Tag Archives: fuck the devil

Ăsta nu e anul meu

Totul a început cu filmuleţul ăsta:

L-am făcut cu un program pentru telefon, TimeLapse, pe care am dat 7 lei. Programul setează telefonul să facă poze automat la intervale stabilite de tine, pe care apoi le “lipeşte” pentru a forma un clip video. În funcţie de imaginaţie, se pot face chestii interesante. Am folosit portofelul pentru a sprijini telefonul în dreptul ferestrei din redacţie. După 20 de minute, am luat telefonul pentru a vedea ce a ieşit. O colegă mi-a zis să am grijă să nu-mi uit portofelul la fereastră. Ora şapte. Plecăm toţi spre casele noastre. Îl las pe Nicuşor în apropiere de a sa, după care îmi dau seama că portofelul meu e tot la fereastră. Ca să fiu sigur, caut și în geanta laptopului, aflată pe bancheta din spate, unde mi-l mai pun câteodată. Nu e, aşa că mă întorc la redacţie. Urc, recuperez portofelul şi cobor într-un minut, vorbind între timp la telefon cu mama. Nu mai ştiu dacă am închis maşina între timp. Mă duc la Cora. Parcarea nu e foarte plină. Mi-e o foame de lup. Cumpăr apă, redbull, dulce, o mozarella şi nişte salată, să-mi fac sandwich-uri. În zece minute termin. La casa de marcat unde m-am pus era un băiat neîndemânatic care era foarte emoţionat de fata ce stătea în faţa mea la coadă. Zic asta fiindcă și-a scăpat pixul de două ori şi s-a înroșit ca racul. Ajung în parcare, îmi reperez maşina care arăta îngrozitor de prăfuită lângă un 4×4 negru şi lucios. Deschid o uşă din spate şi dau să-mi aşez punga cu cumpărături între scaunul din faţă şi banchetă. Ochii mei îşi dau seama că nu văd ce ar trebui să vadă. Laptopul şi geanta foto nu mai erau. Mă uit disperat sub scaune. După un moment de furie neputincioasă sun la 112. Într-o secundă îmi răspunde o operatoare. Furt. Mă numesc, sunt la Cora. Transferat la un poliţist. Îi spun și lui unde sunt, mă întreabă dacă mi-au spart geamul sau uşa. Spun că nu şi îi spun că e posibil să fi lăsat uşa deschisă când am urcat după portofel la redacţie. Pe strada Salcâmului sunt foarte mulţi ţigani. Îmi spune că, din moment ce nu ştiu unde a avut loc furtul, să vin la secţia IV. Mă duc. Acolo găsesc un poliţist de serviciu, caruia îi spun ce-am păţit. Din atitudinea lui înţeleg că este un lucru minor și faptul că am venit la el și îl deranjez nu va rezolva nimic. Îi dau de înţeles că lucrez la un ziar şi îi spun că totuşi, vorbim de vreo 90 de milioane. Se activează. Îi sună pe “criminalişti” şi încearcă să dea de alt poliţist care ar trebui să-mi ia declaraţii. Apare alt polițist din spate. Tuşeşte şi arată de parcă tocmai s-a ridicat dintr-un pat. “O mă, erai aici?” spune primul surprins, “Uite pe domnul, i-au furat laptopul şi tot felul de electronice din maşină. I-am sunat şi pe X şi Y, erau acasă”. Obositul se uită la mine şi mă invită la el în birou, unde mirosea puternic a ceai şi a suc de portocale stătut. Lumină de neon rece, mobilier ieftin, dar nou, că secția IV tocmai s-a mutat în sediul ăsta. Primesc două coli şi un pix. Nume, prenume, locul naşterii… CNP-ul nu-l ştiu, scot buletinul, în calitate de persoană vătămată declar… Începe să-mi dicteze. Scriu greu, cu litere de tipar, fiindcă nimeni nu mi-ar înţelege scrisul de mână. Îmi dau seama ce mult timp a trecut de când n-am mai scris altfel decât folosind tastatura. Mi se pare un chin să mişc pixul. Poliţistul îmi dictează, tuşeşte, cască şi nu pare să aibă chef de vorbă. Îmi dau seama că nu are sens că caut compasiune sau vreo asigurare. Îmi dau seama că nu-l interesează. Probabil că nici pe mine nu m-ar fi interesat. Suntem români și nu ne pasă. Îi fac cunoscută teoria mea cu uşa uitată deschisă şi cu ţiganii de pe Salcâmului. Scriu asta în declaraţie. Apare cineva şi ne zice că au venit criminaliştii. Mergem în parcare, trag maşina la lumină. Criminaliştii sunt doi băieţi. Nu par a avea mai mult de 23-24 de ani. Râd şi glumesc, povestesc despre nu ştiu ce chef la care lumea trebuia să poarte măşti. “A, uite, aici o forţat uşa”. ?!!? Ne uităm toţi patru. Butucul yalei de la uşa dreapta faţă era scos în afară cam un centimetru, şi tabla puţin îndoită. Eu nu văzusem, era întuneric. Teoria mea cu ţiganii şi uşa lăsată deschisă… Deci nu am lăsat uşa deschisă. Slabă consolare. Au început să dea cu praf din ăla pentru amprente. M-am gândit imediat că orice hoţ de bun simţ care ştie să spargă o yală și o face într-o parcare populată are şi mănuşi. Poliţistul îmi zice să vin cu el înapoi în birou. S-au schimbat datele problemei, deci alte două coli. Alte declaraţii. Deja simțeam că nu mai are rost și voiam să-i spun că-l înțeleg că-i bolnav și fără chef și știu că n-am nicio șansă să-mi mai recuperez vreun lucru, așa că să mă lase în pace. Între timp a venit și unul dintre băieții veseli cu amprentele din mașină, puse într-un plic. Trebuie să mă amprenteze și pe mine, ca să mă “excludă”. Fiecare deget și palmele. Tușul era rece. A trebuit să-mi las mâinile moi, ca să poată el să-mi manevreze degetele. M-am simțit de parcă eu eram infractorul. Terminat, spălat pe mâini, semnat. Aflu că voi fi sunat pentru a mi se cere date în plus despre bunuri, printre care și MAC-ul plăcii de rețea a laptopului. Cică ar fi o pistă. No mă, știu și ei ce-i ăla MAC, cred că asta o fost revelația serii. Am plecat din secția adormirii maicii domnului și am ajuns acasă. Mai sărac cu 9000 de lei, dar cu plasa de cumpărături intactă. Acasă m-am mai gândit ce aveam prin genți pe lângă laptop și aparat foto, pentru un pic de post-enervare. Deci mai aveam așa: handsfree-ul de la telefon, chei, cablul de date al telefonului, căștile mele JVC luate la suprapreț din Monaco, un kit de curățare pentru obiective foto și capul trepiedului foto, asta așa, bonus, ca să nu mai am ce face cu trepiedul rămas acasă. Nu că aș fi putut face multe până îmi iau alt aparat. De menționat că ieri a fost prima zi în care mi-am dus aparatul foto la redacție, fiindcă era frumos și m-am gândit că voi face niște poze prin oraș. Am pus în geanta foto, pe lângă obiective, și încărcătorul, pentru a nu-i obliga pe hoți să investească :). Ziua s-a încheiat cu o pană de curent totală ce a lovit tot cartierul, lăsându-mă în beznă și cu un sentiment că toată lumea conspiră pentru a-și bate joc de mine. M-am culcat.

***

ps. Ținând cont că pe laptop era un sticker cu numele acestui blog, și, cine știe, poate imbecilul care l-a furat îmi va face o vizită, îmi permit să-i adresez un mesaj: sper să mori cât mai curând!

ps2. Da, știu că nu ar fi trebuit să-mi las lucrurile la vedere în mașină. Da, Cora cică are supraveghere video iar poliția presupun că va verifica… cândva. Nu, nu voi urmări ca un obsedat toate site-urile unde se vând chestii și toate talciocurile din împrejurimi în speranța că-mi voi dibui lucrurile. Prea puține șanse ca să merite nervii.