am avut prin mașină, trecut de la bună dispoziție la nu prea bună, plictisit… Aflăm de la Zoltan că nu are GPS. Ooook… bine că noi și mașina suntem la mama dracului într-un sat de care n-a auzit nimeni. Ce facem? Mai mult din lipsă de ocupație îi dau cheie și… pornește. Ba se mai și mișcă. Mașina, zic. Am luat-o din loc și, cu inima cât un purice, am condus (cu încetinitorul și cu o mie de becuri de avertizare licărind a dezastru) vreo 40 de kilometri până pe autostradă, unde am tras la primul Mol ieșit în cale. Cum am intrat acolo moare și motorul, de data asta de tot. Înghițit un pic în sec la gândul că ne-ar fi putut lăsa într-un loc mult mai nepotrivit. No oricum, măcar acum aveam baie, mâncare și eram mult mai ușor de găsit. Trec ore nenumărate, mașina începe să facă țurțuri. Pe la capătul răbdărilor noastre ajunge și Zoltan. Am urcat mașina pe remorcă, noi în mașina lui și pornim spre Cluj. Cu 50 la oră la deal. Maxim 90 la vale. În momentul ăla, știind ce va urma, mi-am dorit să îmi dau shut down și să mă trezesc în Cluj. Doar că nu puteam, fiindcă omul conducea de 8 ore și cineva trebuia să-l țină treaz. Cineva-ul fiind eu, care stăteam în față. Cine mă cunoaște știe că nu-s vorbăreț. Acum însă era vorba de a nu ajunge într-un pom, cu “bagajul” de o tonă de pe remorcă în cap. Așa că mi-am activat funcția de socializare și am dezbătut cu Zoltan, pe îndelete, subiecte de maxim interes cum ar fi ce bune-s drumurile în Ungaria și cât de minunați îs ungurii, ce-am făcut la Viena, ce de rahat e țara noastră, cum și în câți ani poate fi salvată România, concluzia fiind că e simplu, dar restul e proști, cine fură și cât, autostrada Transilvania, Roșia Montană, unguri și români, Băsescu e nebun, Udrea prim ministru, Boc președinte (!), despre prietenul lui Zoltan care are o firmă de pompe funebre, despre morți și cadavre, despre ce înseamnă viața și moartea, despre antrenorii de gimnastică violatori de eleve, despre… Am ajuns la Cluj pe la 7 dimineața, eu dorindu-mi să mor, restul în diverse stadii ale agoniei. Zoltan fresh, cu chef de povești. Am deversat mașina în parcare la Ford, după care ne-am dus acasă. Laura a sărit în duș apoi într-un taxi spre servici, eu am privit tavanul vreo oră și ceva după care am început să mă recompun pentru a pleca la rându-mi.

Bonus: pe lângă sutele de euro pierdute, la întoarcere am uitat trepiedul de la camera foto pe marginea autostrăzii iar acasă am constatat că și verigheta mi-am uitat-o la pensiune. Noroc că am reușit să iau legătura cu proprietarii care între timp o găsiseră și o voi primi prin poștă.

The fucking end.

Și galeria foto de pe Picasa:

Butterfly effect? Ce ziceți de semafor effect?

Trezit, duș, îmbrăcat, condus, pauză de semafor. Întâlniri, cafea, cheeseburger, facturi, condus, pauză de semafor. Muncă, muncă, „muncă”, condus, pauză de semafor. Și așa mai departe. Așteptând la un semafor am realizat o chestie: majoritatea dintre noi ne mișcăm zilnic ca niște furnici în diverse scopuri mai mult sau mai puțin inutile. Invariabil, întâlnim semafoare în drumurile noastre. Pauzele astea nu ni le dorim, dar le respectăm. Semafoarele nu dirijează astfel doar traficul ci implicit și cursul vieților celor din trafic. Dacă aș crede în chestii SF, ce implică păpușari ai destinelor, aș paria că aceștia se folosesc și de semafoare pentru a ajusta viețile noastre așa cum vor ei. Știu că absolut fiecare lucru din jur cu care intrăm în contact  ne influențează cursul existenței mai mult sau mai puțin, dar 60 de secunde la semafor e o groază de timp care e imposibil să nu aibă un impact vizibil asupra a ceea ce se va întâmpla cu tine în viitor. Să nu mai zic când prinzi cinci semafoare nesincronizate la rând 🙂 Pe termen scurt, n-ai cum să eviți efectul temporal al semafoarelor. Stai 60 de secunde la semafor și, după ce pleci, la 50 de metri ești lovit de un autobuz. Sau, din cauza semaforului, pierzi șansa de a tampona mașina celei care ar fi putut să-ți fie nevastă. Totuși, pentru a contracara efectul pe termen lung al semafoarelor malefice, există soluții. Una dintre acestea este pierderea de vreme. Îți stabilești, în cursul unei zile, câteva intervale orare fixe de frecat menta. Acestea au rolul de a anula efectul semafoarelor. Ajungi cu cinci minute întîrziere din pricina unui semafor? Nicio problemă, mai ai 25 de minute de frecat menta, iar programul tău nu va fi afectat nicicum, resetând astfel înlănțuirea de evenimente declanșată de culoarea verde.

***

De Revelion mergem la Viena. Viena a fost primul oraș din afara țării pe care l-am vizitat. Va fi cu siguranță o plăcere să-l revăd.

Vienna is THE city of bon vivants. This is particularly true on New Year’s Eve when the old town is given over to exuberant celebration and dance – when high spirits abound, whether at gala dinners, prestigious balls, concert halls or chic bars.

On 31 December, Vienna’s old city center transforms into a giant party zone: Top entertainment is guaranteed by the New Year’s Path, which winds its way from City Hall through the narrow lanes of the city center. Along the New Year’s Path, dozens of gastronomes serve you punch and culinary treats. Eleven stations provide humorous entertainment with a show program, waltzes, an operetta, rock, pop and folk music as well as a DJ line-up. The Vienna Dance Schools offer crash courses in the waltz, and a large fireworks display draws the crowds to the Prater.