Month: May 2012

Cum era să zbor până la Londra în principiu degeaba

Anul trecut prin noiembrie am ciripit așa:

…timpul a trecut și iaca ne aflăm în prag de iunie, deși vremea de afară insistă că nu-i așa. Biletele de avion sunt luate de anul trecut, hotelul e rezervat tot de pe atunci. Pe la mijlocul lunii mai exista doar un mic aspect nerezolvat din punctul nostru de vedere: biletele pentru concert nu ajunseseră încă în posesia noastră. Așa că, nu foarte îngrijorați, am purces la trimis mailuri. La TicketLine, de unde le-am luat, la Royal Mail, care s-a ocupat de expediere și la GLS România care ar fi trebuit să facă livrarea. Ghiciți unde anume s-au făcut biletele nevăzute. Ați ghicit. Idioții de români au fost singurii care n-au fost în stare să ne dea un răspuns coerent. Cu Ticketline și cu Royal Mail am devenit de-a dreptul prieteni, aceştia fiind mai mult decât amabili și încercând să ne ajute cu date, ore, numere de ordine și sugestii. Degeaba. Deja am început să ne cam panicăm, fiindcă toate indiciile duceau la concluzia că la noi în țară s-a „întâmplat ceva” cu plicul. În cele din urmă, după ce ne-am dat seama că biletele au părăsit probabil galaxia noastră printr-o poartă stelară aflată la granița cu România iar șansele de a le da de urmă sunt nule, am decis să apelăm la metoda de urgență: un mail lacrimogen în care Laura le povestea celor de la Ticketline cât de fani Coldplay suntem, că am luat deja biletele de avion și nu prea ne pică bine o excursie la Londra fără scop și alte asemenea. Eu i-am sugerat să scrie în mail și că unul din noi e pe ducă sau că asta va fi ultima noastră excursie peste hotare înainte ca Dan Diaconescu să ajungă președinte și să ne ia dracu pe toți, dar nu a vrut. Oricum, ce a scris se pare că a fost de ajuns, fiindcă ieri a sosit reply-ul salvator:

Suzana merită un buchet de ciocolăți.

***

Între timp am descoperit Cinemagr.am, o aplicație ce realizează „fotografii animate” și care are potențial real de a ajunge la fel de populară că și Instagram, cu toate că e puțin mai complicat de utilizat de către ăia mai speriați de tehnologie. Pe telefon aplicația afișează creațiile în format *.mov, pentru conservarea lățimii de bandă. Pe PC acestea pot fi văzute în orice browser ca gif-uri animate. Precum primele mele încercări de mai jos:

Continue reading Cum era să zbor până la Londra în principiu degeaba

Gog și cei doi cenți ai mei

De Cristian Gog am auzit prima dată de la Emil, care, după ce a asistat la o reprezentație a omului, a fost atât de impresionat de ceea ce a văzut încât i-a făcut apoi reclamă peste tot. A trebuit să-l văd şi eu live fiindcă afirmaţii precum „îndoaie linguri cu mintea la câţiva centimetri de tine” sau „îţi ghiceşte orice număr la care te gândeşti” cam iritau scepticul din mine. Cu toate astea şi scepticii sunt fascinați de inexplicabil (câtă vreme există un „explicabil” în umbra lui), aşa că mi s-a părut simpatic entuziasmul celor care începuseră deja să construiască „cultul Gog”. Asta chiar dacă, după ce am asistat la un spectacol de-al lui, m-am prins cum stă treaba cu lingurile (nu pierd acum vreo ocazie de a face demonstrații cunoștințelor:P) sau cu ghicitul numerelor. Oricât l-am simpatiza (iar eu îi acord fără rezerve prezumția de „om bun” doar fiindcă e prieten cu Emil), trebuie să fim sinceri: Gog este încă la început de carieră. Se vede că are trac atunci când prestează iar trucurile pe care le știe face, nu foarte multe, sunt cunoscute şi destul de uşor de replicat după o perioadă de exercițiu. Gog nu este ceva nemaiîntâlnit, nemaivăzut, nemaiauzit. Dar nu este „vina” lui că a câştigat premiul cel mare la concursul de talente și în nici un caz nu merită înjurat, persiflat sau denigrat în toate felurile, cum se întâmplă de câteva zile. Împins de la spate să concureze, susţinut din inimă de o mare parte a comunităţii online, omul s-a dus şi a prestat cât a putut el de bine. Concurenţă n-a avut. De ce? Fiindcă nu poţi compara talentul unui iluzionist cu cel al unui dansator. Sau al unui dansator cu al unui cântăreţ. Cine este mai talentat, un pictor sau un chirurg? Aţi prins ideea. Concurenţii n-au în comun altceva decât faptul că fac parte din aceeași specie. Și-atunci ce să compari? Competiţia pornește de la o idee greșită, fiind o rețetă ieftină de făcut rating mulțumind o gamă largă de public. Deci Gog a concurat singur pe domeniul său, așa că e irelevant cât de talentat/original este. De fapt „Românii au talent” este un concurs de popularitate și de carismă, iar Gog a reușit să puncteze pe ambele planuri, având baza: niște numere care au impresionat publicul fără „experiență” în iluzionism. Cei nemulțumiți de rezultatul final ar trebui să-și îndrepte tirul către ProTV și al lor (mă rog, cumpărat de la alții) format stupid de emisiune.

Oare tipul de mai jos câștiga competiția?

Apple, fii un pic atent la mine

Știți cum e când te găsești pe neașteptate în fața unei camere foto. Unii (ca mine) se fâstâcesc, alții simt nevoia să se maimuțărească ca să nu se fâstâcească (ce cuvânt ciudat, fâstâcitul ăsta), alții se încruntă, unii sar la bătaie și foarte puțini rămân impasibili. De-aia e mișto să ai un teleobiectiv, că poți suprinde lumea în stare naturală, fără „masca foto” activată. Cum probabil că utilizează Andrei Niculescu ăla faimos de pe Facebook când fotografiază pe stradă. Când ai la îndemână însă doar telefonul și vrei să pozezi inopinat oameni, lucrurile se complică. Imediat ce adopți poziția standard de pozat, cei de lângă tine devin brusc atenți la ce se întâmplă în jur, ca niște căprioare ce simt apropierea lupului cel rău. „Oare ce-i trebuie lu’ ăsta? De ce mă pozează? Pe mine mă pozează?” Când butonezi însă la telefon cu ochii în pământ, nu te bagă nimeni în seamă. DECI: nu ar fi mișto să apară telefoanele cu o cameră în plus, plasată în „vârf”, ca să poți fotografia în voie, de aproape, orice ți se pare interesant? V-am și desenat (vorbesc aici cu cei de la Apple), ca să fie clar:

p.s. v-ați prins că de fapt vreau să pot poza cât mai multe funduri și țâțe fără să fiu văzut, nu?