Codru

Ieri am condus trei ore jumate de la Cluj până la Timișoara ca să ajungem la festivalul “Codru”, nu pentru festival, că avem și noi așa ceva, ci doar ca să vedem trupa Editors, ai cărei fani suntem, mai ales nevastă-mea. Ajungem, ne cazăm, luăm un Bolt, șoferul zice că el ne duce dar să știm că va fi plin de bețivi și drogați și să ne păzim telefoanele și că ne dă numărul lui să-l sunăm ca să ne salveze la întoarcere. Bine. 🙄 Festivalul se ținea într-un loc numit “Pădurea Verde”, pe spațiul unei foste grădini zoologice or smth. Ideea e că eu, dacă m-aș fi chinuit să găsesc un loc mai prost de ținut un festival, nu aș fi găsit. Gropi, țevi ieșind din iarbă de care te împiedicai, trotuare distruse și denivelate; printre astea trebuia să faci slalom ca să ajungi la scenă (era doar o scenă reală, restul fiind practic niște corturi cu trei becuri). Pe spațiul nu foarte larg din fața scenei, cineva s-a gândit să împrăștie niște bolovani, ca să niveleze probabil hârtoapele. Nu pietriș, bolovani.

În fine, am parcurs tot spațiul festivalului în opt minute pe ceas apoi ne-am grăbit la main stage unde cânta Subcarpați. Era deja multă lume și am vrut să prindem un loc bunicel pentru Editors așa că am rezistat eroic între vreo 12 oameni care fumau continuu în jur, ascultând pe Bean MC mulțumind orchestrei Banatul după fiecare piesă. Au cântat ok, nu zic nu, doar că parcă nu mai terminau. Surprizele au venit însă după ce au plecat. Mai întâi, vreo trei sferturi din public a dispărut astfel încât am ajuns cu nevastă-mea în primul rând lângă scenă. Gen publicul, media de vârstă 19 ani, venise pentru Subcarpați. Minunat, așa aproape de scenă n-am fi visat să ajungem. Și apoi a venit a doua surpriză, sub forma unui mesaj pe ecran: „Echipamentele trupei Editors nu au ajuns încă din cauză că au stat prea mult în vama din Bulgaria. Totuși, Editors va cânta acustic. Hashtag VremÎnSchengen” Pe scena goală au apărut un scaun, o chitară, două microfoane și, după o așteptare lunguță până niște neni au acordat chitara, a apărut și Tom Smith, solistul trupei, singur. S-a așezat și a cântat unplugged vreo șapte piese absolut fabulos, așa cum doar un adevărat artist ar putea, fără ajutorul tehnologiei și a efectelor speciale. A fost un moment magic pentru că eram la trei metri de el și l-am văzut într-o ipostază rară, moment care ne-a salvat de la o dezamăgire cruntă în cazul în care trupa decidea să-și anuleze de tot concertul. Am înregistrat doar piesa Papillon, care îmi place mult.