Category Archives: Uncategorized

Despre moarte

Săptămâna trecută pe vremea asta îl vizitam pe tata la spital. Îi arătam poze cu Vlad, îi povesteam cum evoluează sarcina Laurei și plănuiam să mergem undeva să zburăm cu drona când va ieși de acolo. Tata era internat la Polaris, un spital de recuperare nou aflat la ieșirea din Cluj spre Zalău. Era acolo de două săptămâni, după ce a trecut printr-o operație grea la Chirurgie 1. După zece zile la terapie intensivă și încă o săptămână într-un salon, nu era pregătit să meargă acasă, în condițiile în care abia putea face câțiva pași și nu se putea hrăni singur decât cu mare greutate.

Tata avea cancer la esofag iar în urmă cu fix un an a fost nevoit să facă prima operație. Tot grea, dar din care s-a recuperat mult mai repede. Au urmat chimio și radioterapie, după care viața lui a decurs relativ normal până în martie anul acesta când, în urma unui control, a reieșit că tumoarea a revenit agresiv. Lipsa unei intervenții chirurgicale ar fi însemnat că în scurt timp nu ar mai fi putut înghiți nimic, iar asta îl condamna la o perioadă de chin cu final previzibil.

Susținut de noi, tata a luat decizia să treacă printr-o nouă operație, de data aceasta realizată de profesorul Constantin Ciuce, care a acceptat să analizeze cazul și a considerat că intervenția ar merita făcută. Intervenție care presupunea ca tumoarea să fie din nou înlăturată, împreună cu ce a mai rămas din esofag și stomac după prima operație. Știu, nici eu nu credeam că se poate așa ceva.

A trecut operația, au trecut zilele grele din ATI iar tata a ajuns în cele din urmă la Polaris. „Spitalul” Polaris este mai degrabă un hotel în care te poți pune pe picioare, sub supraveghere oarecum medicală, după o intervenție grea. Sau poți muri, după caz. În cazul lui tata lucrurile păreau să evolueze pozitiv. Foarte încet, dar aveam speranțe că va ieși de acolo. Mânca, se mișca prin salon, se uita la filme, făcea rebus. Eu și soră-mea îl vizitam aproape zilnic. 

***

Joi, 20 aprilie, ziua aceea în care a nins aproape continuu, a fost penultima zi din viața lui. La un moment dat în cursul după-amiezei, în timp ce povestea cu sora mea care tocmai venise în vizită, a început să aibă dureri abdominale puternice. Atât de puternice încât a urmat pierderea cunoștinței. Cei de la Polaris l-au stabilizat, i-au dat morfină și l-au conectat la un aparat de monitorizare. Între timp am ajuns și eu iar tata își revenise. Nu mai avea dureri, putea vorbi și se putea mișca dar în același timp se vedea că starea lui se înrăutățea. Au decis să cheme salvarea, fiindcă îl suspectau de hemoragie internă.

Salvarea a venit după două ore. Da, ați citit bine, FIX două ore din momentul primului apel. Din ce-am înțeles, doctorița de la Polaris a chemat o salvare cu medic. Se pare că, deoarece apelul a fost făcut dintr-o clinică, fie ea și clinică-hotel, cum e Polaris, cazul nu a fost considerat prioritar pentru cele doar două salvări cu medic câte există în Cluj. Asta deși, după cum s-a dovedit a fi cazul, tata murea iar cei de la Polaris efectiv n-aveau cu ce să-l ajute. Degeaba am sunat toți la 112, trecând de la politețe și îngrijorare la disperare, răspundeau doar roboți umani dresați să ofere răspunsuri standard. „În cel mai scurt timp”. După două ore deloc scurte au apărut doi bărbați în portocaliu și o femeie roșcată cu ochelari, probabil medicul. Încet, agale, ziceai că nu-și băuseră cafeaua. „Aici e pacientul?” „Da. De ce v-a luat două ore să ajungeți?” Femeia de la salvare se uită la mine cu cea mai inexpresivă figură pe care am văzut-o vreodată și îmi zice „Cred că ați nimerit schimbul de tură”. La răspunsul ăsta m-am considerat îndreptățit să-i zbor dinții din gură, dar am reușit să-i spun doar „Înțeleg. Ce să facem, mai mor oamenii, nu?” Am plecat spre unitatea de primire a urgențelor din Cluj înaintea lor, dar m-au ajuns din urmă și depășit apoi la un semafor. E ireal momentul când conștientizezi că în salvarea care tocmai a trecut în viteză pe lângă tine e tatăl tău. Când am ajuns în oraș, la alt semafor, aceeași salvare a trecut din nou prin fața mea. O luase pe altă rută.

***

La urgențe nu l-au mai pus să aștepte și l-au trecut direct la ATI. Prin ușa întredeschisă vedeam cum se agită personalul și știam că e vorba de tata. După puțin timp a apărut un medic, Radu Seicean aveam să aflu ulterior, care mi-a spus exact în termenii ăștia: „Trebuie să-l bag în operație. Are o hemoragie internă și nu știm de unde. Dacă-i prea sus și nu ajung la sursă e nașpa. Am vorbit și cu profu’ (n.a. se referea la Ciuce, care l-a operat și care era în concediu) și a zis să încercăm” „Și operația cât durează?” „Stai că nu știm dacă mai pleacă de pe masa de operație. Va dura”. Simțeam că amețesc. Cineva mi-a dat să semnez vreo zece foi. Am semnat. Au zis să plecăm, că ne sună ei. Trecuse deja de ora 0:00. Am stat treaz până la ora 3 și am adormit cu telefonul în brațe, pus pe vibrații ca să nu se trezească Vlad. M-am trezit la șapte. Aveam un apel nepreluat. Mi-a fost frică să sun. M-a sunat în schimb mama, care sunase între timp la clinică și aflase că tata ieșise din operație și e la ATI, dar nu a primit alte detalii. După cinci minute mă sună din nou un număr. Era chirurgul. Mi-a spus, la fel de franc, ce mă așteptam deja: nu a putut face nimic pentru tata, care a făcut o hemoragie din vasele de sânge care hrănesc ficatul, stomacul, pancreasul și splina. Vasele erau extrem de fragile și nu au mai putut fi suturate ci doar legate. Ceea ce însemna că organele respective erau compromise. Ceea ce însemna că tata mai avea maxim câteva ore de trăit. Am avut pe limbă multe „Dar ce-ar fi fost dacă…”-uri, însă mi-am dat seama că întrebările mele nu vor schimba cu nimic deznodământul.

Am ajuns la terapie intensivă. L-am văzut. Era intubat, sedat, inconștient. L-am mângâiat pe frunte și am plecat. Am anunțat restul familiei.

Sora mea a fost cea care a primit telefonul cu ora decesului, după care m-a sunat și pe mine. Ne-am dus împreună. O asistentă, cred, nu știu exact ce era, ne-a recomandat să nu intrăm să-l vedem și a început să ne povestească despre procesul extrem de complicat prin care urma să-l luăm acasă. Tonul vocii ei și faptul că a schițat și câteva zâmbete în timp ce vorbea cu noi m-au enervat teribil. Ținând cont că au de a face frecvent cu decese, poate ar trebui să angajeze naibii o persoană care știe să comunice uman cu rudele decedaților și care poate să ofere niște informații concrete într-un mod coerent. Tot ce-am aflat de la tanti zâmbitoare a fost că în ziua respectivă nu se putea face nicio formalitate și că e cam nasol că tata a murit la început de weekend fiindcă mulți din cei care trebuie să pună ștampile nu vor fi la sediu și s-ar putea să-l putem lua de acolo abia luni. Consternare.

***

Am revenit cu soră-mea la spital sâmbătă dimineața, după ce în prealabil au fost mobilizate forțe superioare care ne-au promis că se va încerca grăbirea procesului dar să nu ne facem mari speranțe, că doar suntem în România. Am semnat un document că doresc să nu se facă autopsia, care efectiv nu-și mai avea rostul la cât de cunoscut era cazul lui tata, și apoi am pendulat vreo patru ore printre diverse săli, ajutați de cel puțin 20 de oameni diferiți, pentru a obține niște ștampile și în final un act de constatare a decesului care permite firmei de pompe funebre să ridice corpul neînsuflețit de la morgă. Am obținut actul fix la ora când cei de la morgă închideau. Între timp sosise mașina cu sicriul din Alba Iulia și hainele pentru tata. I le-am dus omului de la morgă. Așteptând o ultimă ștampilă, am discutat cu șoferul despre diverse modele de sicrie, incinerare, înmormântările la țigani și alte chestii extrem de interesante… Apoi am trecut, probabil, prin cea mai traumatizantă experiență din viața mea, fiindcă l-am ajutat pe șofer să ducă sicriul în morgă. Iar acolo, pe hol, era tata pe o masă. Îmbrăcat în costum. Am plâns. Deoarece n-am mai apucat să fug de acolo, a trebuit de asemenea să văd cum doi oameni îl iau de pe masă și îl pun în sicriu. Mașina cu sicriul a plecat spre Alba iar eu și cu soră-mea am mers la Primărie să ridicăm certificatul de deces, fără de care popa nu l-ar fi îngropat.

Apoi am plecat și noi spre Alba Iulia, fiindcă, din păcate, urma spectacolul priveghi-înmormântare-parastas. Priveghiul se face acum într-o capelă, nu mai e ca pe vremuri în casa celui decedat. Capela e lângă cimitir și, la prima vedere, lucrurile se desfășoară destul de civilizat. La a doua vedere nu e chiar așa. Deși capela e cam cât o sufragerie mai mare, în ea sunt înghesuite nu mai puțin de cinci sicrie. Acoperite cu niște capace de sticlă ce fac parte dintr-un sistem ingenios de refrigerare. Asta nu schimbă faptul că, atunci când intri, poți avea ghinionul de a te uita la patru morți până să ajungi la cel pe care l-ai cunoscut. Noi i-am scutit pe cunoscuți de experiența asta punând o poză cu tata în fața sicriului. Evident capela e aproape permanent plină de oameni, flori și lacrimi.

Pe tata au venit să-l vadă mulți oameni la care mă așteptam dar și mulți pe care nu i-am văzut niciodată. Am apreciat extrem de mult că au venit colegii lui de cameră din facultate, care mi-au povestit despre cât de pasionat era de chitară și cât de frumoasă le-a fost viața în cămin.

Fiindcă nu am mai trecut niciodată prin ceva similar, eu am oscilat între resemnare, milă față de suferința groaznică a bunicilor mei, milă pentru soarta tristă a lui tata și greutatea de a accepta că pur și simplu nu mai există un om care, cu bune și cu rele, era parte din viața mea până deunăzi.

După două zile de priveghi epuizante psihic a urmat înmormântarea, ce a avut loc pe un vânt turbat și înghețat. În acest context slujba a părut interminabilă iar răbdarea mea de a asculta nonsensurile preoților a fost pusă greu la încercare. Mai ales în momentul în care unul dintre preoți a decretat că fiecare moarte din lumea asta își are rostul ei. Necunoscute sunt căile călăului.

***

S-a terminat. Odihnește-te în pace, tată.

Cubul

Mă jucam într-o zi cu Vlad în camera lui și dau de un cub Rubik, primit cadou cândva, nu mai știu de la cine (LE: se pare că l-a „împrumutat” Vlad de la tușă-sa). Cubul era ca nou, neamestecat, imaculat. Hmm, chiar nu l-a amestecat nimeni până acum? No problem, la asta mă pricep. Și-l amestec, conștient fiind că n-aș fi capabil să-l fac la loc nici în regim de tortură medievală. Peste două zile, în timp ce Vlad îmi enumera mărcile mașinuțelor din colecție pentru a doua oară consecutiv, îmi pică din nou ochii pe cub. Care era rezolvat. Say what? „Iubi, tu nu mi-ai zis niciodată că știi rezolva cuburi Rubik” „Cred că fiindcă nu știu, de-aia nu ți-am zis. Dar avem cub Rubik?” răspunde nevasta din bucătărie (s-o nimerit să fie în bucătărie, tăceți). Mă uit la Vlad, Vlad nu se uită la mine. Îmi aduc însă aminte cu câtă dexteritate manevrează o lingură plină cu supă și mă liniștesc. N-avea cum fi el. Iau cubul, îl amestec iar. Evident că ziua următoare cubul mă aștepta, rezolvat, fix unde l-am lăsat. Ok, să nu ne panicăm. „Vlad, focus, cine s-a jucat cu cubul ăsta AZI?” „Lala”, a răspuns repede copilu’, înțelegând probabil că taică-su e la un pas de a chema DNA-ul. Cine-i Lala? Bona lui Vlad, care ulterior și-a recunoscut superputerea foarte nonșalant: „A, da, nu-i mare lucru…”

Deci

„N-am înțeles, care-i faza, de ce vă entuziasmați așa? Ce face ăla atât de interesant?” adică: „Dacă observ ceva foarte popular înseamnă că nu-i demn de atenția mea și vreau neapărat să știe toată lumea ce puțin îmi pasă”.

„Îmi explică și mie cineva ce se întâmplă și despre ce vorbiți?” adică: „Este un moment excelent să cerșesc atenție. Dacă mă documentez singur nu primesc atenție”.

Dacă vrei să identifici egocentrism în stare pură, nu trebuie decât să arunci un ochi pe Twitter în timpul desfășurării unor evenimente de orice fel. A sărit Felix ăla de la marginea spaţiului cu paraşuta. Cumva, în ochii și după logica unora, se pare că a făcut un lucru de mare rahat. Pentru că totul a fost doar o reclamă, iar cei de la Red Bull sunt niște nesimțiți ordinari că au îndrăznit să sponsorizeze așa ceva. Că sunt bani aruncați aiurea pe un record aiurea. Că ce rost avea?! Se pare că sunt mulți care nu înțeleg că oamenii fac uneori chestii pentru simplul fapt că pot. Oamenii cu mulți bani își permit să facă chestii inedite tot din același motiv. Adică e mișto când salvează balene și hrănesc subnutriți africani, dar cu bani se pot face lucruri mult mai interesante pe lumea asta. Ca să nu mai zic câte se pot face deasupra ei. Și uite așa în felul ăsta ajungem să vedem live cum arată Pământul de la 39 de kilometri altitudine în cealaltă parte a planetei, să trăim câteva momente de emoție cât timp un om se îndreaptă spre sol cu viteza sunetului și pare că pierde controlul… niște evenimente care pentru unii nu înseamnă absolut nimic, fiindcă nu-i afectează  în mod direct. Deși nu voi înțelege niciodată cum poți fi atât de miserupist față de ce se întâmplă în lume, am învățat să accept că pentru astfel de oameni important în viață este dacă vine mașina să ducă gunoiul, să știe că negrii din Africa au ce mânca sau să adune cât mai multe like-uri la poza cu noua freză. Să fie sănătoși. Cel mai tare mă enervează însă cei care reacționează de parcă Red Bull le-a umblat în conturi ca să sponsorizeze saltul din balon, și behăie isteric despre inutilitatea acțiunii, întrecându-se în ironii. Asta deși contribuția lor este zero în orice situație, indiferent dacă Red Bull ar construi un hotel de cinci stele în spațiu sau dacă ar salva toate focile și delfinii din lume. Și atunci ce sens are să te apuci să-ți dai cu părerea despre cum ar trebui să-și cheltuie alții banii?

***

De curând am zburat și io cu balonul până pe la 700 și ceva de metri, deci puțin sub cei 39.000 ai lui Felix. N-am sărit.

***

Mai multe poze și fotografii (cică există o diferență între cei doi termeni) cu baloane și alte cele, pe pagina mea foto de pe Facebook. Click pe poza de mai jos pentru a ajunge pe acel tărâm minunat, ce îmbie la Like peste Like

Cu vecini

Nu știu dacă am mai scris despre vecinul din apartamentul de deasupra mea. Oricum, mai merită câteva rânduri, fiind un special. Zilnic, el sau ea scapă ceva pe jos. Acel ceva seamănă, după sunet, cu o bilă care cade pe gresie. Și se aude așa un țââc pâc pâc pâc pâc pâc pîc pîc… De zeci de ori pe zi. Și noaptea. Mor de curiozitate să știu ce-i chestia aia. Într-o noapte a scăpat însă o bilă de vreo 20 de kile, am dedus io, sau ceva ganteră, halteră, pe nevastă-sa… încât s-a zguduit blocul iar inima mea s-a oprit preț de o secundă. Toate astea au loc în pauzele în care nu găurește ceva cu bormașina sau nu bocănește cu ciocanul. Este imposibil să te muți de trei ani și tu încă să amenajezi două nenorocite de camere. Probabil că vă este cunoscută povestea totuși.

Mâine este ziua răzbunării! Am luat niște șine, că-mi schimb draperiile, iar șinele trebuie montate. De tavan. Prin găuri, multe găuri. Cu bormașina. Când? La o oră potrivită: 11 pm. Cred că termin până la 0:00, dar nu se știe.

***

Am tot încercat să-mi ignor vecinii, sperând ca și ei să facă același lucru în cazul meu. Să ignor că absolut de fiecare dată când vin acasă îi găsesc la grătar în spatele blocului, sau la bere, sau la pierdut vremea. Și absolut de fiecare dată să trec prin fața lor, iar ei să-mi studieze plasele, cutiile sau ce mai car eu. Să știe ora la care plec și la care vin, când duc gunoiul sau când ud florile de pe balcon. Nu există moment al zilei în care să nu fie un grup de gardă în dreptul grătarului ce ocupă un loc de parcare și nu e strâns de-acolo niciodată. Din păcate perioada de ignorare s-a terminat, și nu din vina mea. Cu câteva zile în urmă, după ce am parcat mașina și am ieșit din ea, aud din “cer”: “Vecine… Veciiine!”. Mă uit și-l văd la balcon. “Mută-ți și tu mașina un pic mai în spate, ca să pot și eu ieși”. Mă uit la mașina lui, mă uit la el, nu zic nimic. Zice el în schimb: “Dacă vine cineva și parchează în spatele meu nu mai pot ieși”. În spatele lui, la doi metri, fiind grătarul. Intangibil și respectat, șansele ca să fie mutat de cineva pentru a parca în locul lui erau minime spre zero. Dar vecinelul curului știa asta, doar că îi era lene să dea un picuț cu spatele ca să iasă pe lângă mine. N-am scos nici un sunet, în schimb am intrat în mașină și am demarat cu scrâșnet de roți (și de dinți) până în capătul opus al parcării, ca să-i fac loc. Încă un cuvânt despre parcări din partea altui cretinoid și o să fac ce trebuia să fac de la început. Iau o pensulă și-mi marchez locul de parcare cumpărat odată cu apartamentul, îmi pun un lanț de jur împrejur și inaugurez oficial epoca “Nu parca pe locul meu, că mori!”.

Life sign

N-am murit, doar cheful de scris a atins cote minime, din cauza vremii, răcelii, timpului care nu-mi ajunge.

***

Eu merg la poştă maxim de vreo două ori pe an şi de cele mai multe ori nu pentru mine. Şi încă de acum mult timp am învăţat că la poştă se stă. Până crăpi. M-aş mira să existe în lume instituţie mai ineficientă şi mai generatoare de nervi decât Poşta Română. Ştiu că au investit în ultima vreme în logistică, promovare şi altele, dar au ignorat ca nişte boi “primenirea” personalului de la ghişee, care sunt nişte fosile cu patru clase leneşe şi impertinente. Deci cum ziceam, intru azi în oficiul poştal să plătesc ceva şi văd minunea: un ghişeu la care aştepta o singură persoană. Fericire mare. Care s-a evaporat treptat în cele 25 de minute fix câte au trecut până să-mi vină rândul, timp în care jivina de partea cealaltă a ghişeului a butonat tastatura (cu un deget) şi a clickuit până  am simţit că timpul se dilată, încetineşte şi moare. Probabil a jucat vreo două Solitaire şi a făcut un chat cu fiică-sa între timp, fiindcă cât dracu poa’ să-ţi ia să bagi în “sistem” două plicuri?!

***

Din filmele pe care le-am văzut în ultima vreme:

Wall-E – povestea robotului rămas singur pe Pământul abandonat din cauza gunoaielor, un film de animaţie superb produs de  Disney şi Pixar. Calitatea versiunii pe care am văzut-o a fost execrabilă, tocmai de aceea voi cumpăra dvd-ul când va apărea ca să-l mai văd o dată. Varianta asta pică dacă între timp vine netul de mare viteză la mine în “sat” și găsesc varianta HD.

Kung Fu Panda – excelent, mult umor, animație foarte bine realizată în spcecial la scenele de luptă iar vocile unor staruri precum Dustin Hoffman, Jack Black sau Angelina Jolie aduc un plus de savoare.

Don’t mess with the Zohan cu Adam Sandler în rolul principal a avut multe scene comice mai ales la început, dar s-a tâmpit pe parcurs până la un final stupid.

Prison Break sezonul 4 a debutat de ceva vreme. O cam lălăiește și nu reușește să-mi capteze interesul cum au făcut-o primele trei.

***

Io innebunesc când văd faze de genul ăsta:


Mai presus de lege from OLiX on Vimeo.

***

Dar mi-ar plăcea să văd o reacție a polițiștilor în genul ăsteia de mai jos:

Electorale

Campanie electorală  portocalie în satul Nana, jud Călăraşi. Poză surprinsă în weekend de nişte prieteni. Drăguţ, simpatic, dar dacă pica vreun copilaş din cupa buldozerului şi nimerea sub roţi? (click pentru mare)

***

Şi dacă tot suntem la electorale mi-am dat seama că nu pot vota cu Boc fiindcă nu am buletin de Cluj şi nici măcar nu locuiesc în Cluj. Ar trebui să votez pentru primarul din Floreşti, dar cum n-am nici buletin de Floreşti încă… nu votez. Oricum porcul care a fost până acum primar în Floreşti şi care nu ştiu ce culoare politică are, merită să înfunde puşcăria la câte şpăgi a luat pentru a-i lăsa pe toţi bişniţarii să contruiască fiecare pe unde şi cum l-a tăiat capul. Nici măcar drumuri nu a fost capabil să facă. Şi când zic drumuri mă refer la astupat o groapă acolo unde este asfalt sau aruncat nişte pietriş acolo unde nu este. Să nu mint, de când a început campania electorală avem pietriş pe “drumul” care duce la blocul nostru.

Crappy day

– O zi proastă începe de dimineaţă. Faptul că m-am trezit cu gâtul sucit de parcă am dormit în cap a fost doar semnul prevestitor. Apoi mi-am scăpat o lentilă de contact după care am căutat disperat pentru ca să o găsesc căzută fix pe un săpun (ca fapt divers lentilele de contact nu au voie să ajungă în apropierea oricărui tip de produs de curăţare). Apoi azi am crezut că nu mai ajung la serviciu. Lumea înnebuneşte lunea dimineaţa în sensul că ies toţi la plimbare cu maşinile în aceeaşi direcţie cu mine. Ca să vezi! La asta se adaugă ambuteiaje, basculante şi tractoare care circulă prin mijlocul oraşului, maşini parcate aiurea, claxoane, frâne, înjurături gen Patric, încadrări greşite, ocoliri, buldozere şi compresoare care repară drumul că-i campanie electorală. Plus pietoni care trec strada ca nişte vite nepăsătoare (adică abia se mişcă), dar cu iPodul în urechi. Am ajuns la redacţie cu un chef nebun de somn.

– La magazin îmi iau un Powerade (varianta Coca-Cola la Gatorade-ul Pepsi). Încă nu m-am decis care îmi place mai mult sau dacă ambele sunt de kkt. Dar îmi ţin de sete. În fine, când ajung la casă, o ţigancă bătrână, foarte serioasă: “Domnu’, ăla-i spirt medicinal?” 🙂

– Deşi îmi place Jay Leno chiar dacă ştiu că 99% din ceea ce scoate pe gură într-un show este scris de alţii, interviul pe care l-a luat lui Hillary Clinton a fost jenant de regizat. Totul, de la întrebări şi răspunsuri până la gestică mirosea de la o poştă a piesă de teatru repetată de n ori. Nici o bâlbâială, râsetele lui Hillary parcă erau programate dinainte când să fie hăhăite şi cât să dureze. Discurs steril plus câteva poante cuminţi. Asta nu înseamnă că ceea ce s-a spus nu avea sens. Dimpotrivă, modul în care au fost abordate problemele este cu mult deasupra a ceea ce se discută pe la emisiunile noastre. Şi auzind cum se exprimă unii (Moise Guran de exemplu, analistul economic al Antenei 3 – vorbeşte de parcă zdrobeşte pietre între dinţi). Ideea era că eu “votez” cu Obama.