The good
Și ne-am întors de la Viena. Fain*(vezi partea a doua a articolului pentru a înțelege ce-i cu steluța), în ciuda frigului cam tăios. Așa cum ne-am așteptat, foarte multă lume petrece noaptea de Revelion pe străzile orașului, făcându-l mai viu ca niciodată. Am fost pentru a doua oară în Viena, prima dată fiind în 2006, într-o excursie cu autocarul. Atunci am vizitat majoritatea obiectivelor istorice, așa că de data asta am putut să ne plimbăm mai mult, fără a mai pierde vremea pe la cozi. Deși nu mi s-a mai părut așa de spectaculos ca data trecută, Viena rămâne un oraș superb în care totul funcționează ireproșabil, în stil nemțesc. Am întâlnit foarte mulți români. Nu treceau zece minute să nu aud undeva pe lângă mine vorbindu-se românește. Ne-am luat un bilet pentru toate mijloacele de transport valabil 72 de ore și am purces la colindat. Am vizitat grădina zoologică, am savurat un șnițel uriaș în centru, ne-am plimbat prin magazinele de toate felurile, am fost la Donau Turm, ne-am minunat de grandoarea catedralei Stephansdom și am băut vin fiert în fața Rathaus.
Ora 0:00 ne-a găsit în centrul Vienei, în fața primăriei, unde am admirat focurile de artificii și am deschis o șampanie alături de alte mii de oameni, majoritatea turiști din câte am observat 🙂 După punctul culminant am continuat periplul prin centru unde, în fața fiecărui obiectiv turistic era amenajată câte o scenă pe care se desfășurau diverși talentați. Cel mai mult mi-au plăcut violoniștii din fața Stephansdom care interpretau la vioară piese de muzică ușoară cunoscute.
Merită menționat locul unde am stat, o casă cu două etaje al cărei parter și subsol le-am avut complet la dispoziție și pe care am găsit-o pe net din noroc. N-am dus lipsă de absolut nimic cât timp am stat acolo, camerele erau dotate cu orice te puteai gândi că ai nevoie. Ofer oricui este interesat poze și datele de contact ale proprietarilor, niște oameni cu mult bun simț care ne-au așteptat cu bere și șampanie și pe deasupra știau și engleză.
Urmează niște poze, după care povestea ghinionului ce ne-a lovit în drum spre România.
The horror
Pe drumul înapoi înspre Cluj, la vreo 20 de kilometri de Budapesta, Ford-ul Laurei a decis că ne-a servit interesele cu o prea mare obediență și s-a oprit. Am eșuat lin pe banda de urgență de pe autostradă fără a mai putea porni măcar motorul. După înjurăturile de rigoare și lovitul cu capul de volan, am trimis pe cei din cealaltă mașină să sune la un telefon din ăla pentru urgențe. Te-ai aștepta ca pe o autostradă pe care circulă toate națiile Europei să existe și un operator care să știe engleză. Ungurii nu consideră necesar. Ăla de la capătul firului a zis doar “Oan minit pliz” după care s-a așternut liniștea. După încă juma de oră în care nu a venit niciun elicopter să ne salveze, cei din mașina vie s-au dus până la un Mol ca să ceară acolo ajutor. Nici cei de acolo nu păreau să fi auzit engleză la viața lor, dar au priceput totuși cum stă treaba și au sunat o mașină de tractare. Peste altă jumătate de oră apare și mașina. “Bună ziua, ce s-a întâmplat?, în românește. No ce noroc, hihihi ce surpriză. De fapt nu era tocmai noroc. Aflăm că nu sunt service-uri deschise, că n-are rost să sunăm la serviceuri, dar, dacă sunăm, să-i lăsăm pe ei să vorbească. Hmm, fishy…. Am scos telefonul și am căutat toate service-urile Ford din Budapesta. Am găsit vreo 30. Buun, să sunăm să vedem. Din păcate era duminică, doi ianuarie. Cred că jumătate din Budapesta era mahmură. Cei care răspundeau, ați ghicit, nem english. Până la urmă ne-am dat seama că suntem la mâna cel0r doi unguri vorbitori de română de la tractare care cred că totuși erau români dar nu voiau să recunoască și care deja își frecau mâinile de fericire. Prețuri: 150 de euro până la service-ul unui prieten de-al lor dintr-un sat de lângă Budapesta, 800 de euro până în Cluj. Leșinăm. Ne revenim și facem alegerea idioată de a merge la service, sperând că vom pleca totuși spre Cluj pe roțile noastre. Ajungem la service, apare mecanicul, bagă mașina, o conectează la calculator, se uită, boscorodește ceva împreună cu ăia după care ne zice într-o românească perfectă: “S-a stricat un senzor la motor iar computerul de bord al mașinii nu permite pornirea deoarece crede că există o defecțiune”. Ne închidem cu mâna gurile căscate și aflăm că reparația ne-ar costa încă 200 de euro dar că nu are piesa și trebuie să stăm peste noapte. Nu vrem să stăm. Ok, nicio problemă, 40 de euro diagnosticul. Dăm banii lui și celor doi dubioși de la tractare și suntem abandonați în fața service-ului. Între timp Laura află de la o cunoștință numărul de telefon al lui Zoltan din Cluj care cică vine după noi și ne duce acasă cu tot cu mașină pentru 400 de euro. No, ținând cont de scorul de mai înainte, am zis da fără alte comentarii. Îi zicem lui Zoltan să plece degrabă din Cluj, noi ne băgăm în mașina aflată în comă și începem să ne pregătim de înghețul de 7 ore ce va urma. Văzut toate clipurile video de pe laptop și telefon, băut tot ce-am avut prin mașină, trecut de la bună dispoziție la nu prea bună, plictisit… Aflăm de la Zoltan că nu are GPS. Ooook… bine că noi și mașina suntem la mama dracului într-un sat de care n-a auzit nimeni. Ce facem? Mai mult din lipsă de ocupație îi dau cheie și… pornește. Ba se mai și mișcă. Mașina, zic. Am luat-o din loc și, cu inima cât un purice, am condus (cu încetinitorul și cu o mie de becuri de avertizare licărind a dezastru) vreo 40 de kilometri până pe autostradă, unde am tras la primul Mol ieșit în cale. Cum am intrat acolo moare și motorul, de data asta de tot. Înghițit un pic în sec la gândul că ne-ar fi putut lăsa într-un loc mult mai nepotrivit. No oricum, măcar acum aveam baie, mâncare și eram mult mai ușor de găsit. Trec ore nenumărate, mașina începe să facă țurțuri. Pe la capătul răbdărilor noastre ajunge și Zoltan. Am urcat mașina pe remorcă, noi în mașina lui și pornim spre Cluj. Cu 50 la oră la deal. Maxim 90 la vale. În momentul ăla, știind ce va urma, mi-am dorit să îmi dau shut down și să mă trezesc în Cluj. Doar că nu puteam, fiindcă omul conducea de 8 ore și cineva trebuia să-l țină treaz. Cineva-ul fiind eu, care stăteam în față. Cine mă cunoaște știe că nu-s vorbăreț. Acum însă era vorba de a nu ajunge într-un pom, cu “bagajul” de o tonă de pe remorcă în cap. Așa că mi-am activat funcția de socializare și am dezbătut cu Zoltan, pe îndelete, subiecte de maxim interes cum ar fi ce bune-s drumurile în Ungaria și cât de minunați îs ungurii, ce-am făcut la Viena, ce de rahat e țara noastră, cum și în câți ani poate fi salvată România, concluzia fiind că e simplu, dar restul e proști, cine fură și cât, autostrada Transilvania, Roșia Montană, unguri și români, Băsescu e nebun, Udrea prim ministru, Boc președinte (!), despre prietenul lui Zoltan care are o firmă de pompe funebre, despre morți și cadavre, despre ce înseamnă viața și moartea, despre antrenorii de gimnastică violatori de eleve, despre… Am ajuns la Cluj pe la 7 dimineața, eu dorindu-mi să mor, restul în diverse stadii ale agoniei. Zoltan fresh, cu chef de povești. Am deversat mașina în parcare la Ford, după care ne-am dus acasă. Laura a sărit în duș apoi într-un taxi spre servici, eu am privit tavanul vreo oră și ceva după care am început să mă recompun pentru a pleca la rându-mi.
Bonus: pe lângă sutele de euro pierdute, la întoarcere am uitat trepiedul de la camera foto pe marginea autostrăzii iar acasă am constatat că și verigheta mi-am uitat-o la pensiune. Noroc că am reușit să iau legătura cu proprietarii care între timp o găsiseră și o voi primi prin poștă.
The fucking end.
Și galeria foto de pe Picasa: