Săptămâna trecută pe vremea asta îl vizitam pe tata la spital. Îi arătam poze cu Vlad, îi povesteam cum evoluează sarcina Laurei și plănuiam să mergem undeva să zburăm cu drona când va ieși de acolo. Tata era internat la Polaris, un spital de recuperare nou aflat la ieșirea din Cluj spre Zalău. Era acolo de două săptămâni, după ce a trecut printr-o operație grea la Chirurgie 1. După zece zile la terapie intensivă și încă o săptămână într-un salon, nu era pregătit să meargă acasă, în condițiile în care abia putea face câțiva pași și nu se putea hrăni singur decât cu mare greutate.
Tata avea cancer la esofag iar în urmă cu fix un an a fost nevoit să facă prima operație. Tot grea, dar din care s-a recuperat mult mai repede. Au urmat chimio și radioterapie, după care viața lui a decurs relativ normal până în martie anul acesta când, în urma unui control, a reieșit că tumoarea a revenit agresiv. Lipsa unei intervenții chirurgicale ar fi însemnat că în scurt timp nu ar mai fi putut înghiți nimic, iar asta îl condamna la o perioadă de chin cu final previzibil.
Susținut de noi, tata a luat decizia să treacă printr-o nouă operație, de data aceasta realizată de profesorul Constantin Ciuce, care a acceptat să analizeze cazul și a considerat că intervenția ar merita făcută. Intervenție care presupunea ca tumoarea să fie din nou înlăturată, împreună cu ce a mai rămas din esofag și stomac după prima operație. Știu, nici eu nu credeam că se poate așa ceva.
A trecut operația, au trecut zilele grele din ATI iar tata a ajuns în cele din urmă la Polaris. „Spitalul” Polaris este mai degrabă un hotel în care te poți pune pe picioare, sub supraveghere oarecum medicală, după o intervenție grea. Sau poți muri, după caz. În cazul lui tata lucrurile păreau să evolueze pozitiv. Foarte încet, dar aveam speranțe că va ieși de acolo. Mânca, se mișca prin salon, se uita la filme, făcea rebus. Eu și soră-mea îl vizitam aproape zilnic.
***
Joi, 20 aprilie, ziua aceea în care a nins aproape continuu, a fost penultima zi din viața lui. La un moment dat în cursul după-amiezei, în timp ce povestea cu sora mea care tocmai venise în vizită, a început să aibă dureri abdominale puternice. Atât de puternice încât a urmat pierderea cunoștinței. Cei de la Polaris l-au stabilizat, i-au dat morfină și l-au conectat la un aparat de monitorizare. Între timp am ajuns și eu iar tata își revenise. Nu mai avea dureri, putea vorbi și se putea mișca dar în același timp se vedea că starea lui se înrăutățea. Au decis să cheme salvarea, fiindcă îl suspectau de hemoragie internă.
Salvarea a venit după două ore. Da, ați citit bine, FIX două ore din momentul primului apel. Din ce-am înțeles, doctorița de la Polaris a chemat o salvare cu medic. Se pare că, deoarece apelul a fost făcut dintr-o clinică, fie ea și clinică-hotel, cum e Polaris, cazul nu a fost considerat prioritar pentru cele doar două salvări cu medic câte există în Cluj. Asta deși, după cum s-a dovedit a fi cazul, tata murea iar cei de la Polaris efectiv n-aveau cu ce să-l ajute. Degeaba am sunat toți la 112, trecând de la politețe și îngrijorare la disperare, răspundeau doar roboți umani dresați să ofere răspunsuri standard. „În cel mai scurt timp”. După două ore deloc scurte au apărut doi bărbați în portocaliu și o femeie roșcată cu ochelari, probabil medicul. Încet, agale, ziceai că nu-și băuseră cafeaua. „Aici e pacientul?” „Da. De ce v-a luat două ore să ajungeți?” Femeia de la salvare se uită la mine cu cea mai inexpresivă figură pe care am văzut-o vreodată și îmi zice „Cred că ați nimerit schimbul de tură”. La răspunsul ăsta m-am considerat îndreptățit să-i zbor dinții din gură, dar am reușit să-i spun doar „Înțeleg. Ce să facem, mai mor oamenii, nu?” Am plecat spre unitatea de primire a urgențelor din Cluj înaintea lor, dar m-au ajuns din urmă și depășit apoi la un semafor. E ireal momentul când conștientizezi că în salvarea care tocmai a trecut în viteză pe lângă tine e tatăl tău. Când am ajuns în oraș, la alt semafor, aceeași salvare a trecut din nou prin fața mea. O luase pe altă rută.
***
La urgențe nu l-au mai pus să aștepte și l-au trecut direct la ATI. Prin ușa întredeschisă vedeam cum se agită personalul și știam că e vorba de tata. După puțin timp a apărut un medic, Radu Seicean aveam să aflu ulterior, care mi-a spus exact în termenii ăștia: „Trebuie să-l bag în operație. Are o hemoragie internă și nu știm de unde. Dacă-i prea sus și nu ajung la sursă e nașpa. Am vorbit și cu profu’ (n.a. se referea la Ciuce, care l-a operat și care era în concediu) și a zis să încercăm” „Și operația cât durează?” „Stai că nu știm dacă mai pleacă de pe masa de operație. Va dura”. Simțeam că amețesc. Cineva mi-a dat să semnez vreo zece foi. Am semnat. Au zis să plecăm, că ne sună ei. Trecuse deja de ora 0:00. Am stat treaz până la ora 3 și am adormit cu telefonul în brațe, pus pe vibrații ca să nu se trezească Vlad. M-am trezit la șapte. Aveam un apel nepreluat. Mi-a fost frică să sun. M-a sunat în schimb mama, care sunase între timp la clinică și aflase că tata ieșise din operație și e la ATI, dar nu a primit alte detalii. După cinci minute mă sună din nou un număr. Era chirurgul. Mi-a spus, la fel de franc, ce mă așteptam deja: nu a putut face nimic pentru tata, care a făcut o hemoragie din vasele de sânge care hrănesc ficatul, stomacul, pancreasul și splina. Vasele erau extrem de fragile și nu au mai putut fi suturate ci doar legate. Ceea ce însemna că organele respective erau compromise. Ceea ce însemna că tata mai avea maxim câteva ore de trăit. Am avut pe limbă multe „Dar ce-ar fi fost dacă…”-uri, însă mi-am dat seama că întrebările mele nu vor schimba cu nimic deznodământul.
Am ajuns la terapie intensivă. L-am văzut. Era intubat, sedat, inconștient. L-am mângâiat pe frunte și am plecat. Am anunțat restul familiei.
Sora mea a fost cea care a primit telefonul cu ora decesului, după care m-a sunat și pe mine. Ne-am dus împreună. O asistentă, cred, nu știu exact ce era, ne-a recomandat să nu intrăm să-l vedem și a început să ne povestească despre procesul extrem de complicat prin care urma să-l luăm acasă. Tonul vocii ei și faptul că a schițat și câteva zâmbete în timp ce vorbea cu noi m-au enervat teribil. Ținând cont că au de a face frecvent cu decese, poate ar trebui să angajeze naibii o persoană care știe să comunice uman cu rudele decedaților și care poate să ofere niște informații concrete într-un mod coerent. Tot ce-am aflat de la tanti zâmbitoare a fost că în ziua respectivă nu se putea face nicio formalitate și că e cam nasol că tata a murit la început de weekend fiindcă mulți din cei care trebuie să pună ștampile nu vor fi la sediu și s-ar putea să-l putem lua de acolo abia luni. Consternare.
***
Am revenit cu soră-mea la spital sâmbătă dimineața, după ce în prealabil au fost mobilizate forțe superioare care ne-au promis că se va încerca grăbirea procesului dar să nu ne facem mari speranțe, că doar suntem în România. Am semnat un document că doresc să nu se facă autopsia, care efectiv nu-și mai avea rostul la cât de cunoscut era cazul lui tata, și apoi am pendulat vreo patru ore printre diverse săli, ajutați de cel puțin 20 de oameni diferiți, pentru a obține niște ștampile și în final un act de constatare a decesului care permite firmei de pompe funebre să ridice corpul neînsuflețit de la morgă. Am obținut actul fix la ora când cei de la morgă închideau. Între timp sosise mașina cu sicriul din Alba Iulia și hainele pentru tata. I le-am dus omului de la morgă. Așteptând o ultimă ștampilă, am discutat cu șoferul despre diverse modele de sicrie, incinerare, înmormântările la țigani și alte chestii extrem de interesante… Apoi am trecut, probabil, prin cea mai traumatizantă experiență din viața mea, fiindcă l-am ajutat pe șofer să ducă sicriul în morgă. Iar acolo, pe hol, era tata pe o masă. Îmbrăcat în costum. Am plâns. Deoarece n-am mai apucat să fug de acolo, a trebuit de asemenea să văd cum doi oameni îl iau de pe masă și îl pun în sicriu. Mașina cu sicriul a plecat spre Alba iar eu și cu soră-mea am mers la Primărie să ridicăm certificatul de deces, fără de care popa nu l-ar fi îngropat.
Apoi am plecat și noi spre Alba Iulia, fiindcă, din păcate, urma spectacolul priveghi-înmormântare-parastas. Priveghiul se face acum într-o capelă, nu mai e ca pe vremuri în casa celui decedat. Capela e lângă cimitir și, la prima vedere, lucrurile se desfășoară destul de civilizat. La a doua vedere nu e chiar așa. Deși capela e cam cât o sufragerie mai mare, în ea sunt înghesuite nu mai puțin de cinci sicrie. Acoperite cu niște capace de sticlă ce fac parte dintr-un sistem ingenios de refrigerare. Asta nu schimbă faptul că, atunci când intri, poți avea ghinionul de a te uita la patru morți până să ajungi la cel pe care l-ai cunoscut. Noi i-am scutit pe cunoscuți de experiența asta punând o poză cu tata în fața sicriului. Evident capela e aproape permanent plină de oameni, flori și lacrimi.
Pe tata au venit să-l vadă mulți oameni la care mă așteptam dar și mulți pe care nu i-am văzut niciodată. Am apreciat extrem de mult că au venit colegii lui de cameră din facultate, care mi-au povestit despre cât de pasionat era de chitară și cât de frumoasă le-a fost viața în cămin.
Fiindcă nu am mai trecut niciodată prin ceva similar, eu am oscilat între resemnare, milă față de suferința groaznică a bunicilor mei, milă pentru soarta tristă a lui tata și greutatea de a accepta că pur și simplu nu mai există un om care, cu bune și cu rele, era parte din viața mea până deunăzi.
După două zile de priveghi epuizante psihic a urmat înmormântarea, ce a avut loc pe un vânt turbat și înghețat. În acest context slujba a părut interminabilă iar răbdarea mea de a asculta nonsensurile preoților a fost pusă greu la încercare. Mai ales în momentul în care unul dintre preoți a decretat că fiecare moarte din lumea asta își are rostul ei. Necunoscute sunt căile călăului.
***
S-a terminat. Odihnește-te în pace, tată.
