Am fost aseară la Die Hard 4 cu Bruce Willis în rolul principal. A fost simpatic. Mie mi-au plăcut primele 3 din serie şi pot spune că şi acesta a fost ok pentru o seară plictisitoare de marţi, dar… păcat că a suferit de clişeism atroce. Păcat pentru că în rest a beneficiat de nişte scene de acţiune foarte reuşite, cu un Bruce Willis foarte agil (sau generat pe calculator, nu sunt încă sigur 🙂 ) şi cu cascadorii chiar originale. Pentru că este un film care cere să nu fie luat foarte în serios nu o să mă apuc să despic firul în patru şi să vorbesc despre determinarea regizorului de a introduce o fază spectaculoasă (chiar cu riscul de a părea complet neverosimilă şi inutilă) la fiecare scenă, ci mă voi limita la clişee. Deci avem în ordine aleatorie: ecranele de computer cu interfeţe futuriste pe care se perindă milioane de caractere pe secundă ca şi când datele alea ar fi utile ochilor vreunei fiinţe umane, hackerul care reuşeşte să ”intre” oriunde, gagica faină şi rea expertă în kung-fu (prietena băiatului rău) care o încasează de la băiatul bun dar nu înainte de a-i trage acestuia o mamă de bătaie soră cu moartea, FBI-ul şi restul autorităţilor care nu ştiu ce se întâmplă, tot forfotesc, se ceartă între ei, descoperă că există ”a secret facility” despre care nu au fost informaţi şi că fix acolo nu au căutat, lasă tot greul pe eroul principal şi apoi apar cu elicopterele iar soldaţii coboară din ele pe corzi în mijlocul acţiunii (care s-a terminat de fapt, toţi ăia răi fiind morţi), personajul negativ geniu-neînţeles care a lucrat ”la stat” iar acum se răzbună pentru cine ştie ce umilinţe, veşnica ameninţare cu ”i will kill your daughter” şi confruntarea inevitabilă face 2 face, eliminarea tuturor adversarilor pe rând până rămâne doar unul, care e chiar şeful cel mare şi mai sunt… Vă sună ceva cunoscut? Deci cum spuneam, de văzut după o zi obositoare, nu solicită creierul şi nici nu enervează căzând în ridicol.
