Tag Archives: amintiri

Eu ştiu cum am ajuns aici. Voi?

Cu puţin timp în urmă am văzut o ştire: Kingmax lansează primul card micro SD de 64 GB. Îl vedeţi mai jos în mărime naturală:

…mda

Şi mi-am dat seama că astfel de ştiri sunt neinteresante pentru majoritatea. Pentru părinţii mei sunt complet irelevante fiindcă ei au fost depăşiţi de tehnologie cu mult timp în urmă şi pentru ei nu contează dacă în mai puţin de un centimetru pătrat încap 10 mega sau 64000, cum e cazul mai sus. Fiindcă nu prea ştiu ei ce-i ăla “mega” în primul rând. Pentru ăştia mai tineri la fel, nu contează, fiindcă ei, când s-au “trezit”, au găsit o lume digitală matură la dispoziţia lor. Nimic nu-i mai entuziasmează, decât eventual ceva gadgeturi în genul Kinect, care au un factor de spectaculozitate imposibil de ignorat chiar și de către cei mai plictisiți. Însă nu ştiu câţi stau să se gândească la ce realizări tehnologice demne de filmele SF au acces.

Dar eu îmi amintesc… de bătrânul meu harddisk de 1 (unu!) GB de acum 10 ani pe care aveam tot: sistem de operare, programe, muzică adusă bit cu bit de pe Kazaa prin conexiuna dial-up, poze de toate felurile, câteva joculeţe. Lunar hard-ul se umplea, aşa că îl demontam şi mergeam cu el la un băiat care avea CD-Writer şi care îmi scria pe un CD muzica şi pozele adunate, mai punând şi de la el dacă rămânea loc.

Îmi mai amintesc că, prin 1997, am găsit pe reţeaua laboratorului de informatică din liceu un fişier AVI. Ştiam din auzite că avi înseamnă video, dar nu văzusem niciodată video rulând pe un calculator. Fişierul respectiv avea aproape doi megabytes aşa că l-am arhivat în două volume cu “arj.exe” şi l-am transportat acasă pe două dischete, rugându-mă să nu-mi dea erori vreuna din ele. Mi-a dat. A doua zi m-am întors cu altă dischetă şi am luat partea ce-mi lipsea. Întors acasă, am vizionat primul meu “film pe calculator”. De fapt era un fragment din trailerul filmului Executive Decision, cu Steven Seagal şi Kurt Russel. Avea o rezoluţie infimă şi rula la 10 frameuri pe secundă. Dar erau imagini în mişcare! În fullscreen pixelii erau cât casa. L-am găsit pe YouTube şi l-am pus mai jos la rezoluţia la care l-am văzut eu acum o mie de ani:

Astăzi? Luăm Blu-Ray-uri de 25GB bucata de pe torente şi ne uităm la YouTube în Full HD, care face streaming în cinci minute cât să umple 50 de dischete. Moving on…

***

Eram în al primul an de facultă când Nokia a anunţat primul lor telefon cu mp3 player şi cu radio. Ecran monocolor din ăla clasic, formă de cărămidă, greu asemenea uneia, dar cu tastatură full QWERTY. O combinaţie telefon-player mp3 era ceva nemaiauzit pe vremea aia aşa că am decis că-l vreau tare de tot. Mai ales că apăruse în Cluj la Euro GSM. Numai că de unde bani? Nici nu mai ştiu cum i-am convins pe ai mei, probabil le era frică să nu cad în depresie ştiindu-mă cam obsedat de gadgeturi, aşa că mi-au promis că de ziua mea o să-mi dea bani. Şi uite aşa am aşteptat vreo patru luni, timp în care mă duceam periodic şi mă uitam în vitrina magazinului dacă telefonul mai era acolo, fiindcă ăia mi-au zis că au primit fix două bucăţi: unul roşu şi unul albastru. Cel albstru a rămas în vitrină până în septembrie (cine să-şi dorească ozn-ul ăla?) când am devenit mândrul lui posesor. Bine, telefonul s-a dovedit a fi cam dezamăgitor. În 64MB, cât avea memorie, încăpeau foarte puţine piese. Apoi, acestea puteau fi transferate în telefon doar cu o porcărie de program care le cripta şi le făcea inaccesibile de pe orice alt PC. Bineînţeles că eu am ridicat în slăvi telefonul oricui mă întreba “Ce naiba e chestia asta?”

Cel mai folositor lucru din lume

Era vara anului 1990. Românii primeau ajutoare de la străini. Eu aveam aproape opt ani. Țin minte că într-o zi s-a răspândit vestea pe stradă că în curtea bisericii se împart cutii cu ajutoare primite de la francezi. Săracii francezi, pe atunci nu ne cunoșteau. Nu mai știu exact dacă și ai mei s-au dus să ia sau le-a adus popa la ușă, dar cert e că o cutie a ajuns și la noi în casă. Primul meu contact cu occidentul. Sau cel puțin cu mâncarea occidentală, fiindcă asta conținea cutia. Pentru mine însă, a fost un fel de Moș Crăciun combinat cu iepurașul la pătrat. Vă întrebați ce era în cutie. O să râdeți: niște biscuiți “fini” cu cremă de vanilie (cred că erau Prince), brânză topită La vache qui rit, o cutie de Nesquick (la care eu am crezut că-i zice Nespuick ani buni), o conservă de porumb dulce și încă ceva alimente de care nu-mi amintesc, deci nu m-au impresionat. Singurele chestii necomestibile erau o carte poștală cu un mesaj de la oamenii de bine care au trimis alimentele și… un desfăcător de conserve. Imediat ce tata s-a dumirit cum se folosește desfăcătorul și ne-a făcut o demonstrație, eu am căzut în admirație față de unealtă. Mi se părea cel mai high-tech lucru văzut până atunci. Gata cu conservele desfăcute cu cuțitul, bun venit luxului suprem!

Mama încă are desfăcătorul în sertarul din bucătărie. În stare perfectă de funcționare.

Ieri, în Cora, am luat niște conserve cu ton și m-a lovit: oare eu de ce naiba nu am un desfăcător? De ce, deși știu că s-a inventat o sculă în acest scop, încă îmi risc integritatea degetelor desfăcând conserve cu cuțitul, ca un neanderthalian?

Ajuns la raionul cu produse pentru bucătărie, nu mi-a venit să-mi cred ochilor: pe raft, un “L’Ouvre Boîte” absolut identic cu cel primit de la francezi acum douăzeci de ani aștepta să-și înceapă lunga și utila viață în bucătăria mea.