Aș asfalta România. I-aș zice „Marea asfaltare” și nu m-aș lăsa până când ultima străduță din astă țară nu va fi netedă ca-n palmă. Aș face și două autostrăzi, una de-a lungul și celalată de-a latul țării. De fapt aș face încă două, și pe diagonale. Asta pe lângă șosele de centură la absolut toate orașele și orășelele. Cum aș face asta? Simplu, aș ține populația într-o foamete continuă, aș aloca ultima resursă pe asfalt, m-aș împrumuta pe 50 de ani, doar să termin ce mi-am propus. După care m-aș sinucide, că oricum m-ar aștepta plutonul de execuție la câți au avut de suferit de pe urma mea. Dar peste mulți ani mi se va ridica o statuie. Fiindcă eu chiar cred că starea drumurillor din rahatul ăsta de țară este una din principalele cauze pentru care nimeni nu ne bagă în seamă. E psihologic! Conduci 1o kilometri prin România, ți se taie cheful de viață și dai dracului orice inițiativă. Vrei să transporți ceva prin România? Îți ia triplu decât oriunde altundeva. Vrei să vizitezi ceva în România? Îți bagi picioarele în el obiectiv turistic când într-un final ajungi la el cu mașina ruptă în două. Dacă vom avea măcar drumuri, lucrurile se vor schimba. Va veni lume. Se vor face chestii. Nu de către români, că jumate din ei nu vor supraviețui asfaltării, dar măcar va exista o infrastructură, un punct de plecare. Băse’, dacă tot vrei dictatură, ține cont de ideea mea. Vei fi sanctificat!