Laura voia să conducă de 8 martie. Puteam să o las, fiindcă era 8 martie. Dar n-am vrut, că-s rău şi insensibil. Am plătit pentru asta. Un milion opt sute lei vechi. Iar ea s-a ales cu flori. Pe care eu le-am aruncat în ghenă. Telenovelă? Nu… ghinion, sau blestemul lui opt martie negru.
Cum eu am impresia că nimeni nu poate ţine de volan mai bine ca mine şi dacă nu conduc eu atunci cu siguranţă timpul alocat oricărui drum se va dubla, am ignorat repetatele rugăminţi ale Laurei de a o lăsa pe ea să conducă pe drumul de la Zalău la Cluj ce l-am făcut de 8 martie. Şi drept urmare mi-am luat-o. Când să ieşim dintr-un sat, observ că-mi face cineva flash-uri. Din păcate văd şi maşina poliţiei la nici 200 de metri. Frânez şi înaintez uitându-mă în altă direcţie, cu un mare muscoi pe căciulă. „Ăă, cred că ţi-o făcut semn să opreşti”, zice Laura. Fuck. Am oprit la ceva distanţă, mă uit în oglindă, poliţaiu iese din maşină, deci da.., ies şi eu în întâmpinare. Scuze, nu v-am văzut, heheh… Nu-i nimic, aveaţi 82 în localitate. Serios? Da’ cum, eram încă în localitate? Da, eraţi, uitaţi, vedeţi, acolo este o casă, actele vă rog, bună ziua doamnă şi la mulţi ani de 8 martie. hehehe şi hihihi-uri. M-am dus la maşina lui, am vrut să plătesc pe loc amenda, îmi zice că nu mai are chitanţe. Că o fost invitaţie la şpagă din partea lui, că n-o fost, mă doare undeva. Sunt sigur că oricum ia destulă de la alţi şoferi, iar eu totdeauna am simţit că m-aş înjosi prea mult să mă târguiesc, milogesc etc. E totuşi o fiinţă inferioară. În timp ce ăla desena amenda mă gândeam uite măgaru’, îmi dă amendă de 8 martie. A, da stai că nu-s femeie, ce dacă e 8 martie… A, dar putea să fie Laura la volan, boule, şi clar că se punea altfel problema. Când să plec îmi zice să mai stau un pic, apoi se apucă să scotocească pe bancheta din spate într-o cutie şi numa văd că-mi întinde trei flori, „pentru doamna de 8 martie”. Mi-a trecut brusc un flash prin faţa ochilor cum îi plesnesc vreo câteva cu ele peste cap şi-i cade cascheta, dar m-am limitat la un zâmbet acru, i-am urat o zi bună (şi-un „sugi” în gând) şi m-am cărat cu amenda într-o mână şi cu florile în cealaltă. Când am ajuns acasă am aruncat freziile sau ce-or fi fost în ghena din faţa blocului, fiind desigur luat la rost că „totuşi, ce vină au săracile flori?”.