Tag Archives: pc

Eu ştiu cum am ajuns aici. Voi?

Cu puţin timp în urmă am văzut o ştire: Kingmax lansează primul card micro SD de 64 GB. Îl vedeţi mai jos în mărime naturală:

…mda

Şi mi-am dat seama că astfel de ştiri sunt neinteresante pentru majoritatea. Pentru părinţii mei sunt complet irelevante fiindcă ei au fost depăşiţi de tehnologie cu mult timp în urmă şi pentru ei nu contează dacă în mai puţin de un centimetru pătrat încap 10 mega sau 64000, cum e cazul mai sus. Fiindcă nu prea ştiu ei ce-i ăla “mega” în primul rând. Pentru ăştia mai tineri la fel, nu contează, fiindcă ei, când s-au “trezit”, au găsit o lume digitală matură la dispoziţia lor. Nimic nu-i mai entuziasmează, decât eventual ceva gadgeturi în genul Kinect, care au un factor de spectaculozitate imposibil de ignorat chiar și de către cei mai plictisiți. Însă nu ştiu câţi stau să se gândească la ce realizări tehnologice demne de filmele SF au acces.

Dar eu îmi amintesc… de bătrânul meu harddisk de 1 (unu!) GB de acum 10 ani pe care aveam tot: sistem de operare, programe, muzică adusă bit cu bit de pe Kazaa prin conexiuna dial-up, poze de toate felurile, câteva joculeţe. Lunar hard-ul se umplea, aşa că îl demontam şi mergeam cu el la un băiat care avea CD-Writer şi care îmi scria pe un CD muzica şi pozele adunate, mai punând şi de la el dacă rămânea loc.

Îmi mai amintesc că, prin 1997, am găsit pe reţeaua laboratorului de informatică din liceu un fişier AVI. Ştiam din auzite că avi înseamnă video, dar nu văzusem niciodată video rulând pe un calculator. Fişierul respectiv avea aproape doi megabytes aşa că l-am arhivat în două volume cu “arj.exe” şi l-am transportat acasă pe două dischete, rugându-mă să nu-mi dea erori vreuna din ele. Mi-a dat. A doua zi m-am întors cu altă dischetă şi am luat partea ce-mi lipsea. Întors acasă, am vizionat primul meu “film pe calculator”. De fapt era un fragment din trailerul filmului Executive Decision, cu Steven Seagal şi Kurt Russel. Avea o rezoluţie infimă şi rula la 10 frameuri pe secundă. Dar erau imagini în mişcare! În fullscreen pixelii erau cât casa. L-am găsit pe YouTube şi l-am pus mai jos la rezoluţia la care l-am văzut eu acum o mie de ani:

Astăzi? Luăm Blu-Ray-uri de 25GB bucata de pe torente şi ne uităm la YouTube în Full HD, care face streaming în cinci minute cât să umple 50 de dischete. Moving on…

***

Eram în al primul an de facultă când Nokia a anunţat primul lor telefon cu mp3 player şi cu radio. Ecran monocolor din ăla clasic, formă de cărămidă, greu asemenea uneia, dar cu tastatură full QWERTY. O combinaţie telefon-player mp3 era ceva nemaiauzit pe vremea aia aşa că am decis că-l vreau tare de tot. Mai ales că apăruse în Cluj la Euro GSM. Numai că de unde bani? Nici nu mai ştiu cum i-am convins pe ai mei, probabil le era frică să nu cad în depresie ştiindu-mă cam obsedat de gadgeturi, aşa că mi-au promis că de ziua mea o să-mi dea bani. Şi uite aşa am aşteptat vreo patru luni, timp în care mă duceam periodic şi mă uitam în vitrina magazinului dacă telefonul mai era acolo, fiindcă ăia mi-au zis că au primit fix două bucăţi: unul roşu şi unul albastru. Cel albstru a rămas în vitrină până în septembrie (cine să-şi dorească ozn-ul ăla?) când am devenit mândrul lui posesor. Bine, telefonul s-a dovedit a fi cam dezamăgitor. În 64MB, cât avea memorie, încăpeau foarte puţine piese. Apoi, acestea puteau fi transferate în telefon doar cu o porcărie de program care le cripta şi le făcea inaccesibile de pe orice alt PC. Bineînţeles că eu am ridicat în slăvi telefonul oricui mă întreba “Ce naiba e chestia asta?”

De ce nu vreau iPad (anul ăsta)

A ieșit la lumină, l-am studiat, nu-l vreau. Am scris pe ftr.ro un articol despre ce face și ce drege. Face multe, este inovator și performant. Mă voi referi însă aici doar la motivele pentru care nu-mi doresc acum un iPad. E clară strategia Apple. Așa cum a procedat cu prima versiune de iPhone, Apple a lăsat loc de o grămadă de îmbunătățiri (pentru mine cruciale în decizia de a cumpăra sau nu) pentru ca să aibă ce oferi la următorul model.

Lista mea de nemulțumiri (varianta scurtă):

1. Ramă neagră prea mare, ecran prea mic.
2. Rezoluția ecranului de doar 1024×768 pixeli și în format 4:3. Aș fi preferat măcar 1280×720 (pentru a rula HD 720p la rezoluție nativă)
3. Lipsa unei camere web frontale sau dorsale. Nu neapărat pentru videochat, ci pentru miile de aplicații care ar putea utiliza-o. Am pe iPhone vreo 20 de aplicații care folosesc camera foto/video în cele creative moduri.

Este aproape o certitudine că următoarea versiune ce va fi lansată la anul va avea toate astea. Why hurry then?

Hooo băăă!

Locuind într-un şantier am avut (şi încă mai am) ocazia unică să observ de la etajul 2, în condiţii optime, fauna ce se perindă prin noroiul de dedesubt. Fauna fiind compusă din: un milion de câini, muncitorii jegoşi şi parţial retardaţi, paznicul cu ambiţii despotice care vrea să ştie ce faci dacă te plimbi pe lângă bloc deşi locuieşti acolo şi bineînţeles şefii, de rasă cioroidă şi bişniţoidă care se remarcă prin mersul agale, burţi şi BMW-uri. Să vorbim un pic despre muncitori. În fiecare zi în faţa blocului nostru se blochează în noroi câte o cisternă, TIR cu materiale, betonieră… u name it, care nu mai poate fi scoasă decât cu o basculantă sau un tractor ţinute acolo pentru intervenţie rapidă. În astfel de situaţii evenimentele se succed de fiecare dată la fel: un tractor se opinteşte din toate puterile să tragă mastodontul scufundat în noroi iar un grup de muncitori stau în jurul scenei şi urlă din toate puterile: Hooooo băăăăăăăă! cu scop de ghidaj probabil. Acest “Ho bă!” strigat din toţi rărunchii în diverse momente ale zilei mi-a devenit atât de familiar încât poţi veni prin spatele meu şi să urli un Hooooo băăăăă fără să obţii vreo reacţie majoră. Mi-am dat seama că muncitorilor le place din cale afară această sintagmă fiindcă uzează de ea cu o plăcere nedisimulată de câte ori au ocazia. Chiar dacă nu-şi are rostul de cele mai multe ori. Ce mai avem? Câinii. Prin ţinutul sălbatic numit Floreşti câinii mişună mai ceva ca furnicile iar şantierul nostru nu duce lipsă de ei. Ce mă enervează este faptul că patrupedele aciuate pe lângă bloc şi pe care le ştiu de mici latră la mine cu neruşinare de câte ori mă văd. Mai ales noaptea. Io ştiam că un câine te recunoaşte de la 1 km, în schimb “ai mei” încep să hămăie de cum mă dau jos din maşină şi până ajung în scara blocului. Şi nu, nu-s rău la suflet şi nici nu mă parfumez excesiv ca să-i irit pe ei, domnii câini.

Mă felicit din nou că mi-am luat UPS la pc fiindcă azi noapte, în timp ce lucram cu spor, becul lăsat aprins în sufragerie a scăzut brusc în intensitate până la luminozitatea unei lumânări, frigiderul a început să grohăie/gâfâie într-un mod bizar iar sursa îmi raporta nici mai mult nici mai puţin decât 80 de volţi la priză. Faza a durat 5 minute şi, după ce OZN-ul sau ce-o fi fost a plecat, totul a revenit la normal.

***

În final iată cum penibilii de la PSD înţeleg o campanie:

În traducere “Tu, pensionarule, eşti cam prost, ignorant şi nu ştii pe ce lume trăieşti, aşa că uite care-i schema simplificată: mănânci datorită nouă. Aşa că votează-ne! Nu contează pentru ce.”