Trecu și Bari. A fost fain în tocul cizmei. Fain înseamnă vreme bună, văzut chestii pe care nu le-am mai văzut, pozat și alte lucruri plăcute pe care aș prefera să le fac mai des.
Impresii, cu steluță:
* Zborul încolo, film de groază. Decolarea a durat dublu față de cât eram eu obișnuit, fiind probabil cu vânt de spate, încât deja îmi imaginam cum folosim ieșirile de urgență și fugim în timp ce avionul explodează… în fine, a decolat până la urmă, zbor lin, nori pufoși, poze, sandwich-ul plin de conservanți obligatoriu, anunță stewardesa aterizarea, avionul intră în turbulențe. Dar nu așa, una-două, ci în foc automat, de parcă eram vaporul care se scufunda din „Viața lui Pi”. În timp ce eu strângeam brațele scaunului și număram secundele până la impact, pe Laura o preocupa vegetația pe deasupra căreia treceam și de care în același timp ne apropiam: „Dar oare ăia îs măslini? De fapt stai că aici nu cresc măslini. Sau cresc?” Am aterizat, lumea izbucnește în aplauze în timp ce eu contemplam un sentiment de recunoștință supremă față de pilot, probabil automat.
Plănuiserăm să închiriem o mașină, dar, cum nu poți închiria nimic în Italia cu carnetul de șofer uitat în Florești, ne-am resemnat și am hotărât să luăm trenul pentru deplasările prin împrejurimi. Bari nu este foarte întins, așa că în oraș ne-am descurcat pe jos.
* Primul lucru ce l-am remarcat, înghesuit în autobuzul dinspre aeroport, a fost că italienii sudiști n-au drumuri bune. Gropi, petice, denivelări, mă simțeam ca acasă. A doua chestie care-ți sare în ochi (și-n urechi), e stilul lor de condus. În Bari, claxonul ține loc de semnalizare, de atras atenția, de înjurături, probabil și de divertisment, fiindcă auzi claxoane la tot pasul. Indiferent că intră într-o intersecție sau doar li se pare lor că un alt vehicul face ceva dubios, toți șoferii claxonează. În schimb nimeni nu semnalizează. Deloc. De nenumărate ori voiam să traversez pe la câte un colț de stradă și trebuia să aștept să treacă toți, că nu știam care în ce direcție o ia. Bineînțeles, grijulii, cei care treceau pe lângă noi aveau grijă să ne claxoneze. Trecerile de pietoni nu sunt semnalizate și sunt atât de șterse încât am tras concluzia că probabil sunt desființate din ceva motiv misterios. Abia la intersecțiile mari, unde pericolul de carnagiu nu poate fi ignorat, erau și semafoare pentru pietoni.
* Hotelul unde am stat se numea Cristal și era, ați ghicit, curat. Cameră cu terasă la etajul cinci, priveliște „boemă”, personal foarte prietenos, atâta că wi-fi-ul mergea doar la parter, tragedie pentru mine, câștig de 40 de euro pentru Orange.
Riposo
Auzisem eu câte ceva despre riposo-ul italian (pauza de masă și de odihnă din timpul zilei), dar nu mi-am imaginat că e un obicei atât de enervant. Noi am picat în oraș exact în timpul riposo-ului și evident că o bună bucată de vreme ne-am întrebat în ce univers paralel am ajuns și de ce suntem numai noi pe străzi în timp ce absolut totul în jur este închis. Dacă vrei să-ți cumperi o aspirină în timpul riposo-ului n-ai de unde. Comercianții fac pauză de la amiază până pe la 5-6 după masa, când se întorc la lucru pentru încă câteva ore.
Vizite
Bari nu este un oraș foarte turistic. Îți dai seama de asta prin faptul că sunt puține magazine de suveniruri și nu vezi chinezi cu aparate foto la tot pasul, ca în Roma de exemplu. Orașul e destul de ordonat, cu multe străzi lungi și perpendiculare pline de magazine, zona veche medievală și portul fiind însă atracțiile principale. Seara lumea iese în număr mare din case pentru cină și socializare, centrul fiind absolut invadat. Curățenia cam lasă de dorit.
Am vizitat și câteva așezări aflate în zonă, biletele de tren având prețuri foarte ok. În Ostuni am găsit o cetate minunată, amplasată în vârful unui deal, de unde vedeam marea aflată la câțiva kilometri depărtare. Toate clădirile cetății erau vopsite în alb și peste tot erau ghivece cu flori colorate. Tot acolo am găsit un restaurant frumos unde mâncat niște antipasti din specialitățile locale și am băut limoncello.
În Alberobello am văzut mulți trulli (trullo la singular), care sunt niște case cu acoperișuri conice construite integral din piatră. Există o zonă a orașului, cea mai spectaculoasă de altfel, în care sunt doar trulli, majoritatea transformați în magazine de suveniruri și restaurante, însă și în rest am observat clădiri, chiar și noi, cu câte un trullo lipit de ele. Ce-i drept și eu aș vrea un trullo dacă aș locui acolo.
Polignano a Mare este o altă frumusețe de orășel. Construit pe un mal stâncos erodat „artistic” de valuri, are niște priveliști pe care ai vrea să le imortalizezi la fiecare pas. Sunt sigur că e un rai al pictorilor. Noi am nimerit în timpul unui festival de zmeie, zeci de localnici fiind prezenți pentru a-și înălța creațiile.
Oamenii
Peste tot am dat de oameni simpatici și amabili, deși extrem de puțini dintre ei știu engleză. De exemplu în Ostuni, pe drumul dintre gară și oraș, drum care are vreo doi kilometri și pe care noi voiam să-l facem pe jos, a început să plouă ușor. La un moment dat, o mașină care venea din sens opus a oprit, bărbatul de la volan ne-a întrebat unde mergem apoi s-a oferit să întoarcă și să ne ducă până în centrul cetății. La final nu a acceptat niciun ban. Pe de altă parte tinerii italieni sunt niște brute needucate. Urlă, trântesc, fac mizerie, afișând o lipsă de respect totală față de oricine și orice. Pe deasupra, două din trei adolescente sunt grase ca niște scroafe, a treia fiind, să zicem, prezentabilă. Spre deosebire de românce, unde două din trei sunt cel puțin drăguțe iar a treia e aproape invariabil o bunăciune. Chiar interesant fenomenul.
M-am întors.
***
Mai multe fotografii AICI