Tag Archives: masina

Viața-i încărcată, viața-i complicată…

…când tre’ să găsești loc de parcare. Din 2000 de când mi-am luat carnetul și până acum o lună eu nu am știut, pare-se, ce înseamnă „problema parcărilor”. Ocazional mă mai găseam în situația de a nu parca exact unde aș fi vrut, dar situația se rezolva întotdeauna în două-trei sute de metri. Și aveam tupeul să mă enervez uneori din cauza asta. Am realizat abia acum că nu poți înțelege prin ce trece un căutător de locuri de parcare decât dacă ești zilier în „meseria” asta.

Și a venit 2012-ele, plecarea de la ziar și mutarea activităților mele în plin centru de „metropolă”. Respectiv participarea obligatorie la loteria parcărilor, organizată fără niciun efort de autoritățile locale. Obligatorie dacă insiști să folosești mașina. După ce mi-am făcut abonament la primărie ca să pot parca unde vreau, am realizat că nu se pune problema de unde vreau, ci unde am norocul. Dacă am norocul. Mersul la fabrică pe la amiază poate părea pentru unii un vis frumos, dar din punct de vedere parcaricesc este, ați ghicit, un coșmar de calitate superioară. Deoarece pe perioada iernii am decis să folosim doar mașina ei, înțelegerea a fost că ea se duce la lucru dimineața cu o colegă pentru ca io să pot să-mi finalizez somnul de frumusețe, însă când vin trebuie să-i las mașina în apropiere, ca să poată merge la sală când iese, după care să vină să mă ia. Simplu, relativ.

Ora 12:05 PM, centrul Clujului, la semafor. Opresc muzica pentru a mă putea concentra şi fiindcă ştiu că la starea de nervi pe care o voi avea în 10 minute mă va enerva şi mai tare. Se face verde. Pornim în coloană şi încep să semnalizez că am de gând să opresc undeva pe partea dreaptă. Urmează primul şir de locuri de parcare, cele mai aproape de a mea pereche, unde şansele să prind unul liber din prima sunt de aproximativ 0.024% (când nu plouă). Mai ales că de obicei sunt două rânduri de maşini: alea parcate şi alea care stau cu avariile pornite în spatele lor. Desigur că n-am noroc, aşa că la următorul semafor fac dreapta, după care iarăşi dreapta, ajungând în zona a doua, mai puţin exclusivistă, un fel de ghetou al parcărilor. Aici se parchează în orice poziţie, pe ambele părţi ale drumului. O maşină de pe margine are stopurile aprinse. Opresc paralel cu ea şi mă uit rugător la şofer. Îl întreb din gesturi: “Pleci?”. “Nu, doar stau cu luminile pornite pentru a-mi bate joc de tine”, răspunde el tot prin gesturi, cu un zâmbet de om fericit în viaţă. Îmi continui drumul. Acum am un alt oropsit al sorţii în urma mea. Mă gândesc cu satisfacţie că primul loc ce-l voi găsi va fi al meu, iar el va trebui să mă aştepte până parchez triumfător. Dar de data asta nimic. Ajung în capătul străduţei, fac stânga, apoi dreapta pe o altă străduţă care are stâlpişori blestemaţi pe margini, apoi iarăşi dreapta şi ajung de unde am plecat. În continuare evenimentele pot lua mai multe întorsături. Cazul fericit și rar, găsesc un loc eliberat de curând şi mă arunc în el. Cazul foarte nefericit, ajung în urma unuia care caută să parcheze ca şi mine şi-mi dau seama că nimic nu mai are rost pe astă lume. Sau fac trei ture ale zonei şi decid că soarta s-a distrat suficient pe seama mea într-o singură zi şi-aş fi prea bou să o fac pe a patra, aşa că recurg la ultima soluţie: parcatul la dracu’ în praznic. Acolo, în mod normal, sunt şanse să găsesc loc liber, între un stâlp și un pom, am eu un loc „secret”, dar există anumite dezavantaje. Primul ar fi: “Uuuunde ai parcat? Vai cât mă pui să merg şi-i friiiig!”. Un alt dezavantaj ar fi că-i frig şi că am mult de mers. Până la ea să-i las cheia şi să “mi-o aud” şi apoi până la punctus terminus, unde ajung sleit de puteri şi unde bag un red bull ca să-mi revin şi o cafea ca să mă pot apuca de lucru. Da, știu că trebuie să-mi angajez șofer.

Stăpânele șoselelor sau cum am ajuns să stau pe locul din dreapta

În fiecare dimineață lucrătoare, locuitorii din suburbiile Clujului se revarsă în oraș în scop muncitoresc. Datorită naturii jobului meu, până de curând eu ratam acest moment deloc sublim fiindcă eram ocupat să dorm. Pe la 11, când mă porneam, găseam șoseaua ce duce spre Cluj calmă și încăpătoare, ca într-o țară civilizată. Laura în schimb era pe metereze la ora de maximă vânzoleală. De ceva timp însă, în trei din cinci zile pe săptămână prind și eu răsăritul live. Motivul? Să zicem din spirit de solidaritate, nu că s-o scumpit în ultimul hal benzina astfel încât a merge și a veni fiecare cu mașina lui lasă cratere cam adânci în portofel. În felul ăsta am cunoscut și eu ZIDUL. Zidul este reprezentat de coloana interminabilă de mașini care se îndreaptă adormite înspre Cluj cu 40-50 la oră, și între care trebuie să te integrezi cumva, ieșind de pe străduța plasată deloc convenabil pe partea opusă a drumului.

Dragi cititori, situația de mai sus este una dintr-acelea în care îți dai seama că egalitatea dintre sexe este ceva ce nu va exista niciodată, pentru simplul fapt că nu e în interesul femeilor să existe. Să explic. Eu fac în felul următor când ies de pe străduță: respect semnul care interzice a o lua la stânga, deci o iau la dreapta, mă bag iute pe banda a doua, semnalizez, apoi încerc să penetrez zidul de mașini care vin din sens opus pentru a intra în parcarea unui magazin, unde întorc și ies ap0i pe sensul corect de mers. Totul printre claxoane și priviri criminale din partea celorlalți șoferi, cărora le perturb deplasarea, respectiv starea de visare la cafeaua ce-i așteaptă la birou. Până să ajung să merg și eu în direcția corectă slăbesc două kile. Laura râde. De ce? Fiindcă ea procedează așa: ignoră semnul cu interzis, se bagă nonșalant în fața celor care vin din stânga, le zâmbește, apoi întoarce capul, zâmbește iar și hop! se întâmplă minunea: zidul se oprește din mișcare iar ăia încep, precum niște vite docile, să-i facă semne cu farurile pentru a se băga în fața lor. Totul durează vreo 30 de secunde. Ce-am făcut? Am zis „fuck this shit” și i-am dat cheile.

(click pentru a mări)

Muzică și un filmuleț cu gheață care se topește invers

Eu dacă n-am muzică în mașină intru în depresie. Ca urmare am. Și-mi fac periodic cd-uri audio (da, din alea cu 18-19 piese maxim, că am cd player din alt secol). Nu știu cum sunteți voi, dar io nu pot să nu cânt dacă aud ceva piesă faină. Și asta e o problemă, fiindcă de obicei îmi fac cd-uri cu piese faine, cel puțin atunci când nu trebuie să pun pe un cd jumate piese care-mi plac mie / jumate piese care-i plac ei, ca să fie bine… La drum lung poți răcni cât vrei că nu te vede nici dracu, dar în oraș se schimbă datele problemei. Dacă ești gagică și te bâțâi fredonând la semafor, e mișto. Ești drăguță, simpatică, nebunatică, sexy etc. Dacă ești bărbat… “ce naiba face ăla, cântă?”, “haha, uite un ghei”. Și atunci ce faci? Faci ca mine: te sprijini cu cotul de portieră, duci mâna la gură ca și când ești incredibil de plictisit că nu se face odată verde și cânți:

***

Și un timelapse cu gheață “filmat” pe masa din bucătărie:

De la Cluj la Viena și cu greu înapoi

The good

Și ne-am întors de la Viena. Fain*(vezi partea a doua a articolului pentru a înțelege ce-i cu steluța), în ciuda frigului cam tăios. Așa cum ne-am așteptat, foarte multă lume petrece noaptea de Revelion pe străzile orașului, făcându-l mai viu ca niciodată. Am fost pentru a doua oară în Viena, prima dată fiind în 2006, într-o excursie cu autocarul. Atunci am vizitat majoritatea obiectivelor istorice, așa că de data asta am putut să ne plimbăm mai mult, fără a mai pierde vremea pe la cozi. Deși nu mi s-a mai părut așa de spectaculos ca data trecută, Viena rămâne un oraș superb în care totul funcționează ireproșabil, în stil nemțesc. Am întâlnit foarte mulți români. Nu treceau zece minute să nu aud undeva pe lângă mine vorbindu-se românește. Ne-am luat un bilet pentru toate mijloacele de transport valabil 72 de ore și am purces la colindat. Am vizitat grădina zoologică, am savurat un șnițel uriaș în centru, ne-am plimbat prin magazinele de toate felurile, am fost la Donau Turm, ne-am minunat de grandoarea catedralei Stephansdom și am băut vin fiert în fața Rathaus.

Ora 0:00 ne-a găsit în centrul Vienei, în fața primăriei, unde am admirat focurile de artificii și am deschis o șampanie alături de alte mii de oameni, majoritatea turiști din câte am observat 🙂 După punctul culminant am continuat periplul prin centru unde, în fața fiecărui obiectiv turistic era amenajată câte o scenă pe care se desfășurau diverși talentați. Cel mai mult mi-au plăcut violoniștii din fața Stephansdom care interpretau la vioară piese de muzică ușoară cunoscute.

Merită menționat locul unde am stat, o casă cu două etaje al cărei parter și subsol le-am avut complet la dispoziție și pe care am găsit-o pe net din noroc. N-am dus lipsă de absolut nimic cât timp am stat acolo, camerele erau dotate cu orice te puteai gândi că ai nevoie. Ofer oricui este interesat poze și datele de contact ale proprietarilor, niște oameni cu mult bun simț care ne-au așteptat cu bere și șampanie și pe deasupra știau și engleză.

Urmează niște poze, după care povestea ghinionului ce ne-a lovit în drum spre România.

The horror

Pe drumul înapoi înspre Cluj, la vreo 20 de kilometri de Budapesta, Ford-ul Laurei a decis că ne-a servit interesele cu o prea mare obediență și s-a oprit. Am eșuat lin pe banda de urgență de pe autostradă fără a mai putea porni măcar motorul. După înjurăturile de rigoare și lovitul cu capul de volan, am trimis pe cei din cealaltă mașină să sune la un telefon din ăla pentru urgențe. Te-ai aștepta ca pe o autostradă pe care circulă toate națiile Europei să existe și un operator care să știe engleză. Ungurii nu consideră necesar. Ăla de la capătul firului a zis doar “Oan minit pliz” după care s-a așternut liniștea. După încă juma de oră în care nu a venit niciun elicopter să ne salveze, cei din mașina vie s-au dus până la un Mol ca să ceară acolo ajutor. Nici cei de acolo nu păreau să fi auzit engleză la viața lor, dar au priceput totuși cum stă treaba și au sunat o mașină de tractare. Peste altă jumătate de oră apare și mașina. “Bună ziua, ce s-a întâmplat?, în românește. No ce noroc, hihihi ce surpriză. De fapt nu era tocmai noroc. Aflăm că nu sunt service-uri deschise, că n-are rost să sunăm la serviceuri, dar, dacă sunăm, să-i lăsăm pe ei să vorbească. Hmm, fishy…. Am scos telefonul și am căutat toate service-urile Ford din Budapesta. Am găsit vreo 30. Buun, să sunăm să vedem. Din păcate era duminică, doi ianuarie. Cred că jumătate din Budapesta era mahmură. Cei care răspundeau, ați ghicit, nem english. Până la urmă ne-am dat seama că suntem la mâna cel0r doi unguri vorbitori de română de la tractare care cred că totuși erau români dar nu voiau să recunoască și care deja își frecau mâinile de fericire. Prețuri: 150 de euro până la service-ul unui prieten de-al lor dintr-un sat de lângă Budapesta, 800 de euro până în Cluj. Leșinăm. Ne revenim și facem alegerea idioată de a merge la service, sperând că vom pleca totuși spre Cluj pe roțile noastre. Ajungem la service, apare mecanicul, bagă mașina, o conectează la calculator, se uită, boscorodește ceva împreună cu ăia după care ne zice într-o românească perfectă: “S-a stricat un senzor la motor iar computerul de bord al mașinii nu permite pornirea deoarece crede că există o defecțiune”. Ne închidem cu mâna gurile căscate și aflăm că reparația ne-ar costa încă 200 de euro dar că nu are piesa și trebuie să stăm peste noapte. Nu vrem să stăm. Ok, nicio problemă, 40 de euro diagnosticul. Dăm banii lui și celor doi dubioși de la tractare și suntem abandonați în fața service-ului. Între timp Laura află de la o cunoștință numărul de telefon al lui Zoltan din Cluj care cică vine după noi și ne duce acasă cu tot cu mașină pentru 400 de euro. No, ținând cont de scorul de mai înainte, am zis da fără alte comentarii. Îi zicem lui Zoltan să plece degrabă din Cluj, noi ne băgăm în mașina aflată în comă și începem să ne pregătim de înghețul de 7 ore ce va urma. Văzut toate clipurile video de pe laptop și telefon, băut tot ce-am avut prin mașină, trecut de la bună dispoziție la nu prea bună, plictisit… Aflăm de la Zoltan că nu are GPS. Ooook… bine că noi și mașina suntem la mama dracului într-un sat de care n-a auzit nimeni. Ce facem? Mai mult din lipsă de ocupație îi dau cheie și… pornește. Ba se mai și mișcă. Mașina, zic. Am luat-o din loc și, cu inima cât un purice, am condus (cu încetinitorul și cu o mie de becuri de avertizare licărind a dezastru) vreo 40 de kilometri până pe autostradă, unde am tras la primul Mol ieșit în cale. Cum am intrat acolo moare și motorul, de data asta de tot. Înghițit un pic în sec la gândul că ne-ar fi putut lăsa într-un loc mult mai nepotrivit. No oricum, măcar acum aveam baie, mâncare și eram mult mai ușor de găsit. Trec ore nenumărate, mașina începe să facă țurțuri. Pe la capătul răbdărilor noastre ajunge și Zoltan. Am urcat mașina pe remorcă, noi în mașina lui și pornim spre Cluj. Cu 50 la oră la deal. Maxim 90 la vale. În momentul ăla, știind ce va urma, mi-am dorit să îmi dau shut down și să mă trezesc în Cluj. Doar că nu puteam, fiindcă omul conducea de 8 ore și cineva trebuia să-l țină treaz. Cineva-ul fiind eu, care stăteam în față. Cine mă cunoaște știe că nu-s vorbăreț. Acum însă era vorba de a nu ajunge într-un pom, cu “bagajul” de o tonă de pe remorcă în cap. Așa că mi-am activat funcția de socializare și am dezbătut cu Zoltan, pe îndelete, subiecte de maxim interes cum ar fi ce bune-s drumurile în Ungaria și cât de minunați îs ungurii, ce-am făcut la Viena, ce de rahat e țara noastră, cum și în câți ani poate fi salvată România, concluzia fiind că e simplu, dar restul e proști, cine fură și cât, autostrada Transilvania, Roșia Montană, unguri și români, Băsescu e nebun, Udrea prim ministru, Boc președinte (!), despre prietenul lui Zoltan care are o firmă de pompe funebre, despre morți și cadavre, despre ce înseamnă viața și moartea, despre antrenorii de gimnastică violatori de eleve, despre… Am ajuns la Cluj pe la 7 dimineața, eu dorindu-mi să mor, restul în diverse stadii ale agoniei. Zoltan fresh, cu chef de povești. Am deversat mașina în parcare la Ford, după care ne-am dus acasă. Laura a sărit în duș apoi într-un taxi spre servici, eu am privit tavanul vreo oră și ceva după care am început să mă recompun pentru a pleca la rându-mi.

Bonus: pe lângă sutele de euro pierdute, la întoarcere am uitat trepiedul de la camera foto pe marginea autostrăzii iar acasă am constatat că și verigheta mi-am uitat-o la pensiune. Noroc că am reușit să iau legătura cu proprietarii care între timp o găsiseră și o voi primi prin poștă.

The fucking end.

Și galeria foto de pe Picasa:

Dacă plouă de Revelion…

O singură postare luna trecută. Ori nu am avut nimic de zis, ori nu am avut timp. Sau am avut timp dar mi-a fost lene. Sau m-am jucat Need For Speed – Hot Pursuit, care e absolut minunat făcut. Trebuie să mă gândesc bine dacă chiar vreau să-mi iau Playstation 3 la anul – risc să-mi ratez viața.

***

Ce s-a mai întâmplat între timp… Incredibil, au început să lucreze la jumătate din drumul de la blocul meu la șosea. Cealaltă jumătate prin 2020 cel mai devreme. Oricum, faptul că s-au apucat înseamnă excavatoare și basculante și noroi și iadul pe pământ. Dar măcar au reușit să facă trotuarele. Frumos pentru femei că pot să tropăie cu tocurile fără să și le rupă în gropi, doar că eu circul cu mașina pe drum. Asftaltatul drumului în primăvară, sorry, e prea frig. Nu știu dacă vă amintiți, dar toamna asta a fost cea mai săracă în precipitații toamnă din ultimul secol. Numai soare și vreme bună. Au stat imbecilii cât au stat, dar, observând că vremea nu ținea cu ei în sensul că permitea lucrul, au trebuit să se apuce de muncă. La mijlocul lui noiembrie. Inevitabil, ploaia a venit până la urmă, și a venit în forță. La fix ca să facă din șantier un infern. Un infern care trebuie străbătut pe jos, fiindcă noi și alți o sută de locatari nu mai putem ajunge la bloc cu mașinile. Ăia cu drumul au săpat șanțuri ca să bage canalizare, au arat și au șters de pe fața pământului orice urmă de potecă. Așa că, de o săptămână, ne întoarcem de la mașină pe o ploaie înghețată și pe vârfuri ca niște balerine ca să nu ne cufundăm în mâl. Ieri seară am observat o portiță de acces între o groapă de doi metri și un stâlp, mama lui de stâlp. Cu Laura ghidându-mă, am reușit să mă strecor cu Loganul și să ajungem la bloc. Pe la ora 11pm mi-am dat seama că mi-am uitat ceva la birou. Fuck de devil. M-am urcat în mașina Laurei și am plecat, încercând să mă strecor iar prin portița de care ziceam. Doar că de data asta nu aveam ghid care să-mi zică cât mai am până la marginea gropii și, încercând să păstrez distanța față de groapă ca să nu ajung la știri, am frecat aripa spate de stâlp. EU, cu carnet de 10 ani, frec mașina ca o vită nesimțitoare. De vină pentru toate astea este primarul din Florești, normal.

***

Într-o seară am avut poftă de Mac. M-am urcat în mașină și țuști… 8 kilometri până la drive in-ul cel mai apropiat. De fapt singurul din Cluj, că no, urbe mică, Mac-uri puține. Acolo coadă, că pe toți îi apucă pofta la miezul nopții. Iau burgerul și dau să mă întorc. Linie continuă, nicio mașină, mă uit cu atenție mare în stânga și-n dreapta, calc linia continuă, îndrept volanu…. și dau nas în nas cu o mașină de poliție. Ăia au stat preț de două secunde să-și dea seama dacă tocmai am făcut ce-am făcut în fața lor. După care normal, girofar, sirenă, întorc și ei pe linia continuă să mă “prindă” probabil – eu îi așteptam deja cu actele în mână și cu avariile pornite. Știți ce-ați făcut? Știu. De ce? Că mă grăbeam spre casă că se răcea Big Mac-ul, ce dracu să zic. Ce s-a întâmplat în continuare nu contează așa mult, contează că s-a terminat relativ ok pentru mine. Totuși, nici acum nu-mi dau seama de unde a răsărit mașina aia.

***

Un afiș pentru FTR.ro. Nu îl folosim niciunde, e așa just for fun.

Și o poză cu formația “Ni cîți îs”, care ne-a vizitat la redacție:

Dacă îmi permitea natura, clar aș fi optat pentru freza asta:

Cu vecini

Nu știu dacă am mai scris despre vecinul din apartamentul de deasupra mea. Oricum, mai merită câteva rânduri, fiind un special. Zilnic, el sau ea scapă ceva pe jos. Acel ceva seamănă, după sunet, cu o bilă care cade pe gresie. Și se aude așa un țââc pâc pâc pâc pâc pâc pîc pîc… De zeci de ori pe zi. Și noaptea. Mor de curiozitate să știu ce-i chestia aia. Într-o noapte a scăpat însă o bilă de vreo 20 de kile, am dedus io, sau ceva ganteră, halteră, pe nevastă-sa… încât s-a zguduit blocul iar inima mea s-a oprit preț de o secundă. Toate astea au loc în pauzele în care nu găurește ceva cu bormașina sau nu bocănește cu ciocanul. Este imposibil să te muți de trei ani și tu încă să amenajezi două nenorocite de camere. Probabil că vă este cunoscută povestea totuși.

Mâine este ziua răzbunării! Am luat niște șine, că-mi schimb draperiile, iar șinele trebuie montate. De tavan. Prin găuri, multe găuri. Cu bormașina. Când? La o oră potrivită: 11 pm. Cred că termin până la 0:00, dar nu se știe.

***

Am tot încercat să-mi ignor vecinii, sperând ca și ei să facă același lucru în cazul meu. Să ignor că absolut de fiecare dată când vin acasă îi găsesc la grătar în spatele blocului, sau la bere, sau la pierdut vremea. Și absolut de fiecare dată să trec prin fața lor, iar ei să-mi studieze plasele, cutiile sau ce mai car eu. Să știe ora la care plec și la care vin, când duc gunoiul sau când ud florile de pe balcon. Nu există moment al zilei în care să nu fie un grup de gardă în dreptul grătarului ce ocupă un loc de parcare și nu e strâns de-acolo niciodată. Din păcate perioada de ignorare s-a terminat, și nu din vina mea. Cu câteva zile în urmă, după ce am parcat mașina și am ieșit din ea, aud din “cer”: “Vecine… Veciiine!”. Mă uit și-l văd la balcon. “Mută-ți și tu mașina un pic mai în spate, ca să pot și eu ieși”. Mă uit la mașina lui, mă uit la el, nu zic nimic. Zice el în schimb: “Dacă vine cineva și parchează în spatele meu nu mai pot ieși”. În spatele lui, la doi metri, fiind grătarul. Intangibil și respectat, șansele ca să fie mutat de cineva pentru a parca în locul lui erau minime spre zero. Dar vecinelul curului știa asta, doar că îi era lene să dea un picuț cu spatele ca să iasă pe lângă mine. N-am scos nici un sunet, în schimb am intrat în mașină și am demarat cu scrâșnet de roți (și de dinți) până în capătul opus al parcării, ca să-i fac loc. Încă un cuvânt despre parcări din partea altui cretinoid și o să fac ce trebuia să fac de la început. Iau o pensulă și-mi marchez locul de parcare cumpărat odată cu apartamentul, îmi pun un lanț de jur împrejur și inaugurez oficial epoca “Nu parca pe locul meu, că mori!”.

Însemnez ca să nu uit

S-a prăbușit avionul Air France în mijlocul Oceanului Atlantic. 228 de morți, o tragedie, îngrozitor și nedrept. Cauzele sunt încă un mister. Cum la locul prăbușirii oceanul are mii de metri adâncime, cutiile negre ale avionului sunt aproape imposibil de detectat deși sunt căutate cu un submarin francez și două nave dotate cu dispozitive de ascultare a “ping”-urilor emise de cutii. Ping-uri care vor înceta în aproximativ o săptămână. Sper să le găsească, însă am o nedumerire. Înainte de prăbușire avionul a trimis automat către fabricant 24 de mesaje de eroare, care semnalau cedarea mai multor sisteme vitale pentru zbor. Cu ocazia acestui incident am aflat că toate avioanele Airbus trimit în timpul zborului diverse informații tehnice către companie, informații ce servesc la îmbunătățirea software-ului de zbor dezvoltat ulterior. De asemenea am mai aflat că avionul se afla în afara razei radarului când s-a întâmplat tragedia. Cu toate acestea sistemul automat de transmisie a datelor de zbor a funcționat fără probleme. Și atunci pun întrebarea: conținutul cutiilor negre (înregistrări cabină, parametri de zbor) nu poate fi transmis în același mod ca și informațiile pentru debugging, în timp real și stocat altundeva decât în avionul care la o adică poate ajunge pe fundul oceanului într-un milion de bucăți? Eventual înregistrările să fie șterse de fiecare dată când avionul aterizează în siguranță. Să zicem că e scump de implementat la toate avioanele, dar măcar la cele care fac zboruri transoceanice nu se poate face ceva pentru a evita situațiile în care 10 națiuni scormonesc oceanul aproape degeaba? Normal că se poate însă prăbușirile fiind relativ rare se preferă varianta mai simplă și mai ieftină.

***

Apple a lansat softul pentru iPhone versiunea 3.0, în care binevoiește a include și posibilitatea trimiterii de MMS-uri (welcome to 2003 cum zicea cineva), cut/copy/paste și funcție de search. Telefonul se mișcă mai bine, în special browserul web. Astea sunt cele mai vizibile îmbunătățiri. Funcția de search este deosebit de utilă, rezultatele afișate fiind selectate dintre contacte, aplicații sau mailuri. Mai există posibilitatea de a folosi telefonul drept modem, opțiune pe care Orange o taxează cu 4 euro, așa numa de șmecheri ce sunt, deși la alte telefoane nu trebuie să plătești nimic pentru a face tethering.

***

O seară foarte proastă se desfășoară așa: vine ploaia. Se ia curentul în sat. Vine curentul înapoi, internetul însă nu mai vine. Ora 0:00.  Fără internet nu pot lucra. Nu-i nimic, mă sui în mașină și mă duc la sediul firmei. Ploaia cade în regim turbat. În apropiere de oraș o iau spre cartierul Mănăștur, ca să mă opresc la Mac să-mi iau ceva de mâncare. Drumul respectiv începe cu o pantă pe care mie îmi place totdeauna să o iau cu viteză. Am omis faptul că acum turna cu găleata. Accelerez și mă trezesc față în față cu un lac în toată regula format la baza pantei. Intru în lac cu vreo 90 la oră. Apa zboară 10 metri în sus iar mașina se rotește de două ori în jurul axei și se oprește la juma de metru de marginea drumului, pe contrasens. În jur nici o mișcare. Păcat, cred că a fost spectaculos. Pornesc mașina și ajung la Mac. Între timp ceva de sub mașină zăngănea, semn că… nașpa. Îmi iau un suc și un sandwich, le pun pe scaunul din dreapta și mă îndrept spre firmă însoțit de zăngănitul infernal. Becurile de pe stradă nu funcționau. Opresc mașina, pun mâna să-mi iau mâncarea și dau de ceva ud. Fucktardul de la Mac nu închisese capacul paharului de suc. Sandwich, portofel și geanta laptopului înotau în Cola.

Post de recuperare

Mi-am făcut cont pe Twitter. De fapt îl aveam de ceva vreme dar n-am scris nimic. Abia după ce am făcut un cont la shopstory.ro și am încept să postez mi-a picat în sfârșit și mie fisa că e sistemul ideal pentru a anunța lumea de diverse chestii și, dacă ești urmărit de cine trebuie, anunțul se răspândește cu o viteză fantastică. De exemplu dacă ești urmărit de Ashton Kutcher, el are potențialul de a anunța într-o clipă pe toți cei 1 milion de urmăritori ai săi cum că s-a lansat shopstory.ro 🙂 Aici contul Twitter shopstory, iar aici contul meu.

***

Am prins gustul filmelor proiectate în 3D. Primul l-am văzut vara trecută la Disneyland Paris (de fapt era aşa numitul “Cinema 4D”:  pe lângă efectele tridimensionale pe care le vedeai cu ochelarii speciali, se mişca şi sala cu tine, simţeai vântul, te stropeau cu apă la scenele unde era apă… da o ţinut numa vreo 10 minute tot filmul). Al doilea film 3D, de data asta lungmetraj, l-am văzut de curând la Cinema Odeon din Polus Center. O prostioară cu Brendan Fraser, Călătorie în centrul Pământului, la care în mod normal nu m-aş fi uitat mai mult de 10 minute. În 3d a arătat însă spectaculos, vezi actorii de parcă ar fi în fața ta, iar ”trucurile” cu diverse chestii care ”ies” din ecran și sar înspre tine sunt simpatice. Când am auzit că a venit Monsters vs Aliens 3D n-am mai stat pe gânduri, a must see. Mare greşeală. Abia după ce am luat biletele am văzut scris pe o hârtie mică lipită lângă casa de bilete: „Filmul Monsters… este dublat în limba română”. Blestemeee!! Niciunde altundeva nu era menţionat asta, pe afișe, pe internet… Şi apropo, de ce mama naibii cinema Odeon nu are un rahat de site cum are Cinema City de exemplu și tre să caut programu pe tot felul de alte site-uri obscure unde nu ai nici o garanție că e cel corect? Deci am dat 21 de lei (suprapreţ că e 3d…) că să aud nişte români rataţi cum behăie fals în locul unor actori cunoscuţi care, culmea, erau trecuţi pe afiş. Ce mama naibii mă interesa că „joacă” Reese Whiterspoon sau Hugh Laurie dacă eu nu le auzeam vocile? Că de văzut nu putea fi vorba fiind desene animate!!! Şi, deşi am avut toată bunăvoinţa, a fost exact cum m-am aşteptat: vocile erau parcă din alt film, în genul celor de la Cartoon Network, formulările ridicole și stângace = o experienţă ratată şi plină de nervi. În afară de copiii care nu ştiu citi, nu ştiu ce om întreg la cap ar prefera să urmărească un film dublat când tocmai vocile unor actori cunoscuți sunt considerate un atu important într-un film de animație.

***

Săptămâna trecută am fost la Satu Mare să ducem o prietenă. Jur că parcă ne-am întors 20 de ani în trecut. În viaţa vieţii mele n-am întâlnit un oraş mai neîngrijit şi plin de gropi ca Satu Mare. Până acolo drumul e superb. Cum intri în oraş, ZBAANG! îți rupi mașina. Trotuarele cred că n-au fost făcute de pe vremea lu Ceauşescu. Nu pot ca să pricep cine şi de ce l-a ales pe primar, care dracu o fi. Dar ce m-a dat pe spate a fost altceva. Nu tu drumuri, nu tu trotuare, nu nimic, în schimb aveau parcometre alimentate de panouri solare :))) Am crezut că nu văd bine. Da, deci asta a fost prioritatea numărul unu în oraş, să pună baterii solare la parcometre. Normal, cu ceva fonduri europene din care au putut ciordi ceva, scârbele. Când am ajuns în Cluj ziceai că suntem la Viena.

Ei au drumurile așa…

Da-n schimb au panouri solare la parcometre…

***

Ziarul „Adevărul de seară” are un buget serios pentru promovare. Oriunde mă uit dau numa de cutiile cu ziarul oferit gratuit. La ieşirea din supermarketuri, în parcarea mall-ului, la intrare în restaurantul Pizza Hut (!), pe stradă pe pereţii clădirilor, peste tot. Cutiile, vopsite portocaliu fosforescent, atrag privirea foarte rapid. Am luat și eu o dată ziaru, nu că mi-ar fi trebuit, da era la îndemână, și l-am uitat apoi în mașină necitit. Cu toate eforturile, presa scrisă își trăiește ultimele momente. Vor mai supraviețui o vreme tabloidele, probabil până când accesul la Internet va avea o răspândire suficientă iar publicul mai “atehnic” va ajunge la un minimum de educație informatică, apoi și aceștia vor învăța să dea search pe Google după sexy brăilence și alte jivine.

Culmea utilului: după ce s-a golit de ziare (utile și ele la împachetat, la făcut focul pentru grătar…), cutia prestează în interesul municipalității servind drept coș de gunoi.

***

S-a îndurat Yahoo! de români şi a dat drumu la Yahoo Messenger pentru iPhone şi în Apple Store-ul românesc. Aplicaţia foarte faină, n-am ce comenta, se comportă ca cea desktop, ba chiar e mai frumos colorată, o singură chestie mă intrigă însă. În lista de messenger de pe iPhone îmi apar contacte pe care le-am şters de câţiva ani buni. Iar acum sunt acolo. Freaky. De aici deduc că Yahoo de fapt nu şterge definitiv nici un contact din lista ta atunci când îl ştergi tu. Pot ca să mă întreb de ce?

***

N-am nimic cu cei de la CityNews, dar totuşi, mi se pare cam ”nesi” locul de parcare ales de ei, mai ales că niște ziariști ar trebui să sancționeze astfel de comportamente. Bine, nu numa ei au parcat acolo, toate locurile rezervate persoanelor cu handicap erau pline. Dacă şoferul CityNews suferă de vreun handicap îmi cer scuze.

8 martie negru

Laura voia să conducă de 8 martie. Puteam să o las, fiindcă era 8 martie. Dar n-am vrut, că-s rău şi insensibil. Am plătit pentru asta. Un milion opt sute lei vechi. Iar ea s-a ales cu flori. Pe care eu le-am aruncat în ghenă. Telenovelă? Nu… ghinion, sau blestemul lui opt martie negru.

Cum eu am impresia că nimeni nu poate ţine de volan mai bine ca mine şi dacă nu conduc eu atunci cu siguranţă timpul alocat oricărui drum se va dubla, am ignorat repetatele rugăminţi ale Laurei de a o lăsa pe ea să conducă pe drumul de la Zalău la Cluj ce l-am făcut de 8 martie. Şi drept urmare mi-am luat-o. Când să ieşim dintr-un sat, observ că-mi face cineva flash-uri. Din păcate văd şi maşina poliţiei la nici 200 de metri. Frânez şi înaintez uitându-mă în altă direcţie, cu un mare muscoi pe căciulă.  “Ăă, cred că ţi-o făcut semn să opreşti”, zice Laura. Fuck. Am oprit la ceva distanţă, mă uit în oglindă, poliţaiu iese din maşină, deci da.., ies şi eu în întâmpinare. Scuze, nu v-am văzut, heheh… Nu-i nimic, aveaţi 82 în localitate. Serios? Da’ cum, eram încă în localitate? Da, eraţi, uitaţi, vedeţi, acolo este o casă, actele vă rog, bună ziua doamnă şi la mulţi ani de 8 martie. hehehe şi hihihi-uri. M-am dus la maşina lui, am vrut să plătesc pe loc amenda, îmi zice că nu mai are chitanţe. Că o fost invitaţie la şpagă din partea lui, că n-o fost, mă doare undeva. Sunt sigur că oricum ia destulă de la alţi şoferi, iar eu totdeauna am simţit că m-aş înjosi prea mult să mă târguiesc, milogesc etc. E totuşi o fiinţă inferioară. În timp ce ăla desena amenda mă gândeam uite măgaru’, îmi dă amendă de 8 martie. A, da stai că nu-s femeie, ce dacă e 8 martie… A, dar putea să fie Laura la volan, boule, şi clar că se punea altfel problema. Când să plec îmi zice să mai stau un pic, apoi se apucă să scotocească pe bancheta din spate într-o cutie şi numa văd că-mi întinde trei flori, “pentru doamna de 8 martie”. Mi-a trecut brusc un flash prin faţa ochilor cum îi plesnesc vreo câteva cu ele peste cap şi-i cade cascheta, dar m-am limitat la un zâmbet acru, i-am urat o zi bună (şi-un “sugi” în gând) şi m-am cărat cu amenda într-o mână şi cu florile în cealaltă. Când am ajuns acasă am aruncat freziile sau ce-or fi fost în ghena din faţa blocului, fiind desigur luat la rost că “totuşi, ce vină au săracile flori?”.

iNokia va face legea

A apărut primul telefon cu touchscreen de la Nokia, concurent direct al iPhone-ului, cică. Spun cică pentru că, deşi mulţi s-au grăbit să-l catalogheze astfel, nici vorbă de aşa ceva. Modelul 5800 Xpress Music al finlandezilor are într-adevăr o formă ce aduce cu iPhone-ul, dar în rest nu prea are multe în comun. Software-ul folosit este tot S60, de data asta versiunea 5, adaptat pentru touchscreen. Nimic revoluţionar deci pe partea soft, deşi acest lucru nu este neapărat rău deoarece pentru seria 60 există mii şi mii de aplicaţii la ora actuală. Telefonul pare, din poze şi review-uri, un model Nokia destul de “regular”, cu o construcţie nu foarte finisată,  adaptat cerinţelor actuale (touchscreen, wifi, gps sau cameră cu autofocus), dar fără să exceleze în vreun aspect. Şi de fapt nici nu cred că avea rol de “jawdropper”, pentru că Nokia, un mamut ce deţine 40% din piaţa mondială de telefoane mobile, are o altă strategie pe care a folosit-o şi până acum şi care, deşi mie ca utilizator nu-mi convine, lor le aduce profit. Cu o asemenea putere financiară şi o reţea de distribuţie de excepţie Nokia îşi va permite să scoată nu unul, ci zece modele cu touchscreen (pe lună 🙂 ) adaptate fiecărei categorii de utilizatori. Lucru pe care Apple nu are cum să-l facă. Probabil că va exista la un moment dat şi un model “deluxe” ca şi alternativă pentru fanii iPhone-ului (un produs foarte elegant şi performant, desigur), iar un astfel de model va fi precum cele din seria N, care sunt considerate acum “de vârf” din punct de vedere tehnologic. Dar, până atunci, Nokia va încerca piaţa cu tot felul de versiuni de telefoane cu touchscreen, mai ieftine şi mai targetate, care vor răpi desigur şi din “marketshare”-ul de la Apple. Pentru că poate.

***

Din lucrurile care mă enervează şi îmi distrug neuronii şi din cauza cărora voi fi probabil închis pentru omor: azi, în timpul unui drum de numai 100 de km, din două maşini aflate chiar în faţa mea s-au aruncat din mers gunoaie. Din prima, pasagerul din dreapta a aruncat un pet gol de apă minerală la 1,5l care a ajuns desigur la mine sub roţi, iar din altă maşină, la un interval de juma’ de oră, un alt nenorocit a aruncat o cutie de bere, de data asta grijuliu, pe marginea drumului. Ce pot eu să fac în astfel de situaţii? Am claxonat de fiecare dată, dar mai mult ce pot să le fac unor animale ordinare care probabil că aşa fac şi pe drumurile din afara ţării?

***

Mi-am pus Yahoo Pingbox pe blog, îl reperaţi dacă faceţi de rotiţă în jos până vedeţi ceva mare şi colorat în bara din stânga. Ce face chestia? Un lucru foarte util, zic eu: permite oricărui utilizator să-mi trimită un mesaj de pe blog direct pe Yahoo Messenger, şi asta sub protecţia anonimatului, fără login, fără nimic. Deci, vizitatorule, dacă vrei să-mi transmiţi ceva “important” dar nu vrei să-ţi ştiu id-ul de messenger (în cazul în care vrei să mă bagi undeva), sau nu ai id de messenger (se poate, există, cunosc), asta e scula perfectă. Mesajele se pot trimite doar când sunt “available” aşa că probabil voi răspunde dacă e ceva de bun simţ. Try it.