Tag Archives: povesti

Într-o seară

Nigerianul auzi un muget. Se întorceau vacile de la păscut. Pe mijlocul străzii, agale, mânate de un țigănuș cu o nuia lungă cât el. Deși locuia la oraș, strada nigerianului era străbătută zilnic de ciurdă. Oare ale cui sunt? Una știa că e a vecinului de peste drum, dar restul cât de adânc în oraș mergeau oare? Soarele apunea portocaliu, iar prietenii nigerianului știau că vor fi chemați de la joacă în curând. Și el urma să fie chemat. În ultimele ore aruncase câteva priviri înspre poarta casei lui, dar nu văzuse ceea ce și-ar fi dorit. „Poate totuși a venit şi nu l-am văzut”, își zise. Începea să simtă golul acela în piept. Nigerianul primise porecla în clasa a II-a, într-o iarnă. Aproape toată iarna venise la școală cu aceeași căciulă, pe care și-o punea pe cap în fiecare pauză. Îi plăcea cum îi stă cu ea, mai ales că părul său, jumătate creț – jumătate nu, avea prostul obicei de a nu sta niciodată așa cum era pieptănat. Un coleg i-a zis “Semeni cu un nigerian cu căciula aia”. De fapt voia să zică eschimos. Și nigerian a rămas. Acum se îndrepta cu doi dintre prietenii lui, frate și soră, înspre casa lor. Întotdeauna a fost fascinat de ce se întâmplă în curțile altora. Fiecare gospodărie, alta decât a lui, avea tot felul cotloane bune de explorat și escaladat. Cel mai mult îi plăceau însă grădinile vecinilor, deși acolo copiii nu apucau să se joace prea des. Grădina lui nu avea locuri „misterioase”, unde să-i ducă pe copiii din vecini. Era prea ordonată. Ale altora aveau în schimb tufișuri, barăci, iarbă deasă și copaci printre care se putea ascunde și care puteau ascunde… nu ştia exact ce, dar sigur putea fi ceva fascinant. În curtea în care tocmai intrase acum cu prietenii săi erau câțiva vecini care povesteau și râdeau cu tatăl copiilor. Dacia familiei era scoasă afară din garaj, cu capota deschisă şi cu multe scule şi cârpe murdare de ulei de motor împrăştiate pe lângă ea. Copiii fugiră în casă, unde bunicii se uitau la televizor la știri. În bucătărie era lumină și se auzea cum cineva manevra niște farfurii și tacâmuri. Nigerianul ajunse în ușa bucătăriei și, prin perdeaua împotriva țânțarilor, privi în interior. În mijlocul mesei era o oală mare cu cartofi fierți și decojiți, împreună cu câteva ouă ce primiseră același tratament. Se vedea că-s fierbinți toate. O pâine, câteva cepe verzi, solnița și o farfurioară cu unt și brânză telemea completau masa de cină. Copilului i se făcu brusc foame. Știa că și maică-sa îl așteaptă cu mâncare, dar așa poftă de cartofi fierți cu sare și cu ceapă avea… “Toată lumea la masă!”, se auzi glasul mamei. “Mergeți mai întâi și spălați-vă pe mâini!”. Nigerianul știa că a sosit timpul să plece. Era bine crescut și nu ar fi rămas pe capul vecinilor la cină. Spuse “sărumâna” și făcu stânga împrejur. Soarele era deja apus iar în aer plutea mirosul de seară de vară târzie, un pic rece. Băiatul trase aer în piept și oftă. Nu avea mult de mers. Dacă fugea, ar fi putut străbate distanța până acasă în două minute. Dar nu se grăbea. Golul din piept îl simţea acum puternic. În seara asta văzuse cum ar fi trebuit să fie lucrurile de fapt. Cu cartofi fierți și ceapă verde. „Oare o venit? S-o fi culcat?” Intră în curte și se uită direct în locul unde ar trebuit să fie bicicleta. Nu era acolo. Își dădu seama ce va urma. Se gândi puțin la ce fac prietenii lui în acel moment și îi dădură lacrimile. Neputință și supărare. Acum singurul lucru pe care și-l mai dorea era să apuce să mănânce liniștit ceva, orice, înainte de… Intră în casă: „Mamăăă, mi-i foame”.