„Hai să ne punem numărul la mașină RIO dacă tot vrem cândva să mergem acolo. Ca un reminder, ce zici?” „Ok, hai!” CJ 03 RIO există din 2013 dar „trebuie musai să ajungem la Rio!” are cu vreo trei ani mai mult. Între timp am fost ocupați cu viața și excursii „mărunte”, dar până la urmă lucrurile s-au aranjat cum trebuie și, între 3 și 12 martie 2016 ne-am îndeplinit un vis.
Drumul
Între Cluj-Napoca și Rio de Janeiro sunt niște (foarte) mulți kilometri, un ecuator și un ocean. Totuși, mulțumită faptului că trăim în era Boeing 777 și nu în cea a corăbiilor cu pânze, la Rio ajungi de oriunde din Europa în mai puțin de o zi, fără prea mari bătăi de cap. În cazul nostru a fost vorba de drum plictisitor Cluj – Budapesta cu mașina, zbor scurt Budapesta – Paris, zbor lung Paris – Rio. Și invers la întoarcere.
După ce în Paris am ținut morțiș să tragem o fugă să revedem turnul Eiffel în ideea că escala de cinci ore ne este mai mult decât suficientă, am realizat pe drum că e destul de posibil să pierdem zborul spre Rio după ce am stat cam două ore într-un trafic monstru între aeroport și centru. Se întorcea lumea de la serviciu sau ceva. Panică cât cuprinde. Ajunși în centru am sărit într-un metrou spre Trocadero, tras câteva poze și un selfie pupându-ne cu turnul în spate (după ce am alungat un negru care a vrut să ne vândă un selfie stick), apoi pas alergător înapoi la metrou, respectiv la autocarul spre aeroport. Care a ajuns la aeroport în vreo 20 de minute de data asta, că no, se terminase între timp ora de vârf. Bine și așa.
Ne-am îmbarcat într-un 777 imens, primul zbor pentru noi cu așa animal de avion și de o asemenea durată. 11 ore fix, din care, cam două, au fost chiar simpatice. Mâncat, uitat la niște episoade din The Office, jucat cu sistemul de entertainment din scaun, much fun. După care restul de nouă ore am înțeles de ce diferă așa mult prețul între locurile de la economy și restul categoriilor mai scumpe. Eu am zăcut într-un fel de semi-comă încercând să adorm și nereușind cu brio fiindcă e imposibil să-ți minți corpul să se relaxeze într-un spațiu ce are jumătate din lungimea ta. Laura în schimb s-a uitat la vreo șapte filme. Fiecare drum la baie era un moment mai fericit decât ar fi fost cazul.
Am uitat însă de toate când a răsărit soarele. Mic dejun, cafele, poze cu nori frumoși. Rio e aproape.
Rio de sus. E uriaș!
Touchdown!
Când am ieșit din avion, în pline 32 de grade la umbră, am realizat că vom muri în cinci minute dacă nu aruncăm gecile de pe noi, obiecte de îmbrăcăminte pe care majoritatea brazilienilor sunt convins că le-au văzut doar la televizor. În aeroport am completat un formular în care specificam că am venit doar în vizită și nu vrem nimic altceva de la ei, primit viza pe pașaport, așteptat bagaj cu emoții că poate n-a ajuns și gata, suntem în sala de așteptare. Unde ne aștepta Jose, trimisul special care trebuia să ne facă transferul de la aeroport la locul de odihnă după care tânjeam. Ne-am dat seama repede că Jose nu putea fi decât negrul zâmbitor, cu ochelari de soare, care ținea un A4 pe care era scris – cu floricele roșii – „Laura & Radi”. Close enough. Hello, we are Laura & Radu, Oh hi hi welcome, let me help, thank you, intrat în mașina lui Jose cu geamuri fumurii. „This will take a very long time. Traffic” ne anunță Jose înainte de a porni motorul și aerul condiționat. Și da, cei 24 de kilometri dintre aeroport și hostel i-am parcurs într-o oră și ceva. Deci am avut vreme de observat. Și-am observat așa: plin de Loganuri, Sanderouri, Dustere, marca Renault. Motociclete cam în același număr cu mașinile. Mi-au venit în minte, inevitabil, clipurile de pe Liveleak cu motocicliști brazilieni care fac chestii nasoale. Toată lumea are la mașină geamuri fumurii. 80% din mașini sunt lovite sau zgâriate. Nu se obosește nimeni să semnalizeze la schimbarea benzii. Drept urmare…
Jose știa în jur de 14 cuvinte în limba engleză dar a făcut tot posibilul să comunice cu noi și chiar am reușit să ne înțelegem. În linii mari. În primul rând ne-a felicitat că am ales să stăm câteva zile într-o favela, „to see authentic brasilian life”. Discuția a virat apoi, previzibil având în vedere subiectul, către „safety”. Jose a repetat de atâtea ori că favela e sigură și pacificată până a trebuit ca noi să îl convingem că suntem convinși. Argumentul lui principal era că siguranța turiștilor în favela Cantagalo e ceva cu care localnicii se mândresc (și probabil le aduce beneficii), deci au tot interesul să o mențină. Și ne-a arătat o favelă de pe un deal din apropiere deasupra căreia tocmai survola un elicopter al poliției: „Not safe there”.
Revenind la favela lui, Jose ne-a informat totuși că bijuteriile, smartphone-urile, banii și alte chestii considerate rare în favelă e indicat să stea în buzunare cât ne plimbăm pe acolo. Nu că nu ne-am fi gândit și singuri la asta dar omul a vrut să se asigure; o fi întâlnit hăbăuci care și-au făcut selfie-uri cu portofelele în favelă sau ceva.
În rest am mai discutat despre vreme și faptul că el e convins că ar muri la 0 grade dar că, în ciuda acestui risc, ar vrea să ajungă totuși cândva în Europa. Am mai aflat că are trei copii și tocmai a devenit bunic. Lui Jose nu-i dai mai mult de 30 de ani, în principiu fiindcă exact atâţia are.
Favela Cantagalo
După ce a urcat cu mașina niște pante (despre care nu aș fi crezut că pot fi urcate de mașini) până pe la mijlocul favelei, Jose a oprit lângă postul de poliție apoi ne-a luat trollerul din portbagaj și ne-a condus la Tiki Hostel pe jos. Am urcat vreo cinci rânduri de scări abrupte, pe alei înguste și printre ziduri „în roșu” unde te loveau miasme de toate felurile și te aplecai să eviţi obloane deschise ce dădeau direct în locuințele oamenilor, în care parcă ai fi aruncat o privire dar te temeai în acelaşi timp de ce ai fi putut vedea. Muzică și multă larmă de copii și câini.
Tiki Hostel a fost… basic 🙂 Camera era cam cât baia noastră de acasă (aia mică) iar baia era cât o debara. I-am zis proprietarei că am vrut pat dublu, nu două paturi separate. Ne-a arătat semnul OK și ne-a invitat în cameră. N-am insistat, că părea fericită. Măcar aveam duș, un ventilator și un frigider. Care frigider avea de fapt rol de dulap. Deci n-aveam frigider.
Fiind prima zi, proaspăt aterizați și cam afectați de cele 5 ore diferență de fus orar și de zbor, am dormit câteva ore după care am plecat să explorăm puțin zona. În 10 minute eram deja coborâți din favelă și ne plimbam pe Copacabana. Era pe la apus, aer respirabil, foarte plăcut. Peste tot bicicliști, joggeri, plimbăreți.
La întoarcerea la hostel era deja aproape noapte. Într-adevar, așa cum ne-a asigurat Jose și cum am citit și în review-urile de pe Booking, n-am avut nicio problemă în a ne amesteca printre cariocas, foarte numeroși pe străzi după apus. Nu ne-a băgat nimeni în seamă.
Urcând și urcând și urcând ne-am dat seama că nu ne putem baza pe picioare pentru a face asta timp de trei zile de mai multe ori pe zi, așa că zilele ce au urmat am apelat pentru urcări la Mini-Maxi Taxi-uri (4 reali de persoană), operate de localnici, care făceau drumuri non-stop. Exista și varianta Moto-Taxi, foarte populară, adică să te urci în spatele unui motociclist care te ducea până sus pe 3 reali (și-ți dădea chiar și cască!) dar nu ne-am simțit atât de aventuroși.
Vedere noaptea de pe acoperișul hostelului care ținea loc și de terasă.
Și ziua…
Din cameră aveam vedere la câini:
Din Rio adunate:
- Peste tot în Rio se poate plăti cu cardul, până şi tarabele de pe marginea drumului au POS-uri mobile. Drept urmare am plătit cu cardul aproape peste tot. Bacșișurile (între 8 și 10%) sunt incluse în nota de plată, lucru pe care l-am apreciat.
- Bancomatele sunt toate plasate in interiorul clădirilor, în spații special amenjate și supravegheate video, ba chiar și păzite.
- Produsele din supermarketuri sunt în mare parte aceleași ca și la noi, mă refer la branduri. Fructele erau evident altele iar despre banane pot să zic că arată altfel (mici și groase) și au un gust complet diferit față de „ale noastre”. Alt soi probabil.
- Apropo de supermarket-uri: erați convinși că ardelenii sunt molcomi? Nu i-ați vazut pe brazilieni. O coadă de patru oameni, la orice supermarket, însemna garantat jumătate de oră de stat. În viața mea n-am văzut casierițe care să se miște atât de încet, să stea la povești cu fiecare client în parte, să apese cinci mii de butoane ca să scaneze un singur produs și apoi să stea din nou la povești. Viață de oraș tropical, nu se grăbește nimeni niciunde.
- Un real brazilian e 1.07 lei, deci ne-a fost foarte usor să ne dăm seama unde preţurile sar calul şi unde se păstrează în limite rezonabile.
- Mâncarea: am incercat acarajé, ceva clătite din tapioca cu brânză (nașpa) beijinho (plăcut Laurei), brigadeiro (plăcut mie), burgeri și diverse chestii din pește și creveți care nu mai știu cum se numeau fiindcă n-am fost foarte încântat de ele. Ok, într-o zi am fost și la Mac.
Street food, FTW
- Am băut, pe lângă piscine întregi de apă & răcoritoare și caipirinhna (încercat în diferite locuri dar gustul e la fel: un fel mojito, nimic spectaculos), respectiv apă din nucă de cocos (ok..ish)
Undeva, pe Ipanema, am lipit un sticker pe o nucă
- În Rio, dacă eşti bărbat de 1,80m, te poți considera înalt.
- În Rio, faptul că nu ești gras contează extrem de puțin în fața unei plaje pline de tipi atât de bine făcuți și tonifiați încât îți juri solemn la fiecare cinci minute că vei merge la sală de opt ori pe săptămână când te întorci în țară.
- Braziliencele sunt frumoase, în mare parte, dar v-am zis cum arătau tipii?
- Prin autobuze și metrouri tinerii butonează iPhone-uri. Nu cred că am văzut altă marcă de smartphone. Și toţi par a folosi WhatsApp.
- Turiștii sar în ochi de la o poștă. Mai ales albii foarte albi. Eu aveam și o șapcă pe care scria Pão de Açúcar, practic scria pe mine „turist”.
- Contrastul dintre bogăție și sărăcie este extrem de vizibil în Rio, din cauza unei mari inegalităţi în distribuţia averii în cadrul populaţiei, care afectează de multă vreme Brazilia. Pe lângă favelele unde trăiesc oameni săraci (dar care măcar au un acoperiş deasupra capului) există şi mulţi oameni ai străzii, cerşetori neagresivi, presăraţi printre reşedinţe de lux, hoteluri de cinci stele şi restaurante pretenţioase. Am vizitat şi zone „curate” complet (cum e cea de pe lângă Lagoa Rodrigo de Freitas), unde clasa de mijloc îşi duce viaţa foarte…european, cu piste de biciclete şi de jogging, bărcuţe, parcuri înverzite şi reşedinţe de lux.
- Infrastructura: deoarece oraşul este practic aşternut peste munţi (monoliţi) de granit şi de cuarţ, peste tot întâlneşti tuneluri care îi traversează. Unele foarte lungi (Túnel da Covanca are 2187m). Rio are însă o problemă mare cu traficul, aglomeraţia pe şosele fiind prezentă aproape la orice oră. Pe de altă parte vorbim despre un oraș cu 6,4 milioane de oameni (12 milioane cu zona metropolitană).
- Problema parcărilor este rezolvată foarte elegant în cazul blocurilor înalte: primele câteva etaje ale unui bloc sunt dedicate parcărilor, abia apoi urmând etajele de locuit, în general câte 20-30.
Siguranța
Am parcurs zeci de kilometri pe jos, cu autobuzul sau cu metroul, în zone mai mult sau mai puţin călcate de turişti, inclusiv după lăsarea întunericului. Desigur, nu ne-am aventurat foarte departe de zonele cunoscute şi am fost discreţi în a afişa telefoane sau alte lucruri valoroase. N-am avut nicio problemă, ne-am simțit permanent în siguranță. Singura fază care mi-a confirmat totuși că lucrurile pot lua o întorsătură negativă oricând s-a întâmplat în penultima zi a excursiei, când ne întorceam la hotel. Într-o intersecţie am văzut cum un tip, aflat pe o bicicletă, este împins de un trecător şi cade în mijlocul drumului. Motivul: tipul tocmai furase bicicleta iar cel care l-a împins l-a auzit pe proprietarul bicicletei strigând în urmă. Evident, în secunda doi, proprietarul şi trecătorul erau deasupra hoțului și au început să-i care picioare în spate, înainte ca acesta să se dezmeticească din căzătură. Până la urmă s-a ridicat şi a scos un mănunchi de bani şi i l-a întins urlând proprietarului bicicletei, ideea fiind probabil „dacă nu pot să ți-o fur, ți-o cumpăr, numa’ lasă-mă să plec!” Ăla a luat banii, urlând şi el la hoţ, împreună cu încă alţi zece trecători care au început să se adune auzind larma. N-am mai stat la deznodământ dar cred că hoţul îşi dorea cu ardoare în momentul ăla să apară poliţia.
În continuare o iau pe zile, pe scurt, cu poze.
Ziua doi
Făcut toată Copacabana de la un cap la altul, urcat pe jos un mic munte de la capătul plajei, Morro do Leme, printre lemurieni și șoparle. Răsplata în vârf: priveliști de tablou, of course. Și o fortăreață, Duque de Caxias, unde am băut apă de la un robinet și ne-am rugat să nu murim de cine știe ce bacterie exotică. N-am.
După fortăreață am luat-o pe străduțe, ghidați de Google Maps, am traversat un tunel printr-o stâncă și până la urmă ne-am trezit la telecabina care urcă pe Sugarloaf Mountain (Pão de Açúcar). De fapt urcă pe un vârf intermediar, Morro da Urca, de unde pleacă o altă telecabină până la Pão de Açúcar. Pe ambele vârfuri sunt restaurante, suveniruri și free wi-fi (yay!).
De pe Pão de Açúcar am văzut unul dintre cele mai spectaculoase apusuri din viața mea.
Ziua trei
Am inaugurat metroul, curat, răcoros și simplu de folosit, cu doar două magistrale lungi, extrem de util ținând cont de distanțele mari între diversele puncte de interes.
Am vizitat un târg foarte frumos, Feira Hippie de Ipanema (unde am convins-o pe Laura să nu ia o pictură de doi metri de 400 de euro și să se rezume la chestii pentru care nu trebuie să cumpărăm un bagaj special), am mâncat streetfood și apoi fuga pe plajă, Ipanema de data asta, plină ochi fiind duminică. Parcă mi-a plăcut și mai mult decât Copacabana. Căldură mare, astâmpărată cu băi în ocean și multă apă.
Ziua patru
Ziua patru a debutat cu mutatul din hostel în hotel, Windsor Martinique, aflat la baza favelei, respectiv la 100 de metri de plajă. Aer condiționat ce nu implica ventilator și… (îmi tremură tastele doar când mă gândesc) frigider!
În ziua a patra am părăsit zona plajelor și am luat-o spre centru. Cale de nouă stații de metrou. Și se vede asta. În momentul în care ai ieșit din subteran parcă ai schimbat orașul. De fapt ce vorbesc, continentul. Ești înconjurat de zgârie-nori, oameni îmbrăcați elegant și brusc te simți foarte turist.
În centru am găsit Catedral Metropolitana de São Sebastião, o catedrală cu un design unic, inspirat de piramidele mayașe, construită între 1964 și 1979. Impresionantă atât la exterior cât și la interior.
Dacă tot eram în centru, am vrut să vizităm și un muzeu, Museu do Amanhã (Museum of Tomorrow), inaugurat recent. Doar că ne-am găsit să facem asta fix lunea, când toate muzeele de pe planetă sunt închise. Așa că am făcut doar poze după care am tulit-o înapoi plajele noastre, înainte să luăm foc de la cele 80 de grade la umbră…
Ziua cinci
Ziua în care am vrut să bifăm una dintre cele mai cunoscute atracții turistice din Rio și anume Cristo Redentor, Iisusul de pe munte. Dar, când să luăm biletele de la punctul de pe Copacabana, nenea de acolo ne arată un ecran. Pe ecran era doar alb. „No visibility!” Ne uităm în sus, complet senin. Facem câțiva pași ca să vedem pe viu muntele și să ne convingem, poate i s-a stricat ăluia camera. Camera video nu mințea, Cristo era într-un nor, singurul nor cât vedeai cu ochii. Și am aflat cu ocazia asta că, atunci când e senin și căldură mare, apare fenomenul cu norul. Așa că în ziua a cincea am schimbat planul și ne-am mulțumit cu plimbări, plajă, Escadaria Selaron și o vizită lungă la Jardim Botânico.
Pe la finalul zilei a ieșit și Iisus din nor…
Ziua șase
Ziua turului organizat. Am ales să mergem într-un tur la sugestia celor de la hotel, tur care ne permitea să ajungem la Ihla Grande (unde oricum voiam să ajungem) dar care mai avea și niște chestii drăguțe în program. Asta a însemnat un drum cu autocarul de vreo două ore până într-un port, unde ne-am îmbarcat într-o barcă/vaporaș care ne-a plimbat printre insulițe lăsându-ne din loc în loc să ne bălăcim printre pești (m-am felicitat că mi-am luat ochelarii de scufundări, m-am înjurat că n-am avut aparat subacvatic), să ne plimbăm pe plaje complet goale (la plaje mă refer) și să căscăm gura la vederea insulițelor private pline de căsuțele/palatele de vacanță ale unor oameni mai… avantajați. Organizatorii turului au făcut tot ce le-a stat în putere ca să fie toată lumea fericită, făcând atmosferă, aducând muzicanți pe barcă, dându-ne de mâncat și de băut pe săturate. A fost frumos. La apus ne-am întors în Rio.
Ziua șapte
Zi pentru vizitat pe Cristo Redentor-ul, mai ales că în ziua următoare era plecarea și ar fi fost cam riscant să o lăsăm pe ultima sută de metri. Vremea perfectă, vizibilitate ok. Drumul spre vârful aflat la o altitudine de 710 metri a durat vreo 40 de minute, cu multe serpentine și nu în ultimul rând denivelări (ca să nu le zic gropi). Muntele e locuit până aproape sus, dar nu-mi imaginez că proprietarii caselor din zonă sunt prea încântați de zecile de mii de turiști ce trec pe acolo anual. Statuia are 38 de metri înălțime cu tot cu piedestal, dar, privită de la bază, nu pare înaltă cât un bloc de 10 etaje, cum de fapt chiar este. Mărturisesc fără nicio jenă că întâlnirea „față în față” cu una dintre cele mai cunoscute atracții turistice din lume a fost emoționantă.
Seara am văzut apusul de pe Pedra do Arpoador.
Ziua opt
Doar plajă pe Copacabana, de unde am scos din valuri niște nisip într-un borcănaș ca amintire, am luat prânzul la hotel și apoi am plecat la aeroport puțin triști că s-a terminat dar pregătiți pentru drumul lung. Mai ales că acasă ne aștepta cineva de care ne-a fost un dor nebun încă din prima zi.
Adeus Rio, espero vê-lo novamente!
***
ps. Oare cum sună CJ 03 TOK?