Tag Archives: furt

Eu, prost? Sigur că da!

Să vă zic ce-am pățit, acum că mi-a mai trecut din rușine. Era anul trecut prin august. Parcasem la mall și, lucru rar, mă îndreptam înspre intrare fără a butona la telefon. Ceea ce implicit mi-a oferit ocazia de a observa ce se întâmplă în jurul meu. Și am văzut un țigan mic de statură, așa pe la vreo 17 ani, ce vorbea cu un bărbat aflat într-o mașină, fluturând un inconfundabil iPhone 4 (pe atunci nu apăruse 4S-ul). După toate aparențele încerca să-l vândă omului. Nu a avut succes așa că eu, lovit subit de una dintre acele idei stupide, ce fac? Mă duc din proprie inițiativă la țigan și îl întreb, cu cea mai dezinteresată mină de care îs în stare, cât cere pe telefon. Soră-mea își dorea de multă vreme iPhone și m-am gândit că poate îi fac o surpriză, mai ales că eu, marele expert în tehnologie, n-aveam cum să pic de fraier, nu? Țiganul zice 200 de euro. Eu mă fac că plec. El lasă la 150, eu cer telefonul să-l verific. Mă uit, intru prin meniuri, totul ok, ca nou. Mă fac iar că plec, țiganul zice 100 de euro și 30 de lei bani de taxi. Ba chiar „recunoaște” că telefonul e furat și n-ar fi bine pentru el să mai stea mult prin parcare. Ce face boul de mine? Se duce în mall, scoate bani de pe card și se întoarce în parcare. Țiganul zice „hai mai încolo că-s niște paznici și să nu ne vadă, nu nu, nu te uita că se uită înspre noi”. Eu, pătruns de caracterul „mafiot” al situației, fac cum zice. Rapid, țiganul îmi pune telefonul în mână, eu îi dau banii, el îmi zice „stai că am uitat să scot cartela”, îmi ia telefonul înapoi, după care se răzgândește: „Nu mai avem vreme de cartelă, lasă”, pune telefonul într-o husă roz cu fermoar (hint hint) și mi-l dă înapoi zicându-mi pe un ton panicat: „Nu mă cunoști, da?!”. Eu, țanțoș: „Sigur că nu!”, după care mă urc în mașină, în care încap, în ciuda cozii și urechilor de măgar care-mi crescuseră între timp, pornesc motorul și plec. După 10 metri mă trezesc din prostie. Iau husa roz cu fermoar și dau să o deschid. Se rupe fermoarul. Deja am început să văd roșu. Și roz. Rup în bucăți husa, care, deși era ceva chinezărie, s-a ținut bine nenorocita, și ajung la obiectul hi-tech cumpărat cu 100 de euro și 30 de lei: o bucată de lemn în formă de iPhone, îmbrăcată în bandă adezivă neagră. Normal că degeaba am pierdut apoi jumătate de oră făcând ture cu mașina prin împrejurimi, blestemând. Țeapa a fost ca la carte executată și de vină sunt doar eu, care, deși am citit înainte de pățanie despre EXACT genul ăsta de țepe, am picat de fraier incredibil de ușor la un număr de prestidigitație ieftină combinată cu un joc actoricesc bunicel. Sigur că de atunci de fiecare dată când ajung în parcare la Polus Center mă uit atent în jur. Speranța de a omorî un șobolan moare ultima. Mi-am amintit de pățania mea citind povestea asta, care abia după ce parcurgi comentariile devine spectaculoasă.

***

Spre ce mi-am mai îndreptat obiectivul.

Spre nori de furtună:

***

Spre lună (scuzați editarea din topor, e doar un test de obiectiv):

Am făcut și-am dres

Am fost în concediu.

(aici mai multe poze)

***

Am făcut niște încercări de camera ascunsă, așa mai low-budget. Mai urmează, în funcție de disponibilitatea de a se face de râs a colegilor mei de la FTR :). Iată una dintre ele:

***

Am asfalt pe stradă, după trei ani și ceva în care am reușit să-mi distrug bieletele (așa cred că le zice) la mașină prin gropi. Deci nu te votez bă!!

***

Am filmat o decolare (de fapt Mihai a filmat, eu am pozat) de lângă pista aeroportului Băneasa, sub privirile amenințătoare ale unor paznici mult prea zeloși ținând cont de amenințarea teroristă reprezentată de mine și de Mihai, care au apărut la două minute după ce am ajuns lângă gardul aeroportului și nu s-au lăsat până nu ne-am îndepărtat 20 de metri. Probabil știau că de la distanța aia nu puteam arunca cu pietre în avion, că altceva ce dracu să-i fi făcut?

***

Am văzut un film la IMAX, în București că numa acolo este. Nu pot descrie cât de mișto se poate vedea imaginea pe ecranul ăla! Și era Harry Potter, al cărui fan nu sunt și nu pot fi pentru că mi se pare o poveste neoriginală și lipsită de imaginație de la primul film din serie până la ultimul. Dar văzut la IMAX, Harry Potter este ză shit.

***

Am fost pe Transalpina, care cum ar veni e noul Transfăgărășan, cu deosebirea că-i de zece ori mai faină. Sau fain, că-i un traseu. După ce vor pune băieții și balustrade la șosea ca să nu faci un salt în prăpastie cât timp pozezi minunăția de peisaj, vom avea în sfârșit și noi (noi românii adică) ceva nou cu care chiar ne putem mândri în caz că suntem loviți de patriotism subit.

***

In-cre-di-bil, l-au prins pe măgarul care mi-a furat laptopul și aparatul foto din mașină în luna martie. Deci chiar l-au prins. M-au sunat de la secția IV zilele trecute să vin să văd niște poze cu diverse bunuri care cică au fost confiscate din casa unuia suspectat că a jefuit mai multe mașini din Cluj. El fiind din Tîrgu Mureș. M-am dus, evident fără speranțe. După ce am așteptat zece minute după un cuplu de tineri care au fost chemați din același motiv, am ajuns și eu în fața unui monitor pe care polițiștii au început să-mi arate poze cu diverse obiecte. Vreo 500-600 de obiecte. Cred că am rămas cu gura căscată vreo jumătate de oră, zicând din când în când “Nu pot să cred…” – varianta police-friendly a lui “ai să-mi bag p**a!”, cât timp mi se derulau pe ecran obiectele găsite în casa porcului, care se pare că a fost ocupat al dracului. Porcul. Parcă eram în fața unui magazin online. Vreo sută și ceva de poșete de toate mărimile și culorile, zeci de genți de laptop, laptopuri dezmembrate, genți foto, aparate foto P&S, GPS-uri, ceasuri de mână, încărcătoare, telefoane, căști… Și brusc tresar! Căștile mele JVC care erau în geanta laptopului furat! Căștile mele pe care am dat mult mai mult decât făceau fiindcă le-am luat din Monaco erau acolo, în fața mea, printre obiectele furate. Să vedeți ce s-au bucurat polițiștii când au auzit asta… 🙂 Fiindcă, am aflat de la ei, hoțul nu recunoaște nimic așa că acuma trebuie găsiți proprietarii a cât mai multe dintre obiectele furate, pentru a-l putea băga la răcoare pe animal. Io unu eram însă fericit că i-au stricat jocul și pe deasupra că stiu cum arată, polițiștii fiind drăguți și arătându-mi o poză cu el. Dar stați să vedeți ce-am mai aflat! Jivina are 36 de ani și trăiește într-o casă cu etaj nou nouță  împreună cu concubina și un copil mic, probabil al lui. Și, țineți-vă bine, în curtea pavată a casei avea două mașini și un lac artificial. I shit you not. Probabil fiindcă nu mai văzuseră nici ei așa ceva, polițiștii au fotografiat și casa și lacul și concubina și copilul și tot. No bun, ca să o scurtez, laptopul și aparatul foto evident nu mai erau acolo, dar am înțeles că o să-mi recuperez prețioasele căști și, poate, după ce va fi condamnat, nenea va vorbi și va spune cui și unde a vândut alte obiecte furate. Că cică așa fac majoritatea, tac mâlc până se trezesc cu sentința, apoi încep să coopereze. Din păcate nu am avut voie să fac o poză să vi-l arăt pe stimabil, dar am reușit să-i fac un portret cu mouse-ul deoarece i-am ținut minte toate trăsăturile. Poate fiindcă avea vreo patru în total.

Ăsta nu e anul meu

Totul a început cu filmuleţul ăsta:

L-am făcut cu un program pentru telefon, TimeLapse, pe care am dat 7 lei. Programul setează telefonul să facă poze automat la intervale stabilite de tine, pe care apoi le “lipeşte” pentru a forma un clip video. În funcţie de imaginaţie, se pot face chestii interesante. Am folosit portofelul pentru a sprijini telefonul în dreptul ferestrei din redacţie. După 20 de minute, am luat telefonul pentru a vedea ce a ieşit. O colegă mi-a zis să am grijă să nu-mi uit portofelul la fereastră. Ora şapte. Plecăm toţi spre casele noastre. Îl las pe Nicuşor în apropiere de a sa, după care îmi dau seama că portofelul meu e tot la fereastră. Ca să fiu sigur, caut și în geanta laptopului, aflată pe bancheta din spate, unde mi-l mai pun câteodată. Nu e, aşa că mă întorc la redacţie. Urc, recuperez portofelul şi cobor într-un minut, vorbind între timp la telefon cu mama. Nu mai ştiu dacă am închis maşina între timp. Mă duc la Cora. Parcarea nu e foarte plină. Mi-e o foame de lup. Cumpăr apă, redbull, dulce, o mozarella şi nişte salată, să-mi fac sandwich-uri. În zece minute termin. La casa de marcat unde m-am pus era un băiat neîndemânatic care era foarte emoţionat de fata ce stătea în faţa mea la coadă. Zic asta fiindcă și-a scăpat pixul de două ori şi s-a înroșit ca racul. Ajung în parcare, îmi reperez maşina care arăta îngrozitor de prăfuită lângă un 4×4 negru şi lucios. Deschid o uşă din spate şi dau să-mi aşez punga cu cumpărături între scaunul din faţă şi banchetă. Ochii mei îşi dau seama că nu văd ce ar trebui să vadă. Laptopul şi geanta foto nu mai erau. Mă uit disperat sub scaune. După un moment de furie neputincioasă sun la 112. Într-o secundă îmi răspunde o operatoare. Furt. Mă numesc, sunt la Cora. Transferat la un poliţist. Îi spun și lui unde sunt, mă întreabă dacă mi-au spart geamul sau uşa. Spun că nu şi îi spun că e posibil să fi lăsat uşa deschisă când am urcat după portofel la redacţie. Pe strada Salcâmului sunt foarte mulţi ţigani. Îmi spune că, din moment ce nu ştiu unde a avut loc furtul, să vin la secţia IV. Mă duc. Acolo găsesc un poliţist de serviciu, caruia îi spun ce-am păţit. Din atitudinea lui înţeleg că este un lucru minor și faptul că am venit la el și îl deranjez nu va rezolva nimic. Îi dau de înţeles că lucrez la un ziar şi îi spun că totuşi, vorbim de vreo 90 de milioane. Se activează. Îi sună pe “criminalişti” şi încearcă să dea de alt poliţist care ar trebui să-mi ia declaraţii. Apare alt polițist din spate. Tuşeşte şi arată de parcă tocmai s-a ridicat dintr-un pat. “O mă, erai aici?” spune primul surprins, “Uite pe domnul, i-au furat laptopul şi tot felul de electronice din maşină. I-am sunat şi pe X şi Y, erau acasă”. Obositul se uită la mine şi mă invită la el în birou, unde mirosea puternic a ceai şi a suc de portocale stătut. Lumină de neon rece, mobilier ieftin, dar nou, că secția IV tocmai s-a mutat în sediul ăsta. Primesc două coli şi un pix. Nume, prenume, locul naşterii… CNP-ul nu-l ştiu, scot buletinul, în calitate de persoană vătămată declar… Începe să-mi dicteze. Scriu greu, cu litere de tipar, fiindcă nimeni nu mi-ar înţelege scrisul de mână. Îmi dau seama ce mult timp a trecut de când n-am mai scris altfel decât folosind tastatura. Mi se pare un chin să mişc pixul. Poliţistul îmi dictează, tuşeşte, cască şi nu pare să aibă chef de vorbă. Îmi dau seama că nu are sens că caut compasiune sau vreo asigurare. Îmi dau seama că nu-l interesează. Probabil că nici pe mine nu m-ar fi interesat. Suntem români și nu ne pasă. Îi fac cunoscută teoria mea cu uşa uitată deschisă şi cu ţiganii de pe Salcâmului. Scriu asta în declaraţie. Apare cineva şi ne zice că au venit criminaliştii. Mergem în parcare, trag maşina la lumină. Criminaliştii sunt doi băieţi. Nu par a avea mai mult de 23-24 de ani. Râd şi glumesc, povestesc despre nu ştiu ce chef la care lumea trebuia să poarte măşti. “A, uite, aici o forţat uşa”. ?!!? Ne uităm toţi patru. Butucul yalei de la uşa dreapta faţă era scos în afară cam un centimetru, şi tabla puţin îndoită. Eu nu văzusem, era întuneric. Teoria mea cu ţiganii şi uşa lăsată deschisă… Deci nu am lăsat uşa deschisă. Slabă consolare. Au început să dea cu praf din ăla pentru amprente. M-am gândit imediat că orice hoţ de bun simţ care ştie să spargă o yală și o face într-o parcare populată are şi mănuşi. Poliţistul îmi zice să vin cu el înapoi în birou. S-au schimbat datele problemei, deci alte două coli. Alte declaraţii. Deja simțeam că nu mai are rost și voiam să-i spun că-l înțeleg că-i bolnav și fără chef și știu că n-am nicio șansă să-mi mai recuperez vreun lucru, așa că să mă lase în pace. Între timp a venit și unul dintre băieții veseli cu amprentele din mașină, puse într-un plic. Trebuie să mă amprenteze și pe mine, ca să mă “excludă”. Fiecare deget și palmele. Tușul era rece. A trebuit să-mi las mâinile moi, ca să poată el să-mi manevreze degetele. M-am simțit de parcă eu eram infractorul. Terminat, spălat pe mâini, semnat. Aflu că voi fi sunat pentru a mi se cere date în plus despre bunuri, printre care și MAC-ul plăcii de rețea a laptopului. Cică ar fi o pistă. No mă, știu și ei ce-i ăla MAC, cred că asta o fost revelația serii. Am plecat din secția adormirii maicii domnului și am ajuns acasă. Mai sărac cu 9000 de lei, dar cu plasa de cumpărături intactă. Acasă m-am mai gândit ce aveam prin genți pe lângă laptop și aparat foto, pentru un pic de post-enervare. Deci mai aveam așa: handsfree-ul de la telefon, chei, cablul de date al telefonului, căștile mele JVC luate la suprapreț din Monaco, un kit de curățare pentru obiective foto și capul trepiedului foto, asta așa, bonus, ca să nu mai am ce face cu trepiedul rămas acasă. Nu că aș fi putut face multe până îmi iau alt aparat. De menționat că ieri a fost prima zi în care mi-am dus aparatul foto la redacție, fiindcă era frumos și m-am gândit că voi face niște poze prin oraș. Am pus în geanta foto, pe lângă obiective, și încărcătorul, pentru a nu-i obliga pe hoți să investească :). Ziua s-a încheiat cu o pană de curent totală ce a lovit tot cartierul, lăsându-mă în beznă și cu un sentiment că toată lumea conspiră pentru a-și bate joc de mine. M-am culcat.

***

ps. Ținând cont că pe laptop era un sticker cu numele acestui blog, și, cine știe, poate imbecilul care l-a furat îmi va face o vizită, îmi permit să-i adresez un mesaj: sper să mori cât mai curând!

ps2. Da, știu că nu ar fi trebuit să-mi las lucrurile la vedere în mașină. Da, Cora cică are supraveghere video iar poliția presupun că va verifica… cândva. Nu, nu voi urmări ca un obsedat toate site-urile unde se vând chestii și toate talciocurile din împrejurimi în speranța că-mi voi dibui lucrurile. Prea puține șanse ca să merite nervii.