Tag Archives: parcare

Viața-i încărcată, viața-i complicată…

…când tre’ să găsești loc de parcare. Din 2000 de când mi-am luat carnetul și până acum o lună eu nu am știut, pare-se, ce înseamnă „problema parcărilor”. Ocazional mă mai găseam în situația de a nu parca exact unde aș fi vrut, dar situația se rezolva întotdeauna în două-trei sute de metri. Și aveam tupeul să mă enervez uneori din cauza asta. Am realizat abia acum că nu poți înțelege prin ce trece un căutător de locuri de parcare decât dacă ești zilier în „meseria” asta.

Și a venit 2012-ele, plecarea de la ziar și mutarea activităților mele în plin centru de „metropolă”. Respectiv participarea obligatorie la loteria parcărilor, organizată fără niciun efort de autoritățile locale. Obligatorie dacă insiști să folosești mașina. După ce mi-am făcut abonament la primărie ca să pot parca unde vreau, am realizat că nu se pune problema de unde vreau, ci unde am norocul. Dacă am norocul. Mersul la fabrică pe la amiază poate părea pentru unii un vis frumos, dar din punct de vedere parcaricesc este, ați ghicit, un coșmar de calitate superioară. Deoarece pe perioada iernii am decis să folosim doar mașina ei, înțelegerea a fost că ea se duce la lucru dimineața cu o colegă pentru ca io să pot să-mi finalizez somnul de frumusețe, însă când vin trebuie să-i las mașina în apropiere, ca să poată merge la sală când iese, după care să vină să mă ia. Simplu, relativ.

Ora 12:05 PM, centrul Clujului, la semafor. Opresc muzica pentru a mă putea concentra şi fiindcă ştiu că la starea de nervi pe care o voi avea în 10 minute mă va enerva şi mai tare. Se face verde. Pornim în coloană şi încep să semnalizez că am de gând să opresc undeva pe partea dreaptă. Urmează primul şir de locuri de parcare, cele mai aproape de a mea pereche, unde şansele să prind unul liber din prima sunt de aproximativ 0.024% (când nu plouă). Mai ales că de obicei sunt două rânduri de maşini: alea parcate şi alea care stau cu avariile pornite în spatele lor. Desigur că n-am noroc, aşa că la următorul semafor fac dreapta, după care iarăşi dreapta, ajungând în zona a doua, mai puţin exclusivistă, un fel de ghetou al parcărilor. Aici se parchează în orice poziţie, pe ambele părţi ale drumului. O maşină de pe margine are stopurile aprinse. Opresc paralel cu ea şi mă uit rugător la şofer. Îl întreb din gesturi: “Pleci?”. “Nu, doar stau cu luminile pornite pentru a-mi bate joc de tine”, răspunde el tot prin gesturi, cu un zâmbet de om fericit în viaţă. Îmi continui drumul. Acum am un alt oropsit al sorţii în urma mea. Mă gândesc cu satisfacţie că primul loc ce-l voi găsi va fi al meu, iar el va trebui să mă aştepte până parchez triumfător. Dar de data asta nimic. Ajung în capătul străduţei, fac stânga, apoi dreapta pe o altă străduţă care are stâlpişori blestemaţi pe margini, apoi iarăşi dreapta şi ajung de unde am plecat. În continuare evenimentele pot lua mai multe întorsături. Cazul fericit și rar, găsesc un loc eliberat de curând şi mă arunc în el. Cazul foarte nefericit, ajung în urma unuia care caută să parcheze ca şi mine şi-mi dau seama că nimic nu mai are rost pe astă lume. Sau fac trei ture ale zonei şi decid că soarta s-a distrat suficient pe seama mea într-o singură zi şi-aş fi prea bou să o fac pe a patra, aşa că recurg la ultima soluţie: parcatul la dracu’ în praznic. Acolo, în mod normal, sunt şanse să găsesc loc liber, între un stâlp și un pom, am eu un loc „secret”, dar există anumite dezavantaje. Primul ar fi: “Uuuunde ai parcat? Vai cât mă pui să merg şi-i friiiig!”. Un alt dezavantaj ar fi că-i frig şi că am mult de mers. Până la ea să-i las cheia şi să “mi-o aud” şi apoi până la punctus terminus, unde ajung sleit de puteri şi unde bag un red bull ca să-mi revin şi o cafea ca să mă pot apuca de lucru. Da, știu că trebuie să-mi angajez șofer.

Spune-mi cum parchezi ca să-ți spun dacă ești bou

În timp ce urmăream cu privirea un prost care s-a dat jos dintr-un tanc parcat pe un loc rezervat persoanelor cu handicap din parcarea de la mall, mi-am dat seama de o chestie: calitatea oamenilor poate fi determinată cu precizie în funcție de modul în care aceștia își parchează mașinile la mall. Ok, și la ce ajută asta, veți întreba. Păi ajută. De exemplu dacă ar apărea subit un alien mâncător de oameni și aș fi pus în situația de a putea salva doar o parte dintre persoanele din mall, modul în care a parcat fiecare ar fi un criteriu excelent de sortare. Nenea de mai sus ar fi păpat printre primii. Iată speciile din fauna de parcare pe care le-am identificat până acum:

1. Mult-prea-delicatul

Dacă ar putea, ar intra cu mașina în mall și ar parca-o în Zara, unde piți vrea să facă shopping de plăcere. Ăsta e genul care își duce mașina cât poate el de aproape de intrare și o înghesuie pe trotuar, pe spațiul verde, printre taxiuri, nu contează unde, numai să fie cât mai aproape de uși, încurcând desigur circulația.  Probabil pielea-i este atât de delicată, încât trei minute de mers pe jos prin atmosfera pământeană i-ar provoca daune iremediabile epidermei. Grad de prostie: moderat.

2. Handicapatul de ocazie

Îi știți pe ăștia. De regulă cu mașini virile, ei consideră locurile destinate persoanelor cu dizabilități drept locurile de parcare VIP. Grad de prostie: ridicat.

3. Vita

Vita este acel șofer care „parchează” fix în mijlocul drumului. Considerând că este sub demnitatea lui să caute un loc de parcare mai mult de 30 de secunde, oprește mașina unde i se năzare, se dă jos și merge în treaba sa. Să se descurce fraierii și să-l ocolească. Grad de prostie: maxim.

4. Miserupistul

El nu încape pe un loc de parcare. Lui îi trebuie două sau poate trei. Da, știu că e posibil ca parcarea să fi fost goală atunci când a sosit el. Dar să-ți parchezi mașina pe diagonală și s-o lași așa opt ore e deja nesimțire cu o doză mare de imbecilitate. Grad de prostie: moderat.

5. Ăștia ca mine și ca, probabil, tine

Adică genul care se învârt până găsesc un loc liber și, dacă e prea plină parcarea ca să merite așteptarea, se cară la alt mall/supermarket, că doar n-o fi foc. Grad de prostie: ridicat, fiindcă tolerăm specimenele de mai sus.

Cu vecini

Nu știu dacă am mai scris despre vecinul din apartamentul de deasupra mea. Oricum, mai merită câteva rânduri, fiind un special. Zilnic, el sau ea scapă ceva pe jos. Acel ceva seamănă, după sunet, cu o bilă care cade pe gresie. Și se aude așa un țââc pâc pâc pâc pâc pâc pîc pîc… De zeci de ori pe zi. Și noaptea. Mor de curiozitate să știu ce-i chestia aia. Într-o noapte a scăpat însă o bilă de vreo 20 de kile, am dedus io, sau ceva ganteră, halteră, pe nevastă-sa… încât s-a zguduit blocul iar inima mea s-a oprit preț de o secundă. Toate astea au loc în pauzele în care nu găurește ceva cu bormașina sau nu bocănește cu ciocanul. Este imposibil să te muți de trei ani și tu încă să amenajezi două nenorocite de camere. Probabil că vă este cunoscută povestea totuși.

Mâine este ziua răzbunării! Am luat niște șine, că-mi schimb draperiile, iar șinele trebuie montate. De tavan. Prin găuri, multe găuri. Cu bormașina. Când? La o oră potrivită: 11 pm. Cred că termin până la 0:00, dar nu se știe.

***

Am tot încercat să-mi ignor vecinii, sperând ca și ei să facă același lucru în cazul meu. Să ignor că absolut de fiecare dată când vin acasă îi găsesc la grătar în spatele blocului, sau la bere, sau la pierdut vremea. Și absolut de fiecare dată să trec prin fața lor, iar ei să-mi studieze plasele, cutiile sau ce mai car eu. Să știe ora la care plec și la care vin, când duc gunoiul sau când ud florile de pe balcon. Nu există moment al zilei în care să nu fie un grup de gardă în dreptul grătarului ce ocupă un loc de parcare și nu e strâns de-acolo niciodată. Din păcate perioada de ignorare s-a terminat, și nu din vina mea. Cu câteva zile în urmă, după ce am parcat mașina și am ieșit din ea, aud din “cer”: “Vecine… Veciiine!”. Mă uit și-l văd la balcon. “Mută-ți și tu mașina un pic mai în spate, ca să pot și eu ieși”. Mă uit la mașina lui, mă uit la el, nu zic nimic. Zice el în schimb: “Dacă vine cineva și parchează în spatele meu nu mai pot ieși”. În spatele lui, la doi metri, fiind grătarul. Intangibil și respectat, șansele ca să fie mutat de cineva pentru a parca în locul lui erau minime spre zero. Dar vecinelul curului știa asta, doar că îi era lene să dea un picuț cu spatele ca să iasă pe lângă mine. N-am scos nici un sunet, în schimb am intrat în mașină și am demarat cu scrâșnet de roți (și de dinți) până în capătul opus al parcării, ca să-i fac loc. Încă un cuvânt despre parcări din partea altui cretinoid și o să fac ce trebuia să fac de la început. Iau o pensulă și-mi marchez locul de parcare cumpărat odată cu apartamentul, îmi pun un lanț de jur împrejur și inaugurez oficial epoca “Nu parca pe locul meu, că mori!”.

Nip slip

Îmi place să fiu informat 😛 . Aşa că a ajuns repede şi la mine SENZAŢIONALA ştire cu Eva Mendes care a făcut zilele trecute înconjurul Internetului, după ce tipei în cauză i-a scăpat un sfârc din rochie (nip’ slip, cum zic ei) în timpul unei emisiuni live difuzată pe un post franţuzesc. Deşi am văzut mai multe variante de clipuri unde lumea “credea” că a văzut ceva, eu n-am văzut decât să zicem vreo 10% din ceea ce părea a fi un început de sfârc 🙂 Atâta tam-tam pentru nimic. Dovada:

***

Maşini ale unor persoane cu serioase handicapuri (de bun simţ şi de educaţie) în parcarea rezervată persoanelor cu handicap (real) de la Polus, restul parcării fiind pe trei sferturi goală la ora aceea. Nu cumva să se mişte mai mult de 10 metri până la intrare că fac febră musculară pipiţele şi pipiţoii de ei. Sau poate ei se simţeau handicapaţi, cine ştie..

Apropo de parcarea mall-ului lu’ peşte. Trec peste faptul că nu are nici un sistem de numerotare locurilor de parcare ca să nu trebuiască să te duci ca fraieru apăsând continuu butonul de deblocare uşi de la chei doar pentru a-ţi repera maşina prin semnale luminoase atunci când este aglomeraţie mare. Evident că atunci când mă cobor din maşină uit de cele mai multe ori să-mi iau puncte de reper ca să o mai găsesc în parcarea aia de 10 kilometri. În fine. Problema majoră este că nu sunt suficiente semne de circulaţie care să delimiteze clar sensurile de mers şi priorităţile. Aşa că toată lumea circulă prin parcare cum vrea muşchii lor. Ieri era să mă bag din plin într-o maşină, condusă de o femeie, care mi-a ieşit în faţă şi când m-a văzut a pus frână în loc să încerce să treacă de mine. Eu veneam cu o oarecare viteză din lateral fiindcă ştiam că am prioritate. Am pus o frână şi am patinat vreo 10 m înainte să mă opresc la vreun metru de ea. Deoarece mi-a ieşit aşa brusc în faţă am ezitat să cobor sau altceva fiindcă m-am gândit că poate eu sunt vinovat, neobservând vreun semn. Aia s-a uitat o clipă la mine cu o faţă speriată apoi dusă a fost. Ulterior m-am uitat şi la semnele puse la dracu în praznic în capătul parcării, care mi-au confirmat că aveam prioritate.

Small thingies

* Azi dimineaţă la KissFM câştigă un iPod nimeni alta decât… Celestina ! Crazy parents.

* Ah… câtă zăpadă 🙂

* Laura a primit ce-şi dorea de multă vreme. O bicicletă din aia pentru fitness, la care pedalezi de nebun pe loc. Vineri seara, singur acasă şi fără ocupaţie mi-a venit subit ideea de a testa ce viteză poate prinde bicicleta. Şi aşa am realizat într-un mod extrem de dureros că instrucţiunile de folosire unde se specifică cu roşu că încălzirea este obligatorie nu sunt degeaba. După ce am atins vreo 40 km/h pedalând isteric m-am dat jos fiindcă îmi suna telefonul. După doi paşi am căzut ca un sac secerat de o durere cruntă în muşchii gambei drepte. Cu lacrimi în ochi am răspuns la telefon şi sincer nu mai ştiu ce-am vorbit fiindcă eram prea ocupat să nu urlu.

* Parkingul suprateran din Mihai Viteazu. Lucru bun în principiu, destul de aiurea în realitate. Pentru că după ce am trecut de bariera de la intrare am fost pus în situaţia de a conduce maşina într-o spirală infernal de strânsă până ce am ajuns la unica parcare funcţională de la ultimul etaj în condiţiile în care pereţii şi plafonul erau de un alb imaculat. Nici o linie de ghidaj pe pereţi, nimic, astfel că la un moment dat am simţit că-mi pierd orientarea şi m-am oprit ca să nu o iau aiurea. Când m-am dat jos din maşină m-a izbit un sănătos miros de brânză de la piaţa de alimente găzduită la parter.

***

Moş Crăciun în drum spre serviciu

***

Coada perpetuă de la KFC din Polus Center. Aici îi vedeţi pe clujenii care nu ştiu să-şi facă singuri pui pane.