Bun, gata zborul, back on Earth, back to Romania, back 100 years. Încep să mă întreb dacă este o idee aşa de bună determinarea mea de a călători cât mai mult, în sensul că, după fiecare loc vizitat, creşte în mine frustrarea de a fi român şi-mi fac sânge rău (degeaba). Poate ar trebui să-mi găsesc şi eu destinaţii gen Somalia sau Afganistan, ca să văd că se poate şi mult mai nasol. Pe de altă parte întotdeauna există ceva mai nasol, pe Lună de exemplu e şi mai rău ca în Somalia, dar asta nu înseamnă că într-o zi nu o să existe autostrăzi şi metrouri pe acolo. În România în schimb… nu cred.
Am ajuns în Londra miercuri dimineaţa şi am plecat duminică tot dimineaţa. Patru zile însorite (noroc chior la cum e de obicei vremea acolo) şi extraordinar de pline în care am văzut din oraş cât ne-au ţinut puterile. Au mai rămas chestii interesante, data viitoare însă…
Am aterizat pe aeroportul Luton, în afara Londrei, unde sunt direcţionate zborurile lowcost ale Wizzair, EasyJet şi alte companii care au în comun preferinţa pentru culorile turbate cu care-şi vopsesc avioanele şi „dot” com-ul din coada numelui. Primul contact cu ceea ce înseamnă civilizaţie a constituit-o existenţa WiFi-ului gratuit în autocarul cu care am mers înspre Londra, de unde am putut să-mi verific mailurile şi să tweet-uiesc un pic ca un snob ce sunt cât timp eram pe autostradă.
Pe scurt ce mi-a atras atenţia şi am ţinut minte:
Aeroportul Luton
O reprezentare realistă a aeroportului Luton sună aşa: aeroportul din Cluj/Tîrgu Mureş e cam cât veceul din aeroportul Luton, aeroport care la rândul lui e cam cât suprafaţa cumulată a veceurilor din aeroportul Heathrow. Cu toate că pistele din România îs scurte ca dracu şi de obicei piloţii trântesc avioanele de pământ de-ţi clănţăne dinţii, e de apreciat faptul că la întoarcere pilotul a executat o aterizare foarte lină pe aeroportul din Tîrgu Mureş, semn că depinde şi de pilot cum tratează problema pistelor scurte.
Cazarea
Am stat la Ramada Jarvis Hotel, situat lângă Hyde Park. În cameră era destul de gălăgie de la traficul de afară fiindcă geamurile erau de prin 1900 toamna. În rest LCD TV, apă minerală reîmprospătată zilnic, aer condiţionat, curăţenie. Bilă neagră: internetul, care costa 7 lire pentru o oră, 12 lire pentru o zi. Oricum ai lua-o, e hoţie la drumul mare.
Transportul
Pus la punct până în cele mai mici detalii, autobuzele cu etaj, metroul şi taxi-urile fiind folosite intens de toată lumea.
Metroul este foarte asemănător cu cel din Paris în sensul că vorbim de o reţea complexă dar în acelaşi timp uşor de folosit care străbate Londra în toate direcţiile. Cu un „pass” de turist am avut 4 zile acces nelimitat la metrou şi autobuze. Am învăţat rapid să ocolim orele de vârf când rişti să fi luat pe sus de valul de lume ce iese de la muncă şi invadează staţiile. Propoziţia „Mind the gap between de train and the platform” mi-a rămas pe veci întipărită în creier la cât de des am auzit-o. Probabil au fost mulţi cu membre rupte după ce au picat între metrou şi peron. De asemenea, am mai învăţat o regulă: nu se intră niciodată într-un metrou de unde se aude cântând un cor de suporteri.
Lumea în general tăcută în mijloacele de transport, 90% fiind cu ochii într-o carte, într-un ziar sau ascultând muzică la, desigur, iPod. Notă discordantă fac turiştii (cei spanioli fiind guralivi din cale afară).
Taxiurile în Londra sunt toate la fel, şi mă refer aici la tipul de maşini folosite, aşa numitele „Hackney Carriages”, spaţioase şi construite exclusiv pentru acest scop, mai mare dragu’ să le vezi pe stradă.
Avioanele zboară ca muştele, în orice moment te-ai uita în sus vezi cel puţin unul, nu degeaba este oraşul cu cel mai aglomerat spaţiu aerian din lume. Zumzăitul e pe măsură.
Trecerile de pietoni
În Londra există treceri de pietoni semaforizate şi atât. Unde nu este semafor nu este nici trecere marcată. În loc de trecere stă scris pe marginea drumului Look left sau Look right, după caz, ca să ştii de unde te loveşte. Deci ai voie să treci strada dar maşinile au prioritate. Am luat la claxoane de mi s-a aplecat până mi-am dat seama cum stă treaba. Am ajuns să tresar la orice frână sau claxon chiar şi când eram pe trotuar.
Mâncare
Fish & chips desigur, adică fast-food-ul tradiţional, bun, yummy, ceva bere brună locală care nu mi-a plăcut, un mic dejun cu cârnaţi şi fasole, ceai tradiţional nu, că nu-mi place ceaiul, şi cam atât din bucătăria locală, mai am de studiat. În rest am fost la un restaurant italian, la Pizza Hut, Mac şi Burgerking. Cred că bat recordul la colesterol de-mi fac acu analizele.
Gagici
Contrar aşteptărilor Londra stă binişor la capitolul ăsta. Nu am văzut grase, obeze sau purcici decât puţine, aşa cum sunt peste tot de altfel. În rest englezoaice tipice slăbuţe şi nu foarte frumoase, mari amatoare de jogging, bicicletă, multe blonde. La capitolul îmbrăcăminte pot spune, atât cât mă pricep, că englezoaica de rând nu prea excelează. Combinaţii neaşteptate şi culori cam aiurea după gusturile mele. Am văzut şi eleganţă, mai ales în plimbările pe Oxford Street, paradisul cumpărăturilor şi al piţipoancelor din lumea întreagă. Louis Vuitoanele stăteau grămezi.
Curăţenie
Curat cum la noi n-a fost și nu va fi vreodată, poate şi pentru că dacă scăpai o gumă pe jos în staţia de metrou în cinci minute venea un negru cu o pungă şi un cleşte şi o lua de pe jos.
Forţa de muncă
În Londra cred că nu s-a abolit sclavia or something. Chelneri, gunoieri, soferi de autobuz, vânzători la supermarketuri, portari etc, toţi, dar absolut toţi erau negri sau indieni. Cu toate astea taxiurile erau conduse exclusiv de albi.
Parcuri
O mulţime de parcuri, cam cât oraşul meu natal bucata, frumoase , cu minim un lac şi pline ochi de lume, lebede, raţe, porumbei. Jogging-ul este la mare modă, fuge lumea în draci. Şi nu doar în parcuri. Nu știu ce campanii s-au folosit pentru a stimula cheful de mișcare al londonezilor, dar ar fi bune și pe la noi. Biciclişti de asemenea peste tot, drumurile sunt aproape toate dotate cu pistă pentru biciclete.
iPhone-ul
Cam la fiecare 5 telefoane văzute apărea şi câte un iPhone/iPod Touch. Și al meu s-a dovedit aur curat. Profitând de GPS-ul încorporat şi de reţelele wireless gratuite ce se găseau relativ des dar şi de roamingul nesimţit de scump de la Orange, am scutit foarte mult timp fiind conştient tot timpul exact în ce loc mă aflu, unde sunt cele mai apropiate staţii de metrou, care sunt cele mai rapide rute spre un obiectiv turistic. Google Maps rulz.
Camere video stradale
Peste tot dar sincer nu prea mi-a păsat de ele.
Altele
* În restaurantul de lângă Turnul Londrei ne-a servit o româncă foarte amabilă.
* Unde există spaţiu verde în Londra, există şi oameni care stau pe el. La noi parcă iei amendă dacă faci asta.
* Covent Garden este unul dintre locurile cele mai pline de viaţă din Londra, în special noaptea. Plin de tineri cu chef de petrecere, gagicuțe îmbrăcate sau mai puţin îmbrăcate, street performers, turişti. Restaurantele gem de lume, berea la halbă se bea stând în picioare în faţa localurilor.
* Mă simt dator să comentez chestiile văzute în muzeul de artă modernă Tate. Dacă ce-am văzut acolo se cheamă artă modernă, mă tem că omenirea nu mai are nimic de oferit şi putem să ne resemnăm că mai mult nu putem. Un film cu un dobitoc în puţa goală care se mânjea cu ketchup şi apoi se tăvălea în fulgi, un tablou roşu cu o dungă maro pe margine, o funie aruncată „artistic” în mijlocul podelei… asta e artă modernă. Au fost şi nişte exponate creative dar nu mă sfiesc să categorisesc trei sferturi dintre „operele” expuse drept nişte porcării ce păreau realizate de nişte oameni cu înclinaţia artistică a unui pet de Cola. În viziunea mea artist e cel care face mai întâi o operă de mare valoare pe care nu o poate reproduce nimeni, artist căruia îi este permis apoi să facă şi un rahat de lucrare într-un moment de rătăcire. Dar dacă îţi începi cariera cu un kkt şi altceva nu eşti în stare să faci, nu te mai minţi singur şi du-te la vândut şaorme… În poza de mai jos sunt două tablouri, click pentru a mări şi vă las să ghiciţi care dintre ele este expus în Tate Museum şi care la Galeria Naţională din Londra 🙂
***
Pentru mai multe fotografii din excursie click pe thumbnail-ul de mai jos:
Toate imaginile din acest articol sunt proprietate personală şi pot fi folosite doar cu menţionarea sursei
S-a prăbușit avionul Air France în mijlocul Oceanului Atlantic. 228 de morți, o tragedie, îngrozitor și nedrept. Cauzele sunt încă un mister. Cum la locul prăbușirii oceanul are mii de metri adâncime, cutiile negre ale avionului sunt aproape imposibil de detectat deși sunt căutate cu un submarin francez și două nave dotate cu dispozitive de ascultare a „ping”-urilor emise de cutii. Ping-uri care vor înceta în aproximativ o săptămână. Sper să le găsească, însă am o nedumerire. Înainte de prăbușire avionul a trimis automat către fabricant 24 de mesaje de eroare, care semnalau cedarea mai multor sisteme vitale pentru zbor. Cu ocazia acestui incident am aflat că toate avioanele Airbus trimit în timpul zborului diverse informații tehnice către companie, informații ce servesc la îmbunătățirea software-ului de zbor dezvoltat ulterior. De asemenea am mai aflat că avionul se afla în afara razei radarului când s-a întâmplat tragedia. Cu toate acestea sistemul automat de transmisie a datelor de zbor a funcționat fără probleme. Și atunci pun întrebarea: conținutul cutiilor negre (înregistrări cabină, parametri de zbor) nu poate fi transmis în același mod ca și informațiile pentru debugging, în timp real și stocat altundeva decât în avionul care la o adică poate ajunge pe fundul oceanului într-un milion de bucăți? Eventual înregistrările să fie șterse de fiecare dată când avionul aterizează în siguranță. Să zicem că e scump de implementat la toate avioanele, dar măcar la cele care fac zboruri transoceanice nu se poate face ceva pentru a evita situațiile în care 10 națiuni scormonesc oceanul aproape degeaba? Normal că se poate însă prăbușirile fiind relativ rare se preferă varianta mai simplă și mai ieftină.
Apple a lansat softul pentru iPhone versiunea 3.0, în care binevoiește a include și posibilitatea trimiterii de MMS-uri (welcome to 2003 cum zicea cineva), cut/copy/paste și funcție de search. Telefonul se mișcă mai bine, în special browserul web. Astea sunt cele mai vizibile îmbunătățiri. Funcția de search este deosebit de utilă, rezultatele afișate fiind selectate dintre contacte, aplicații sau mailuri. Mai există posibilitatea de a folosi telefonul drept modem, opțiune pe care Orange o taxează cu 4 euro, așa numa de șmecheri ce sunt, deși la alte telefoane nu trebuie să plătești nimic pentru a face tethering.
O seară foarte proastă se desfășoară așa: vine ploaia. Se ia curentul în sat. Vine curentul înapoi, internetul însă nu mai vine. Ora 0:00. Fără internet nu pot lucra. Nu-i nimic, mă sui în mașină și mă duc la sediul firmei. Ploaia cade în regim turbat. În apropiere de oraș o iau spre cartierul Mănăștur, ca să mă opresc la Mac să-mi iau ceva de mâncare. Drumul respectiv începe cu o pantă pe care mie îmi place totdeauna să o iau cu viteză. Am omis faptul că acum turna cu găleata. Accelerez și mă trezesc față în față cu un lac în toată regula format la baza pantei. Intru în lac cu vreo 90 la oră. Apa zboară 10 metri în sus iar mașina se rotește de două ori în jurul axei și se oprește la juma de metru de marginea drumului, pe contrasens. În jur nici o mișcare. Păcat, cred că a fost spectaculos. Pornesc mașina și ajung la Mac. Între timp ceva de sub mașină zăngănea, semn că… nașpa. Îmi iau un suc și un sandwich, le pun pe scaunul din dreapta și mă îndrept spre firmă însoțit de zăngănitul infernal. Becurile de pe stradă nu funcționau. Opresc mașina, pun mâna să-mi iau mâncarea și dau de ceva ud. Fucktardul de la Mac nu închisese capacul paharului de suc. Sandwich, portofel și geanta laptopului înotau în Cola.
Am primit un spam deosebit 🙂 Ceva firmuliță de cartier care nu știu ce vindea, probabil de toate, trimite niște spamuri care încep nici mai mult nici mai puțin decât cu „vă rugăm să n-o faceți!”. Se referă desigur la butonul-sperietoare „Report Spam” din interfața oricărui cont de mail și pe care te roagă să nu-l apeși. Motivația: „înțelegeți-ne și pe noi”. :)))) Chiar m-a distrat. Mai jos mailul…
Filme văzute de curând:
Am prins gustul filmelor proiectate în 3D. Primul l-am văzut vara trecută la Disneyland Paris (de fapt era aşa numitul „Cinema 4D”: pe lângă efectele tridimensionale pe care le vedeai cu ochelarii speciali, se mişca şi sala cu tine, simţeai vântul, te stropeau cu apă la scenele unde era apă… da o ţinut numa vreo 10 minute tot filmul). Al doilea film 3D, de data asta lungmetraj, l-am văzut de curând la Cinema Odeon din Polus Center. O prostioară cu Brendan Fraser, Călătorie în centrul Pământului, la care în mod normal nu m-aş fi uitat mai mult de 10 minute. În 3d a arătat însă spectaculos, vezi actorii de parcă ar fi în fața ta, iar ”trucurile” cu diverse chestii care ”ies” din ecran și sar înspre tine sunt simpatice. Când am auzit că a venit Monsters vs Aliens 3D n-am mai stat pe gânduri, a must see. Mare greşeală. Abia după ce am luat biletele am văzut scris pe o hârtie mică lipită lângă casa de bilete: „Filmul Monsters… este dublat în limba română”. Blestemeee!! Niciunde altundeva nu era menţionat asta, pe afișe, pe internet… Şi apropo, de ce mama naibii cinema Odeon nu are un rahat de site cum are Cinema City de exemplu și tre să caut programu pe tot felul de alte site-uri obscure unde nu ai nici o garanție că e cel corect? Deci am dat 21 de lei (suprapreţ că e 3d…) că să aud nişte români rataţi cum behăie fals în locul unor actori cunoscuţi care, culmea, erau trecuţi pe afiş. Ce mama naibii mă interesa că „joacă” Reese Whiterspoon sau Hugh Laurie dacă eu nu le auzeam vocile? Că de văzut nu putea fi vorba fiind desene animate!!! Şi, deşi am avut toată bunăvoinţa, a fost exact cum m-am aşteptat: vocile erau parcă din alt film, în genul celor de la Cartoon Network, formulările ridicole și stângace = o experienţă ratată şi plină de nervi. În afară de copiii care nu ştiu citi, nu ştiu ce om întreg la cap ar prefera să urmărească un film dublat când tocmai vocile unor actori cunoscuți sunt considerate un atu important într-un film de animație.
Weekendul ăsta frumos de vară l-am petrecut în casa scării. Zugrăvind şi vopsind. Acţiunea a fost declanşată de vecini care în atotzgârcenia lor s-au gândit că decât să dăm fiecare o prohibitivă sumă de 100 de lei unor zugravi profesionişti, mai bine dăm câte 50 şi ne chinuim toţi ca nişte boi să zugrăvim scara cu pensulele pentru vopsit. Cu care am vopsit apoi balustrada. Unul singur avea trafalet de zugrav şi se simţea „tatăl nost”.