Roma, o plăcere oricând

Scriu și eu la o săptămână după ce m-am întors din mica excursie la Roma, nu pentru că n-aș fi avut chef ci pentru că n-am avut când. Încă din aeroport, unde am așteptat Wizzair-ul de ni s-a acrit, am purces la citit mailuri și odată ajuns acasă am continuat cu butonatul cam până azi.

Revenind la excursie, drumul încolo a fost gen roller coaster, cu avionul dansând printre nori negri și fioroși. Am avut și un gol de aer din ăla care te face să simți că plutești pentru un moment deasupra scaunului, ținut de centură. De data asta aplauzele la aterizare m-au uns pe inimă.

Roma… cum o știam de anul trecut. Am avut noroc de soare și temperaturi de tricou așa că am profitat și am bătut per pedes zeci de kilometri pe zi. Dacă ignor faptul că orașul este pe alocuri destul de jegos și abundă de cerșetori, recunosc că m-am îndrăgostit de el. Nu m-am așteptat să văd atâția turiști câți erau, mai ales în această perioadă; se pare că gripa porcină, criza și alte sperietori la modă nu prea au în realitate efectul mediatizat.

Ne-am cazat la Hotel Andreina**, la 1 minut de stația Termini. Condiții foarte bune, însă am stat prea puțin în camere pentru a le putea “testa” cu adevărat confortul.

***

***

Piața Spania, inundată de turiști

***

Am vizitat muzeele Vaticanului, duminica, exact când intrarea e gratuită și vin în jur de două milioane de turiști din tot Universul să le viziteze. Mergeam noi așa de-a lungul cozii, și, pe când am ajuns la kilometrul doi, am hotărât că nu are sens să ne petrecem o zi prețioasă din excursie lângă niște ziduri. Ne-a racolat însă o româncă ce ne-a tot filat în timpul ăsta și care ne-a promis că, în schimbul unei sume “modice” de 24 de euro / persoană o să ne ducă oblu la intrarea în muzeu și cu un ghid pe deasupra. Deși aveam mari dubii am urmat-o. Într-adevăr, ne-a dus până la vreo 50 de m de intrarea în muzeu, unde, lângă coada kilometrică era deja un grup de racolați așa ca noi strânși în jurul unui… să-i zic băiat, mic și negricios, care turuia ceva într-un microfon. Am primit și noi un fel de radiouri și o cască de unică folosință pe care am băgat-o în ureche, auzind astfel ce zicea băiatul, care s-a dovedit a fi însuși ghidul. Român și el cum altfel. Care vorbea într-o engleză perfectă povestind din istoria Vaticanului tot felul de chestii. Cum se strânseseră deja vreo 30 de oameni, ghidul a început să ne ghideze spre… coadă. În care s-a băgat cu dezinvoltură și ne-a băgat și pe noi, gesticulând și turuind una-ntr-una ca să nu poată să-i zică ăia ce stăteau deja de două ore un “Fuck you, de ce te bagi în față împreună cu încă 30 de oameni după tine?”. Mă rog, nouă ne convenea. Și uite așa ne-a vorbit ghidul continuu vreo două ore și jumătate, pe tot parcursul vizitei în muzeu, de mi-a venit spre final să-l mai plătesc o dată. Omul își cunoștea lecția la perfecție, făcea glume, dialoga cu grupul, ce mai, muncea în adevăratul sens al cuvântului. Despre muzeu nu prea am ce zice, chestii interesante în el însă nu m-a dat nimic pe spate, nici măcar Capela Sixtină un erau niște neni care făceau la intervale regulate “Șșșșșșșșșșșștt” adică “Tăceți dracului” în limbaj universal. Nu mai zic de blițuri care deși erau interzise cu îndârjire, erau folosite cu și mai mare îndârjire. Deci cum ziceam, Capela Sixtină am văzut-o ca pe o cameră mare, dreptunghiulară, fără alte brizbriz-uri în afara picturilor ce o fac faimoasă. În schimb bazilica Sfântului Petru m-a lăsat și anul ăsta cu gura căscată.

Bazilica Sf. Petru, văzută din castelul Sant’Angelo

***

***

Poză făcută într-o biserică (nu mai știu exact care), cu telefonul

***

Metroul, la fel de “frumos” ca și anul trecut…

***

Nu știați că în Roma găsiți și piramide? Nici eu.

***

Până la urmă n-am mâncat deloc pizza, în schimb am încercat fettuccine ai funghi porcini și lasagna, ambele mi-nu-na-te. Nu mai mănânc lasagna de la Pizza Hut din mall niciodată. Da, și am mâncat și la Mac, fiindcă vă spun sincer că în Roma Mac-urile sunt mai dese decât pizzeriile.

***

Ne-am orientat în principal cu ajutorul telefonului, care s-a dovedit a fi scula ideală de navigat și cu ajutorul căruia am scutit o grămadă de timp. Aplicația Google Maps ajutată de busola digitală și de GPS-ul telefonului rulează și este cea utilă chestie de la inventarea hărților încoace. Cu o mențiune: ca să funcționeze, Google Maps are nevoie de net. Iar netul în roaming…

Vă imaginați probabil că am plătit o sumă usturătoare pentru roaming-ul de date pe care l-am folosit prin toată Roma. Așa e. În prima zi după ce am sosit înapoi în România aveam cost suplimentar 6 euro. Culmea fericirii, laude și osanale cântate Orange-ului. A doua zi aveam deja 22 de euro cost suplimentar, semn că înainte cu o zi Orange-ul mă-sii nu primise încă toate facturile de la operatorii pe care i-am “solicitat”. A treia zi… nici nu vă mai spun că vă vine rău. Măcar pot să-mi plătesc 80% din sumă cu puncte Thank You așa că nu sufăr prea tare, însă totuși, roamingul de date este o afacere obscenă. 4 euro pe megabyte descărcat, fără TVA. Iar iPhone-ul a descărcat cu generozitate.

***

Am și filmat, sper să-mi găsesc vreo câteva ore să încropesc un filmuleț.

Viruși, site-uri și avioane

Multe motive pentru care n-am mai scris în ultima vreme. Iată unul plauzibil/previzibil: am avut gripă (nu voi ști niciodată dacă porcină). După ce am rezistat cu succes vreo lună timp în care colegii de la serviciu se descompuneau și lichefiau în fața mea, cocktailul de viruși pe care l-am înfulecat în tot acest timp a reușit să-mi provoace o gripă ca la carte, adică knock out cu febră, tuse, durere de cap de-mi venea să mi-l tai etc… Trei zile am stat ca o legumă și am studiat tavanul, câteodată geamul, o experiență revelatoare fiindcă mi-am dat seama că nu mai făcusem de mult timp așa ceva. Un pic de meditație face bine. Pe lângă medicație. Am slăbit și trei kile cu ocazia asta  iar Laura mă invidiază. Tocmai de-aia cred că a ținut să mă pupe-n bot în a treia zi de boală, ca să aibă și ea ocazia de a slăbi gratis.

***

Am lansat noi ăștia și astea de la Foaia noul site al ziarului, www.ftr.ro. Lansarea s-a făcut pe tăcute fiindcă nu știam exact dacă va crăpa la cinci minute de la lansare sau nu. N-a crăpat dar cum are ștampila beta în frunte înseamnă că poate manifesta în următoarea lună buguri mai mult sau mai puțin înspăimântătoare. După cum probabil ați remarcat, la site nu-i mai zice Foaia transilvană, că nu sună cool, ci FTR. Care vine de la… ghici ce. Design by me, programare by KL Software.

***

Vineri noapte mă duc să mânc o pizzoancă… Mă întorc luni.

Romanice

A trecut şi weekendul, şi concertul, am revenit, shit…

Cu ce-am rămas, (relativ) pe scurt:

* Ca în orice oraș civilizat aflat cu un secol înaintea noastră, și în Roma te poți descurca fără probleme chiar dacă te afli pentru prima dată acolo. Cazul nostru adică. Trenuri, metrouri, autobuze, toate sunt gândite în așa fel încât să poți ajunge la orice obiectiv în cel mai scurt timp și cât mai simplu. Automatele de bilete și prezența peste tot a hărților cu rutele mijloacelor de transport fac viața turiștilor foarte uşoară.

* Orașul nu este curat și nici prea întreținut. Am văzut metrouri care păreau că vin direct din iad, atât de pline de graffiti erau. În oraș se strigă și claxonează cam ca pe la noi, iar cerşetorii care de care mai creepy mişună. Făcând abstracţie de astea, este o plăcere să te plimbi prin Roma fiindcă ai ce vedea, ceea ce am şi făcut vineri şi sâmbătă până la concert. Nu mă refer doar la obiectivele arhicunoscute din care am vizitat ce am putut, ci la străduţe, clădiri cu verdeaţă, terase pline de turişti, magazine de suveniruri sau restaurante care de care mai frumos aranjate. Masa am luat-o la o “trattoria” aflată pe o străduţă superbă lângă Piaţa Sfântul Petru, unde nu am avut probleme în a alege felurile de mâncare deoarece chelneriţa era din Piatra Neamţ..

Click pe poze pentru variantele mari

***

***

Concertul

* Sâmbătă a fost infernal de cald la Roma iar accesul pe stadion pentru cei care aveau bilete pe teren s-a făcut deosebit de greu. A trebuit să ne înghesuim peste 10.000 de oameni printr-un culoar de vreun kilometru lungime şi 10 m lăţime. Asta a însemnat două ore de aşteptare. Pentru a preveni sufocări și leșinuri organizatorii au pus un elicopter să pulverizeze apă deasupra mulțimii dintr-un container ce se balansa sub el. Nu am simțit cine știe ce efect, în schimb au avut grijă de noi vânzătorii ambulanţi de băuturi care înotau prin mulţime cu umbreluţe deasupra capului ca să-i vezi.

* Totuşi, o mare bilă albă primesc de la mine organizatorii pentru că au permis accesul cu sticle de apă sau suc pe stadion. Este adevărat că, în prealabil, gardienii de la intrare îţi desfăceau dopurile și le aruncau. O sticlă fără dop nu zboară prea departe, cred că asta era ideea. De asemenea, camerele foto şi binoclurile erau permise sau trecute cu vederea, nu ştiu sigur, oricum nu ca la noi unde trebuie să recurgi la tot felul de stratageme ca să treci de filtre. Cert e că bliţurile luminau de peste tot. Eu nu mi-am luat aparatul fiindcă m-am gândit că era prea mare, în schimb am văzut lume cu binocluri din alea monstru, cum au militarii. Pentru poze am folosit telefonul, care mi-a dovedit încă o dată ce prost se descurcă în asemenea cazuri. Pe stadion se vindea bere la 5 euro sticla (tot de plastic). Oricum, la ce căldură era, aş fi dat 50 de euro.

* În deschidere a mixat Benny Benassi. De neuitat momentul în care am pășit pe teren și mi-am rotit privirea de jur împrejurul stadionului uriaș, plin până la refuz. A fost ca în scena aia din Gladiatorul când Russell Crowe pășește pentru prima dată în Colosseum, cu excepția faptului că aici toată lumea dansa pe ritmurile lui Benassi în orice direcție te-ai fi uitat. Mi-a plăcut la nebunie.

* Concertul a debutat spectaculos, cu un sound care te făcea să vibrezi la propriu (noi eram cam la 30 de m de scenă), ecrane mişcătoare, lasere, dansatori și o Madonna în formă de zile mari care a dansat pe tot parcursul show-ului fără să dea semne de oboseală. La un moment dat mă uitam atent să văd dacă nu or fi înlocuit-o cu vreo sosie.

* Get political: ni s-a arătat foarte sugestiv (ca la proşti adică) cu cine votează diva, printr-un montaj video în care Bush, McCain și alți “răi” erau puși laolaltă cu Hitler, elefanți morți și sloganul “Get stupid”, iar Bono, Obama sau Geldof apăreau împreună cu floricele şi turbine eoliene plus mesajul “Get smart”. La final, un fade to black cu Obama… Bun, am priceput.

* Google Earth a avut dedicată o melodie întreagă, în sensul că pe ecrane apărea Pământul din celebra aplicaţie și se făcea zoom pe diverse orașe, printre care și Bucureștiul. Cum de și Bucureștiul? Pentru că în melodie era vorba despre țiganii nomazi, of course.

* A urmat un moment în care invitați speciali au fost doi țigani lăutari din ăştia de-ai noștri, care au acompaniat-o pe artistă cu vioara și acordionul într-un mixaj la “La isla bonita”, iar apoi au interpretat ei singuri o țigănească de-a lor. Sau de-a noastră, cum preferați. Un moment nu foarte gustat de publicul italian, după lipsa mâinilor din aer.

* La melodia Like a prayer, remixată de altfel excelent, pe ecrane erau afișate citate din “bibliile” diferitelor religii, în ideea că toate sunt pline de învăţături bune şi “promovează” aceleaşi principii şi acelaşi “personaj”. Right… Desigur, nu puteau lipsi şi citate din Kabbalah, o sectă odată obscură, acum intens mediatizată datorită Madonnei.

Înainte de a părăsi stadionul, o ultimă privire.
Nu-i înţeleg pe cei care-şi iau bilete aşa sus şi departe de scenă.

***

Bonus

* Glume de stewardeză WizzAir, care își imagina probabil că nimeni nu asculta ce debitează: “Așezați-vă masca pe față și începeți să respirați normal şi gratuit sau “pentru a umfla vesta, trageți de mânerul roșu sau suflați prin acest tub până la epuizare

* Cum ştii că te afli într-un avion cu 99% pasageri români? Simplu: la aterizare lumea aplaudă. Adevărul este că o aterizare pe aeroportul din Cluj-Napoca merită aplauze datorită pistei înfiorător de scurte și a lipsei unui sistem de ghidaj electronic. M-au trecut toate apele când avionul a atins asfaltul doar cu roata stângă, s-a balansat, a trecut de jumătatea pistei cu vreo 300 la oră (calcul aproximativ în funcție de clădirea aeroportului pe care am văzut-o preț de o fracțiune de secundă), ca mai apoi să se oprească frânând preluuuung fix în capăt. Mai c-aș fi aplaudat. În schimb la Roma, pe o pistă interminabilă şi lată cât China, chiar n-am înţeles rostul aplauzelor.

***