Category Archives: Weird

Cum aș vrea să mor, versiunea egoistă

Probabil că voi muri cândva. Cazul fericit ar fi să aflu din timp că-s pe ducă. Dacă aș fi bogat în momentul ăla, obscen de bogat, aș alege să părăsesc lumea asta cât se poate de la propriu. N-aș dona nimănui averea mea de miliarde, nu m-ar încălzi o statuie, mort fiind. Aș avea doar grijă ca urmașii și apropiații să fie aranjați, iar cu restul de bani mi-aș organiza cea mai mișto moarte din câte au existat vreodată. Aș da comandă la o rachetă. Una mare, uriașă. Cu o capsulă în vârf, în genul celor folosite de astronauții misiunilor Apollo. Singura diferență ar fi dotarea capsulei cu un hublou mult mai mare și cu un fotoliu confortabil. M-aș lansa în spațiu, fără o destinaţie anume. Aș da drumul la muzică în surdină. Mușcând dintr-un măr verde, aș privi cum Pământul se face tot mai mic, pierzându-se în oceanul de stele din jur. Aș avea timp să mă gândesc la viața mea, la momentele frumoase, la cele pe care am încercat să le uit, la ce-am văzut și simțit. Când Pământul nu se va mai vedea, când totul în jur va fi negru iar rezerva de aer va fi pe sfârșite, aș lua o pastilă și gata.

Într-o seară

Nigerianul auzi un muget. Se întorceau vacile de la păscut. Pe mijlocul străzii, agale, mânate de un țigănuș cu o nuia lungă cât el. Deși locuia la oraș, strada nigerianului era străbătută zilnic de ciurdă. Oare ale cui sunt? Una știa că e a vecinului de peste drum, dar restul cât de adânc în oraș mergeau oare? Soarele apunea portocaliu, iar prietenii nigerianului știau că vor fi chemați de la joacă în curând. Și el urma să fie chemat. În ultimele ore aruncase câteva priviri înspre poarta casei lui, dar nu văzuse ceea ce și-ar fi dorit. „Poate totuși a venit şi nu l-am văzut”, își zise. Începea să simtă golul acela în piept. Nigerianul primise porecla în clasa a II-a, într-o iarnă. Aproape toată iarna venise la școală cu aceeași căciulă, pe care și-o punea pe cap în fiecare pauză. Îi plăcea cum îi stă cu ea, mai ales că părul său, jumătate creț – jumătate nu, avea prostul obicei de a nu sta niciodată așa cum era pieptănat. Un coleg i-a zis “Semeni cu un nigerian cu căciula aia”. De fapt voia să zică eschimos. Și nigerian a rămas. Acum se îndrepta cu doi dintre prietenii lui, frate și soră, înspre casa lor. Întotdeauna a fost fascinat de ce se întâmplă în curțile altora. Fiecare gospodărie, alta decât a lui, avea tot felul cotloane bune de explorat și escaladat. Cel mai mult îi plăceau însă grădinile vecinilor, deși acolo copiii nu apucau să se joace prea des. Grădina lui nu avea locuri „misterioase”, unde să-i ducă pe copiii din vecini. Era prea ordonată. Ale altora aveau în schimb tufișuri, barăci, iarbă deasă și copaci printre care se putea ascunde și care puteau ascunde… nu ştia exact ce, dar sigur putea fi ceva fascinant. În curtea în care tocmai intrase acum cu prietenii săi erau câțiva vecini care povesteau și râdeau cu tatăl copiilor. Dacia familiei era scoasă afară din garaj, cu capota deschisă şi cu multe scule şi cârpe murdare de ulei de motor împrăştiate pe lângă ea. Copiii fugiră în casă, unde bunicii se uitau la televizor la știri. În bucătărie era lumină și se auzea cum cineva manevra niște farfurii și tacâmuri. Nigerianul ajunse în ușa bucătăriei și, prin perdeaua împotriva țânțarilor, privi în interior. În mijlocul mesei era o oală mare cu cartofi fierți și decojiți, împreună cu câteva ouă ce primiseră același tratament. Se vedea că-s fierbinți toate. O pâine, câteva cepe verzi, solnița și o farfurioară cu unt și brânză telemea completau masa de cină. Copilului i se făcu brusc foame. Știa că și maică-sa îl așteaptă cu mâncare, dar așa poftă de cartofi fierți cu sare și cu ceapă avea… “Toată lumea la masă!”, se auzi glasul mamei. “Mergeți mai întâi și spălați-vă pe mâini!”. Nigerianul știa că a sosit timpul să plece. Era bine crescut și nu ar fi rămas pe capul vecinilor la cină. Spuse “sărumâna” și făcu stânga împrejur. Soarele era deja apus iar în aer plutea mirosul de seară de vară târzie, un pic rece. Băiatul trase aer în piept și oftă. Nu avea mult de mers. Dacă fugea, ar fi putut străbate distanța până acasă în două minute. Dar nu se grăbea. Golul din piept îl simţea acum puternic. În seara asta văzuse cum ar fi trebuit să fie lucrurile de fapt. Cu cartofi fierți și ceapă verde. „Oare o venit? S-o fi culcat?” Intră în curte și se uită direct în locul unde ar trebuit să fie bicicleta. Nu era acolo. Își dădu seama ce va urma. Se gândi puțin la ce fac prietenii lui în acel moment și îi dădură lacrimile. Neputință și supărare. Acum singurul lucru pe care și-l mai dorea era să apuce să mănânce liniștit ceva, orice, înainte de… Intră în casă: „Mamăăă, mi-i foame”.

Twitter, arhiva banalității vieților noastre. De obicei

Ne aflăm peste 15 ani. Presupunem că Twitter încă există și a depășit Facebook-ul. Care a murit între timp în chinuri. Sper. Și, trezindu-ne într-o dimineață ploioasă de 9 ianuarie (ploioasă fiindcă suntem la tropice, nu din cauza încălzirii globale care e un mare fâs), ne vine o idee cât timp ne frecăm la ochi: ia să întrebăm noptiera (fără doar și poate peste 15 ani noptierele vor putea răspunde la întrebări) cum a fost ziua de 9 ianuarie cu 15 ani în urmă. Dar vrem să știm cum a fost acolo unde ne aflam noi pe atunci, adică prin jurul Clujului. Noptiera sensibilă la atingere și nu numai se gândește preț de o nanosecundă și apelează la Twitter. Peste 15 ani Twitter va avea în sfârșit un sistem de „search” complex, inspirat după „timeline”-ul defunctului (sper, ah, cât sper) Facebook. Cei 500 și ceva de oameni pe care-i urmăream pe atunci (care între timp au devenit doar 5 fiindcă avem alte standarde…) au avut grijă să înregistreze în twiturile lor tot ce merita înregistrat despre o zi de luni.

Cu vocea sa sexi și un pic slutty, noptiera ne informează că în 9 ianuarie 2012 a nins la Cluj. Mărturie stau zecile de twituri, majoritatea cu poze cu zăpadă, care au anunțat când a nins, câte-un fulg, când a stat, când cerul s-a mai luminat, spre apus, când iarăși a nins și când ăia de la primărie au împrăștiat antiderapantul după ce s-a topit zăpada. Mai aflăm că cineva s-a hotărât să nu mai mănânce produse de patiserie iar oamenii au încercat să creeze din nou o imagine a femeii ideale:

…și n-au mai încercat niciodată după aceea.

Vorba de duh a zilei a fost „Dacă eşti prost de mic, când eşti mare numa’ te joci”, cineva i-a dat mu*e cu sete Petrom-ului și a murit peștele de acvariu al altcuiva.

Tot 9 ianuarie 2012 este ziua în care viitorul președinte al Europei, Emil Moldovan, și-a deschis blogul care avea să-i schimbe destinul. Evenimentul este marcat cu multe twituri și retwituri, semn că lumea intuia ceva. Dați click pe link, citiți-l și urmăriți-l pe om, că ăsta era scopul articolului.

Păianjenii sunt actori proşti

În primul rând, până acum doi-trei ani credeam că se zice paianjen în loc de păianjen. În al doilea rând, dacă suferiţi de arahnofobie, ar cam fi timpul să ieșiți de pe site. Dacă nu, fullscreen pentru detalii horror maxime 🙂

Povestea

Alba Iulia, în grădină, prima zi. Pânza arahnidei strălucea în soare, ancorată de peretele garajului și o tufă de flori. Deși eram lovit grav de o lene așa ca de sâmbătă după amiaza, am făcut totuși efortul de a-i da în cap unei muște, după care am luat-o de o aripă și am aruncat-o în mijlocul capcanei păienjenești. În secunda doi, o namilă de păianjen cu cruce a sărit de sub o frunză și a făcut o chestie din aia ce vezi numai în filmele proaste cu extratereștri și la teleenciclopedia: și-a înfășurat prada (obținută prin amabilitatea mea) într-un cocon. Pfoaai, ce spectaculos! Veniiiți să vedeți ceva tare! Căutat muscă nouă, amețit, aruncat în pânză. Păianjenul, probabil mirat de norocul subit, repetă figura de dinainte. Publicul, reacții previzibile: “Ce scârbos, nu mă pot uita!” “Of mă Radu ce sadic eşti”. Bine, duceți-vă. Musca numărul trei. Păianjenul, fără grabă de data asta, o rezolvă. Abia acum mi s-o aprins beculețul. Fugit în casă, luat trepied, aparat foto, montat, pus obiectivul de 50 de mm, căutat muscă, desigur au dispărut toate muștele, nu-i nimic, uite o albină, îmi pare rău -mi-s simpatice albinele-, dar arta cere sacrificii, zbang cu o revistă în cap la albină, luat albina de-o aripă, aruncat în pânză, dat drumul la cameră… și nimic. Las că o vede el. Trec zece minute, eu deja simțeam că iau foc, aparatul foto, în plin soare, mirosea a ceva topit, păianjenul parcă adormise. Ceea ce probabil chiar făcuse. Sătul cu cele trei ofrande de dinainte, cred că putea să i se prindă un vultur în plasă și nu i-ar fi păsat. Da? No stai că am eu ac de cojocul tău. Am luat un băț și i-am luat din pânză toate muștele una câte una. Ne vedem mâine, fraiere! Vine mâine. Platoul de filmare amenajat, o viespe, o muscă și o albină așteptau în comă să intre în scenă, deci să purcedem așadar. Și ce să vedeți, nu lansez eu bine albina în pânză că, până să apuc să apăs record, înfometatul se și năpustise asupra ei. Înjurături, nu-i nimic, lasă că dacă ieri a făcut show cu trei invitați, și azi o să facă la fel. Ghiciți ce! Exact, după ce a coconizat bine albina, ingratul a înțepenit. Degeaba i-am aruncat muște, viespi, albine, ba chiar și un alt păianjen. Am fost extrem de tentat să înregistrez o tortură de păianjen, cu seringi, cleşti şi alte chestii simpatice cu care mă îndeletniceam în copilăria-mi, dar apoi mi-am dat seama că termenii şi condiţiile YouTube-ului zic că nu e voie. Rezultatul îl vedeţi mai sus, dar vă spun: dacă aş fi beneficiat de minima colaborare cinematografică a animalului, National Geographic scria pe tricoul meu când mă plimbam prin jungla amazoniană…

Butterfly effect? Ce ziceți de semafor effect?

Trezit, duș, îmbrăcat, condus, pauză de semafor. Întâlniri, cafea, cheeseburger, facturi, condus, pauză de semafor. Muncă, muncă, „muncă”, condus, pauză de semafor. Și așa mai departe. Așteptând la un semafor am realizat o chestie: majoritatea dintre noi ne mișcăm zilnic ca niște furnici în diverse scopuri mai mult sau mai puțin inutile. Invariabil, întâlnim semafoare în drumurile noastre. Pauzele astea nu ni le dorim, dar le respectăm. Semafoarele nu dirijează astfel doar traficul ci implicit și cursul vieților celor din trafic. Dacă aș crede în chestii SF, ce implică păpușari ai destinelor, aș paria că aceștia se folosesc și de semafoare pentru a ajusta viețile noastre așa cum vor ei. Știu că absolut fiecare lucru din jur cu care intrăm în contact  ne influențează cursul existenței mai mult sau mai puțin, dar 60 de secunde la semafor e o groază de timp care e imposibil să nu aibă un impact vizibil asupra a ceea ce se va întâmpla cu tine în viitor. Să nu mai zic când prinzi cinci semafoare nesincronizate la rând 🙂 Pe termen scurt, n-ai cum să eviți efectul temporal al semafoarelor. Stai 60 de secunde la semafor și, după ce pleci, la 50 de metri ești lovit de un autobuz. Sau, din cauza semaforului, pierzi șansa de a tampona mașina celei care ar fi putut să-ți fie nevastă. Totuși, pentru a contracara efectul pe termen lung al semafoarelor malefice, există soluții. Una dintre acestea este pierderea de vreme. Îți stabilești, în cursul unei zile, câteva intervale orare fixe de frecat menta. Acestea au rolul de a anula efectul semafoarelor. Ajungi cu cinci minute întîrziere din pricina unui semafor? Nicio problemă, mai ai 25 de minute de frecat menta, iar programul tău nu va fi afectat nicicum, resetând astfel înlănțuirea de evenimente declanșată de culoarea verde.

***

De Revelion mergem la Viena. Viena a fost primul oraș din afara țării pe care l-am vizitat. Va fi cu siguranță o plăcere să-l revăd.

Vienna is THE city of bon vivants. This is particularly true on New Year’s Eve when the old town is given over to exuberant celebration and dance – when high spirits abound, whether at gala dinners, prestigious balls, concert halls or chic bars.

On 31 December, Vienna’s old city center transforms into a giant party zone: Top entertainment is guaranteed by the New Year’s Path, which winds its way from City Hall through the narrow lanes of the city center. Along the New Year’s Path, dozens of gastronomes serve you punch and culinary treats. Eleven stations provide humorous entertainment with a show program, waltzes, an operetta, rock, pop and folk music as well as a DJ line-up. The Vienna Dance Schools offer crash courses in the waltz, and a large fireworks display draws the crowds to the Prater.

De Crăciun (fără “fie ca”-uri)

În primul rând fuck the weather. Dă-o-ncolo de treabă, să ningă ca-n povești timp de o săptămână, cu temperaturi constant negative, numa bune să se pună zăpada, după care, cu două zile înainte de Crăciun se duce tot, dar TOT, dracului. 15 grade, apă, ploaie, noroaie, șuvoaie de lichid de parbriz…

***

Din ciclul vecinii mei. Prima noapte de ninsoare. Zăpadă peste tot, inclusiv pe mașini. Nu-i nimic, curățat dimineața mașina, plecat la treburi. Venit seara. În drum spre scara blocului observ o mașină cu ștergătoarele ridicate. Mă mir, fiindcă unde stau eu acum e loc de parcare ca la hipermarket, și nimeni nu încurcă pe nimeni. Hm, deci au început deja să și-o tragă pe pozițiile de parcare, îmi zic, și intru în bloc. În timpul nopții a nins iar. Dimineața, în drum spre mașină, văd alte trei mașini cu ștergătoarele ridicate. WTF? Seara, când ajung acasă, rămân trăznit: toate mașinile erau cu ștergătoarele ridicate. No, mi-am pus neuronul la contribuție și am elucidat misterul: un vecin s-a gândit el că ar fi interesant să-și ridice ștergătoarele pentru ca să nu i se lipească de geam deoarece ningea. Nu ningea cu superglue, dar el probabil n-a vrut să riște. Nu are sens? Știu, însă ideea lui a devenit Miss Ideea 2009 în mai puțin de 24 de ore, fiind adoptată de tot blocul. Puterea spiritului de turmă mă uimește încă o dată.

***

Românii nu au pic de bun gust la împodobit exteriorul caselor cu ocazia sărbătorilor. Vorbesc despre instalațiile cu beculețe care, de vreo câțiva ani, au început să fie puse de conaționali și prin alte locuri decât pe eternul brad. Știm cu toții cum își împodobesc americanii casele de Crăciun. Copil fiind, vedeam în filme locuințe împodobite care de care mai creativ, cu mii de beculețe în toate culorile. Dacă americanii au o experiență de peste juma de secol în așa ceva, românii sunt abia la început. Și se vede. Am avut ocazia să constat fenomenul pe ruta Cluj-Baia Mare. Astfel, avem de a face cu două feluri de kitsch. Primul este generat de ăia pe care nu-i lasă zgârcenia/portofelul să cumpere mai mult de o instalație pentru exterior. Asta rezultă într-o dâră strâmbă de lumină pe-un colț de marchiză sau deasupra unui geam. Casa arată mai rău decât dacă n-ar fi împodobită. Apoi sunt aceia care bagă bani în zeci de instalații de toate culorile, dar pe care nu îi duce capul să le așeze într-un mod ordonat. Dacă la americani o casă ar arăta așa:

la români arată ca cea de mai jos (cu verde, roșu și galben am marcat instalațiile):

***

Am primit cadou de la soră-mea ceva ce-mi doream din liceu, sau oricum, de așa multă vreme încât am și uitat că între timp am crescut mare și-mi pot permite: un Powerball. Mi-a luat cam juma de oră să învăț să-l manevrez și declar solemn că e o jucărie foarte serioasă, care dă dependență. Această dependență a fost comparată cu cea pentru cubul Rubik, însă eu aș menționa că, spre deosebire de cub care cere un IQ peste medie, bila necesită doar niște încheieturi țapene. It’s fun thou.. I-am comandat și un turometru fiindcă vreau să știu câte turații pe minut sunt în stare să generez :P. Comic spre tragic, dar rămas la stadiul de comic fiindcă s-a terminat cu bine: o colegă de redacție era să leșine după ce s-a jucat 5 minute cu bila. Cică de la leduri. Ar fi fost probabil prima persoană din lume care ar fi dat la rațe de la un Powerball.

***

Navingând prin iTunes Store am găsit o aplicație foto foarte utilă pentru iPhone și pe care am dat 1,59 euro fără să clipesc. Este vorba de TrueHDR, iar numele nu este degeaba: aplicația chiar permite realizarea fotografiilor HDR (High Dynamic Range) direct de pe iPhone, fără trepied și fără procesare ulterioară pe PC. Procedura e foarte simplă: vezi o scenă cu contraste puternice, pornești aplicația, faci o poză cu expunerea setată pe partea întunecată a imaginii (rezultă că zonele luminoase vor fi supraexpuse), apoi o altă poză, din aceeași poziție, în care expui corect partea luminoasă (zonele întunecate vor fi subexpuse sau chiar negre) și gata: aplicația ia cele două poze, le aliniază, le procesează și îți servește imaginea HDR finală care, după cum se vede în exemplele de mai jos, se apropie destul de mult de ce vezi în realitate:

Click aici pentru mai multe exemple.

***

Bradul. Checked, ecologic, a treia utilizare.

Filme și nudul lui Dobre

Ieri am văzut două filme: Law Abiding Citizen și The Box. Primul, cu Gerard Butler și Jamie Foxx, este un thriller destul de bun, cu multe scene șoc și cu o poveste “fresh”. Când zic scene șoc, mă refer în special la una, din cauza căreia am scăpat un “Aii să-mi f** două palme!”. N-o divulg, vă las plăcerea s-o experimentați. Subiectul filmului: un bărbat (Gerard Butler) marcat de uciderea soției și a fiicei, decide nu doar să le răzbune ci să distrugă tot sistemul care a permis ca unul dintre ucigași să scape cu o pedeapsă minimă. Și iadul se dezlănțuie. Cu mențiunea că justițiarul își va duce la îndeplinire planul în timp ce este în închisoare.

Al doilea film, The Box, cu James Marsden și Cameron Diaz, m-a făcut să regret că am dat banii. A început interesant,  însă s-a dovedit a fi genul acela de film în care nu ești sigur despre ce a fost vorba după ce ai ieșit din sală. Exact ca în Dosarele X, cu care are multe în comun. De văzut pe DVD.

***

A fost lansată versiunea 4 beta a Google Chrome care în sfârșit permite folosirea plugin-urilor, sau, cum le zic ei, extensiilor. Asta mă va face probabil să renunț la Firefox definitiv. Aș avea nevoie doar de Twitterfon și de încă vreo alte două unelte dragi mie care mai mult ca sigur că vor apărea și pentru Chrome. Pentru început am instalat extensia Cooliris care face din găsirea pozelor, clipurilor și a știrilor un adevărat spectacol. Priviți:

***

Ieri am fost să luăm globuri, lumânărele și alte chestii colorate de la Nobila Casa. Și cum sufeream eu ținând coșul în care Laura arunca în neștire tot pe ce punea mâna, îmi pică ochii pe o pictură nud. Lăsând la o parte faptul că se potrivea ca nuca în perete cu atmosfera, nudul ăsta semăna cu cineva. N-a durat mult și mi-a picat fisa: Oana Dobre. Cine îi personajul? Este ziarista blondă invitată des la Sinteza Zilei a lui Gâdea, emisiune la care eu nu mă uit fiindcă am stomacul sensibil. Da’ când e blonda zăbovesc un pic, fiindcă mi-i simpatică. Revenind la nud, aș zice că seamănă, poate a fost pictat de un fan:) Bara neagră am pus-o eu, că-s pudic:P.

Începem să mişcăm câte ceva?

Aşa n-am chef…

***

În ziua în care ne-am întors din concediu am găsit vreo 10 grade în apartament. Plantele erau cu 3 frunze în groapă iar la centrală un bec roşu arăta că s-au întâmplat chestii interesante cât am fost plecaţi. Nu-i bai, am repornit centrala, un calorifer electric, calculatoru, becurile, practic orice se încălzeşte cât de cât. După vreo 3 ore câştigasem 3 grade, numai că noaptea veni… Şi cu ea cele -14 grade prevestite la meteo. Şi brusc iar bec roşu la centrală. Adică se luase gazul şi noi nu ajunsesem nici la 15 grade. Şi încă nu începuse criza gazelor, sau poate mai ştii, o început cu Floreştiul. Am sunat la EON Gaz la ora 0:02 şi, minune mare, pe la 1 AM s-au înfiinţat doi neni care, după încă două ore de trebăluit la intrarea în scară, au reuşit să schimbe nu ştiu ce regulator care murise de frig, rezolvându-ne glorios problema. Interesant că nici un vecin nu a sunat, deşi tot blocu vibra de la clănţănit de dinţi. Mă rog, am dat la maxim tot, culcat, dimineaţa aveam din nou cele 21 de grade, confort termic absolut.

***

Mare ţeapă cu plasele ecologice de la Cora. Pentru cei căscaţi ca mine e ţeapă, în rest e bună iniţiativa. De la 1 ianuarie Cora nu mai dă zeci de pungi de plastic gratuite pentru ca să-ţi bagi cumpărăturile în ele şi apoi să ţi se rupă în parcare în timp ce te chinui cu un deget să deschizi portiera cu ele în mână. Am zis ok, e pentru mediu aşa că am luat o plasă ecologică la 2.8 lei. Nu că aş fi avut alternativă. Evident că nu m-am dus cu ea data următoare când am fost la cumpărături. Aşa că am mai luat una. Şi în ziua următoare încă una.

***

Nu înţeleg o chestie administrativă. Eu, ca şofer prin Cluj, ştiu locaţia a cel puţin 50 de gropane cât casa distribuite prin tot oraşul pe arterele principale, care se adâncesc în linişte şi pace de cel puţin un an şi pe care le ocolesc de fiecare dată ca să nu-mi rup maşina. Majoritatea sunt canale neaduse la nivel. Deci dacă eu, care nu umblu prea mult cu maşina, le ştiu aşa bine, chiar nimeni altcineva care ar putea lua măsuri nu s-a lovit de ele până acum?

***

În FHM o remarcăm pe Cristina Rus, cu noile sale dimensiuni 180-120-180. Pe copertă o vedeţi cum încearcă să se îngusteze trăgând de ea în sensuri opuse.

Mihaela Rădulescu apare în Esquire şi în The One arătând finally tot ce ar fi vrut să arate de când este ea ~divă, da’ nu putea că avea soţ cu pretenţii. Eu aş pune pariu că până la sfârşitul anului o vedem (dacă vrem, desigur) în Playboy. Ea va poza, oricum. Mai ales că face 40 de ani şi are un pretext obosit folosit de toate în-curând-babele disperate de perspectiva ofilirii: “FEMEIA ADEVĂRATĂ, doar la 40 de ani”. U’ll see.

***

După îndelungi cercetări şi testări pe cobai obezi, McDonalds a venit cu un nou produs revoluţionar pentru România: caşcavalul pane. Avem astfel 4 bucăţele (sau mai bine bucăţici) de caşcaval într-o cutie de carton în care ar încăpea 10, la preţul de 7 ron. Acuma fără modestie, caşcavalul pane pe care îl fac eu cu mâna mea îi dă şuturi în cur la orice oră celui de la Mac, mai ales că, pe lângă dimensiunile de tot râsu, ăla are şi o crustă de juma de centimetru în care nici nu vreau să mă gândesc ce au pus “cercetătorii” lor.

***

Întrebare: de ce, după ce le-ai aplicat nşpe mii de filtre în Photoshop, ţi-ai expune pozele de nuntă într-o galerie online, lăsând totuşi neretuşată chestia aia, atât de nefericit plasată?
În galeria respectivă “the third nipple” apare în aproape toate pozele.

De la vis la aluniţa coşmar

Toţi visăm la o lume cum vezi în filmele SF în care tehnologia să se integreze simplu şi eficient în vieţile noastre, sporindu-le calitatea. A visa e uşor şi sănătos. Ce vedeţi mai sus e un concept care chiar pare din viitor însă nu este doar un produs al unei imaginaţii avangardiste. Nokia şi o echipă ce se ocupă cu studiul nanotehnologiilor din cadrul Universităţii Cambridge au trecut de la stadiul de vis la cel de concept implementabil. Câţiva ani ne despart de nişte inovaţii tehnologice care vor schimba modul în care interacţionăm cu dispozitivele mobile. Imaginaţi-vă un “telefon” care se poate împături, se încarcă prin energie solară, nu se poate murdări şi este dotat cu senzori care “analizează” mediul din jurul său. Mai multe informaţii, inclusiv un clip foarte sugestiv, aici.

Featured in The Museum of Modern Art “Design and The Elastic Mind” exhibition, the Morph concept device is a bridge between highly advanced technologies and their potential benefits to end-users. This device concept showcases some revolutionary leaps being explored by Nokia Research Center (NRC) in collaboration with the Cambridge Nanoscience Centre (United Kingdom) – nanoscale technologies that will potentially create a world of radically different devices that open up an entirely new spectrum of possibilities.

Morph concept technologies might create fantastic opportunities for mobile devices:

– Newly-enabled flexible and transparent materials blend more seamlessly with the way we live
– Devices become self-cleaning and self-preserving
– Transparent electronics offering an entirely new aesthetic dimension
– Built-in solar absorption might charge a device, whilst batteries become smaller, longer lasting and faster to charge
– Integrated sensors might allow us to learn more about the environment around us, empowering us to make better choices

***

FHM-ul de luna asta. Am trecut peste faptul că au pus-o pe Andreea Bănică pe copertă, lucru total neinspirat şi expirat. Fata plăteşte bine aşa că treaba ei, să se admire cât mai poate. Am zis că revista are multe pagini şi n-o să mor eu dintr-un pictorial. Am murit însă pe jumătate din altă cauză. Aşa cum Andreea Bănică se afişa strălucind ca o minge de cauciuc sub 64 de filtre Photoshop, la polul opus am întâlnit-o pe fata de mai jos. Pictorialul e preluat dintr-o ediţie străină, deci băieţii l-au trântit în pagină fără să le pese ce-i acolo sau să le treacă prin cap că unii citesc revista mâncând. Behold the horror:

Notă: chiar nu am nimic cu o aluniţă discretă ici, colo, dar… that’s far from being an “aluniţă