Category Archives: Poze

Recomandarea zilei: abţineţi-vă de la accidente

Nu de alta, dar riscaţi să muriţi de plictiseală aşteptând salvarea. Am fost câteva zile la mare, unde a fost exact cum v-aţi aștepta să fie la mare. Aşa că mai bine vă zic cum, în drum spre însoritele plaiuri ale hamsiilor, mi-a fost demonstrat din nou în ce ţară penibilă am ghinionul să trăiesc.

Valea Oltului, joi, în jur de ora 14. Nu era prea mare aglomerație, reușisem să depășesc câteva camioane, voie bună, când deodată stop. Coloană, oameni coborâţi pe lângă mașini, fuck. Fiindcă de multe ori am stat în astfel de coloane zeci de minute doar pentru ca la final să pornesc și să nu aflu niciodată de ce naiba am stat, de data asta m-am dat jos din mașină și am luat-o la pas să văd ce s-a întâmplat. N-am mers mult: la vreo 200 de metri, după o curbă ușoară, accident. Un Opel Corsa izbit frontal și violent de o dubiță. Drum blocat complet.

M-am alăturat celorlalţi gură cască, flancați de o ceată de țigani ce se mărea văzând cu ochii. În Opel, o femeie, încă la volan, rănită. Întins pe marginea drumului, pasagerul din dubiță, cu capul spart și probabil ceva oase rupte, se văita. După cum arăta parbrizul dubiței, mai mult ca sigur că nu avea centura pusă. Șoferul dubiței, julit şi el destul de tare, se ținea cu mâinile de piept, dar era în picioare. Pe femeia din Opel, care părea că nu mai are mult și leșină, o ținea un bărbat de mână. Nu era blocată pentru a necesita descarcerare, dar, din ce ce-am înţeles, nu voia sau nu avea putere să se mişte. Nici urmă de poliție sau ambulanță, însă, ținând cont că totul s-a întâmplat cu maxim 20 de minute în urmă și eram prin munți, am zis că e normal. Mă rog, normal să nu fie ambulanța, că o mașină de poliție din satele din apropiere tot ar fi putut veni. Am aflat că mai mulți oameni sunaseră deja la 112. În rest nu era mare lucru de făcut. Apă pentru răniți, cineva a adus o pătură pentru cel întins pe asfalt… Majoritatea ochilor fixaţi pe țiganii foarte vocali, care probabil ar fi poftit la ceva obiecte din mașinile avariate. Și multe păreri. Odată cu trecerea timpului, părerile au degenerat în invective. Adresate poliției și celor de la salvare, care în continuare lipseau. Au trecut în jur de 40 de minute de la producerea accidentului când în sfârșit s-au auzit niște sirene. Era o salvare care venea din direcția Râmnicu Vâlcea. A oprit, lumea a făcut loc. Din ea au coborât doi moși. Au aruncat o privire de la distanță la femeia din Opel, după care s-au îndreptat spre cel întins pe jos. L-au întrebat ce-l doare, ăla a zis că șoldul, au adus o targă, l-au pus pe ea, l-au urcat în ambulanță și duși au fost.

Am presupus că erau niște experți de primă mână, reușind de la distanță să-și dea seama care-i cazul cel mai grav. A, sau poate au preferat să nu se complice. După alte zece minute lungi, din nou sirene. De data asta era o mașină de pompieri, urmată de o mașină de poliție. La aproape o oră de la producerea accidentului! Cu pompierii era și un paramedic, care a evaluat situaţia femeii. După ce au stabilit cum să o scoată din mașină, au realizat că au o „mică” problemă: nu exista mașină de salvare care să o ducă și nu știa nimeni când și de unde trebuie să vină. Polițiștii erau doi, un el și o ea. Ea, cu telefonul la ureche, încerca să „afle amănunte”: „A văzut cineva ce s-a întâmplat?”, „Unde sunt cei din dubiță?”, „S-au dus doamnă, n-au mai avut răbdare”, „Câți erau?”. Pe când mă pregăteam să filmez scandalul ce tocmai se pregătea să explodeze pe subiectul foarte pertinent „Moare femeia aia acolo, cum e posibil să veniţi aşa târziu măgarilor?” primesc mesaj de la Laura: „Hai repede la mașină!!!!”. Panicat că cine știe ce-o pățit, zbor la mașină. De fapt era de bine: exact în dreptul mașinii noastre era un drumeag îngust și noroios printre niște case, care, conform unui localnic, ar fi ocolit locul accidentului. Mașinile mai mici care au prins de veste se înghesuiau deja pe lângă noi. N-am mai stat pe gânduri și ne-am băgat şi noi, reușind astfel, printr-un mare noroc, să evităm încă o oră-două de așteptare. De partea cealalată coloana se întindea pe mulţi kilometri.

***

La mare? Păi:

Din seria „uat dă fac”: supraveghere video contra hobbiților

Un vecin din blocul adiacent a considerat că are nevoie de un grad sporit de securitate și a luat măsuri:

Doar că stă fix la parter.

Cum naiba o fi ajuns la concluzia că n-o să-i treacă nimănui prin cap să vină prin spatele camerei, să-i fută un bobârnac sau să-i lipească o gumă pe obiectiv, după care să-l jefuiască, dacă tot a atras atenția că are în casă chestii ce merită „supraveghere video”?

Aducere la zi

Trăiesc. Încă prin zonă. Încercăm ceva, ca să ne mai complicăm existenţa un picuţ. La sfârşitul lui mai, poate mai iute. Vă anunţ.

Vremuri bune vin și pleacă

Fiindcă beau puțin, fumez deloc și în general nu mă știu „distra”, petrecerile de sfârșit de an mi se par la fel de atractive precum gripa. Drept urmare am urzit cu Laura din timp o deplasare cât mai departe de țărișoară, pentru a fi „acoperiți” în perioada chiolhanului de final de 2012. Destinația Praga, cu popas în Viena. Condus, văzut, pozat, explorat… pentru noi înseamnă fericire. După ce în seara dinaintea plecării am fost ca niște titirezi prin casă împachetând (eu aparatul foto, ea restul bagajelor), după ce ne-am pus fiecare câte cinci alarme la telefoane ca să putem porni la 5 dimineața, când într-un final telefoanele au început să urle… ne-am trezit amândoi gripați. Peste noapte, cum ar veni. Dar așa horror, cu gâtul în pioneze și cu febră cât casa. Blesteme, urcat în mașină și fuga la doctor la prima oră. Explicat omului situația, mai exact că indiferent ce dracu om avea, noi plecăm. Deci să facă orice e necesar și să ne pună pe picioare. Și s-a conformat domnul doctor, după ce a scos din noi câte un litru de sânge și alte cele pentru analize. Injecție cu un cocktail de antibiotice plus rețetă cu ceva pastile și spray-uri și am primit undă verde, nu înainte de a decarta 10 milioane. În două ore eram deja pe drum, să moară de ciudă toți dușmanii, în cazul nostru bacteriile și virușii.

Urmează câteva impresii de călătorie, punctat ca de obicei, că mi-e lene să povestesc mai articulat:

– Drumul prin România îl faci în jumătate din timpul estimat de GPS, fiindcă ar fi culmea să mergi cu 50 la oră 90% din drum. Imediat după graniță, lumea se cumințește.

– Ungurii au șosele foarte bune. Austriecii tot așa. Se conduce calm, cu excepțiile de rigoare, majoritatea de naționalitate română.

– La cehi autostrăzile sunt un coșmar. Foarte interesant, pe cât de proaste-s drumurile, pe atât de vitezomani sunt șoferii. Cam ca ai noștri, cu excepția faptului că cehii au totuși multe autostrăzi unde se pot da în stambă. Asta deși asfaltul e atât de vălurit încât ți se pare că ai roți pătrate.

– Hotelurile: atât cel din Viena (Jufa) cât și cel din Praga (Hotel Excellent), au fost niște alegeri inspirate. Cel din Viena a fost deschis în 2012, deci totul era nou și neîntinat. Foarte confortabil, ne-am odihnit și refăcut. La cel din Praga ne-a spus tipa de la recepție că nu mai au camere duble dar că ne dau apartamentul, fără costuri suplimentare. Deși la început am fost cam neîncrezători și așteptam să vedem care-i „catch”-ul, în cele din urmă am acceptat realitatea: ăia chiar ne-au dat apartamentul.

– În Viena erau români mai mulți decât ne-am fi dorit. În Praga erau în limite acceptabile.

– Schimbatul euro în coroane e o aventură. Cursul variază atât de mult între casele de schimb încât e nevoie de cercetare serioasă pentru a găsi cea mai bună ofertă. Noi am făcut o cercetare foarte sumară, drept urmare am înjurat un pic ulterior.

– Am ajuns și-n locul unde în toamna lui 2005 am cerut-o de nevastă și am făcut o poză. Voi vedeți un pavaj, noi ne-am văzut pe noi de acum 7 ani, eu într-un hanorac cu un număr mai mic luat de peste drum, că muream de frig, ea cu eșarfă roz pal și cu o geantă în care-mi ținea irul pentru buze.

În rest, același oraș minunat pe care-l știam:

– În seara de 31 decembrie fiecare magazin din Praga, indiferent de profil, avea băutură de vânzare la ușă.

– Nu știu cum a fost în alți ani la cehi, dar de revelionul ăsta focurile de artificii n-au fost organizate de autoritățile locale, această sarcină fiind, se pare, delegată publicului. Adică s-a dat liber la vânzarea de pirotehnice. Și s-a ocupat publicul cu vârf și îndesat, transformând orașul în ceea ce sunt convins că era replica fidelă a unei zone de război. Nu neapărat din cauza zecilor de petarde și artificii care bubuiau la fiecare secundă cu mult înainte de miezul nopții, ci din cauza sentimentului continuu că în orice moment ar putea să-ți explodeze în față ceva care să te facă să nu mai apuci 2013-ele, sau să-l apuci într-o ambulanță. Fiindcă am scăpat cu bine, putem spune că ne-a  plăcut experiența. Ca să înțelegeți despre ce-a fost vorba, așa arătau străzile după:

– Ora zero ne-a găsit pe un pod, ideea fiind să avem o panoramă cu focurile de artificii, să facem poze, să ne putem pupa nestingheriți și să fim feriți de bombe. Totul a decurs conform planului până la 00:00:01, când a început să plouă cu șampanie din toate direcțiile. Nici nu știu de ce ne-am mai luat de băut cu noi, era suficient să deschidem gura. Aparatul meu foto a fost botezat cu vreo cinci feluri de alcoale în timp ce captura imaginile de mai jos.

La mulți ani! cui are nevoie.

Mai multe fotografii aici.

Deci

„N-am înțeles, care-i faza, de ce vă entuziasmați așa? Ce face ăla atât de interesant?” adică: „Dacă observ ceva foarte popular înseamnă că nu-i demn de atenția mea și vreau neapărat să știe toată lumea ce puțin îmi pasă”.

„Îmi explică și mie cineva ce se întâmplă și despre ce vorbiți?” adică: „Este un moment excelent să cerșesc atenție. Dacă mă documentez singur nu primesc atenție”.

Dacă vrei să identifici egocentrism în stare pură, nu trebuie decât să arunci un ochi pe Twitter în timpul desfășurării unor evenimente de orice fel. A sărit Felix ăla de la marginea spaţiului cu paraşuta. Cumva, în ochii și după logica unora, se pare că a făcut un lucru de mare rahat. Pentru că totul a fost doar o reclamă, iar cei de la Red Bull sunt niște nesimțiți ordinari că au îndrăznit să sponsorizeze așa ceva. Că sunt bani aruncați aiurea pe un record aiurea. Că ce rost avea?! Se pare că sunt mulți care nu înțeleg că oamenii fac uneori chestii pentru simplul fapt că pot. Oamenii cu mulți bani își permit să facă chestii inedite tot din același motiv. Adică e mișto când salvează balene și hrănesc subnutriți africani, dar cu bani se pot face lucruri mult mai interesante pe lumea asta. Ca să nu mai zic câte se pot face deasupra ei. Și uite așa în felul ăsta ajungem să vedem live cum arată Pământul de la 39 de kilometri altitudine în cealaltă parte a planetei, să trăim câteva momente de emoție cât timp un om se îndreaptă spre sol cu viteza sunetului și pare că pierde controlul… niște evenimente care pentru unii nu înseamnă absolut nimic, fiindcă nu-i afectează  în mod direct. Deși nu voi înțelege niciodată cum poți fi atât de miserupist față de ce se întâmplă în lume, am învățat să accept că pentru astfel de oameni important în viață este dacă vine mașina să ducă gunoiul, să știe că negrii din Africa au ce mânca sau să adune cât mai multe like-uri la poza cu noua freză. Să fie sănătoși. Cel mai tare mă enervează însă cei care reacționează de parcă Red Bull le-a umblat în conturi ca să sponsorizeze saltul din balon, și behăie isteric despre inutilitatea acțiunii, întrecându-se în ironii. Asta deși contribuția lor este zero în orice situație, indiferent dacă Red Bull ar construi un hotel de cinci stele în spațiu sau dacă ar salva toate focile și delfinii din lume. Și atunci ce sens are să te apuci să-ți dai cu părerea despre cum ar trebui să-și cheltuie alții banii?

***

De curând am zburat și io cu balonul până pe la 700 și ceva de metri, deci puțin sub cei 39.000 ai lui Felix. N-am sărit.

***

Mai multe poze și fotografii (cică există o diferență între cei doi termeni) cu baloane și alte cele, pe pagina mea foto de pe Facebook. Click pe poza de mai jos pentru a ajunge pe acel tărâm minunat, ce îmbie la Like peste Like

Eu, prost? Sigur că da!

Să vă zic ce-am pățit, acum că mi-a mai trecut din rușine. Era anul trecut prin august. Parcasem la mall și, lucru rar, mă îndreptam înspre intrare fără a butona la telefon. Ceea ce implicit mi-a oferit ocazia de a observa ce se întâmplă în jurul meu. Și am văzut un țigan mic de statură, așa pe la vreo 17 ani, ce vorbea cu un bărbat aflat într-o mașină, fluturând un inconfundabil iPhone 4 (pe atunci nu apăruse 4S-ul). După toate aparențele încerca să-l vândă omului. Nu a avut succes așa că eu, lovit subit de una dintre acele idei stupide, ce fac? Mă duc din proprie inițiativă la țigan și îl întreb, cu cea mai dezinteresată mină de care îs în stare, cât cere pe telefon. Soră-mea își dorea de multă vreme iPhone și m-am gândit că poate îi fac o surpriză, mai ales că eu, marele expert în tehnologie, n-aveam cum să pic de fraier, nu? Țiganul zice 200 de euro. Eu mă fac că plec. El lasă la 150, eu cer telefonul să-l verific. Mă uit, intru prin meniuri, totul ok, ca nou. Mă fac iar că plec, țiganul zice 100 de euro și 30 de lei bani de taxi. Ba chiar „recunoaște” că telefonul e furat și n-ar fi bine pentru el să mai stea mult prin parcare. Ce face boul de mine? Se duce în mall, scoate bani de pe card și se întoarce în parcare. Țiganul zice „hai mai încolo că-s niște paznici și să nu ne vadă, nu nu, nu te uita că se uită înspre noi”. Eu, pătruns de caracterul „mafiot” al situației, fac cum zice. Rapid, țiganul îmi pune telefonul în mână, eu îi dau banii, el îmi zice „stai că am uitat să scot cartela”, îmi ia telefonul înapoi, după care se răzgândește: „Nu mai avem vreme de cartelă, lasă”, pune telefonul într-o husă roz cu fermoar (hint hint) și mi-l dă înapoi zicându-mi pe un ton panicat: „Nu mă cunoști, da?!”. Eu, țanțoș: „Sigur că nu!”, după care mă urc în mașină, în care încap, în ciuda cozii și urechilor de măgar care-mi crescuseră între timp, pornesc motorul și plec. După 10 metri mă trezesc din prostie. Iau husa roz cu fermoar și dau să o deschid. Se rupe fermoarul. Deja am început să văd roșu. Și roz. Rup în bucăți husa, care, deși era ceva chinezărie, s-a ținut bine nenorocita, și ajung la obiectul hi-tech cumpărat cu 100 de euro și 30 de lei: o bucată de lemn în formă de iPhone, îmbrăcată în bandă adezivă neagră. Normal că degeaba am pierdut apoi jumătate de oră făcând ture cu mașina prin împrejurimi, blestemând. Țeapa a fost ca la carte executată și de vină sunt doar eu, care, deși am citit înainte de pățanie despre EXACT genul ăsta de țepe, am picat de fraier incredibil de ușor la un număr de prestidigitație ieftină combinată cu un joc actoricesc bunicel. Sigur că de atunci de fiecare dată când ajung în parcare la Polus Center mă uit atent în jur. Speranța de a omorî un șobolan moare ultima. Mi-am amintit de pățania mea citind povestea asta, care abia după ce parcurgi comentariile devine spectaculoasă.

***

Spre ce mi-am mai îndreptat obiectivul.

Spre nori de furtună:

***

Spre lună (scuzați editarea din topor, e doar un test de obiectiv):

Prima şi ultima parte sunt vag interesante, cea din mijloc e de umplutură

Zilele trecute, în timp ce aruncam gunoiul, am văzut pentru câteva momente cum arată fără machiaj chestia aia pe care fiecare dintre noi o pictează în diverse culori, fiindcă în stare naturală nu-i tocmai plăcută la vedere. Realitate cred că-i zice. În pungile pe care le duceam la gunoi era o parte din conținutul frigiderului, care s-a defectat. La ghenă, o femeie care căuta prin gunoi. Am început să golesc plasele. În momentul acela femeia s-a repezit și a început să scormonească printre morcovii congelați și alte chestii perisabile pe care nu mai aveam unde să le depozitez și eram nevoit să le arunc. Modul în care a sărit, ca un câine flămând și fără a-mi arunca vreo privire, m-a făcut să-mi fie rușine. De norocul pe care-l am, de a nu fi dus niciodată lipsă de nimic. De faptul că nu am simțit vreo urmă de compasiune sau alt sentiment nobil. De ce nedreaptă e viaţa şi ce aşteptări uneori ridicole avem de la ea, noi ăştia care nu ştim ce înseamnă să te zbaţi ca să supravieţuieşti de pe o zi pe alta. Cum credem că ni se cuvin chestii doar fiindcă le-am avut dintotdeauna.

***

Ziceam de frigider. În 2007, când ne-am mutat, ne-am cumpărat frigider nou, ca să se asorteze cu noul din jur. Lovit de un patriotism idiot, am insistat să luăm Arctic. Acum două săptămâni am remarcat că Arcticul nostru a devenit workaholic. Adică funcționa 24/24. De răcit răcea, dar consuma curent cât o clădire de birouri, iar în final probabil că ar fi crăpat de epuizare. Chemat pe cei de la service. Într-un minut diagnosticul: E compromisă carcasa. Nu mai aveți ce să-i faceți. Nu-i în garanție? Normal că nu. Hm. Faceți o cerere și spuneți că vi s-a defectat carcasa. O să v-o înlocuiască, veți rămâne cu ușile și motorul de la ăsta vechi, în rest va fi totul nou. 250 de lei manopera. Deci cum? Arctic înlocuiește frigidere în afara garanției? Îmi miroase a defecte de fabricație la nivel extins, a căror ascundere se face prin înlocuirea fără nicio obiecție aparatelor stricate. Probabil multe. Am făcut cerere. De mână. Acum trebuie să ne prefacem că nu s-au inventat frigiderele timp de două săptămâni.

***

Un timelapse cu Venus și Jupiter apunând. 124 de cadre pe parcursul a vreo două ore, cu geamul deschis şi cu 5 grade pierdute în apartament. Fiindcă nu am intervalometru, am făcut pozele manual, la intervale nu foarte regulate.

Varianta mai lungă şi HD, pe YouTube

Corect este „mi-ar plăcea”, nu „mi-ar place”

Serios vorbesc. Urmează o conjuncție:

Jupiter, Luna, Venus, blocuri din Florești. De sus în jos

***

Dacă aș putea (cu o superputere sau cu un „app”), mi-ar plăcea să pot „intra” pe ascuns în mințile altora. Dar nu pentru a le afla secretele sau cine știe ce chestii kinky, cel mai probabil plictisitoare. Nu. Mi-ar plăcea să petrec câteva minute în mintea mai multor tipuri de oameni și să le observ succesiunea de gânduri, modul în care raționează și iau decizii. Și să experimentez felul în care persoane complet diferite trăiesc aceleași evenimente mai mult sau mai puțin însemnate: vizionarea unui film, audiția unei melodii pentru prima dată, o dragoste zbuciumată, un acces de gelozie, sexul (ok, asta intră la kinky), momentele de furie, cele de fericire și alte experiențe umane care pot fi și cu siguranță sunt trăite diferit. Fiindcă, nu-i vorbă, împărțim noi toți același genom, dar suntem, din fericire, al naibii de variați. Variați ori în sensul bun, ori în cel „complet neinteresant”, ori în sensul rău. În primu’ și-n primu’ rând aș vrea să observ cum gândește un om mai inteligent și mai organizat decât mine. Trebuie să fie și din ăia, nu? Sau aș vrea să înțeleg cum raționează unul cu multă putere și cu mulți bani. Cum gândește o femeie frumoasă? Dar una urâtă? Cum ia deciziile un om care are cu totul alte principii decât mine? Ce e în mintea unui bătrân aflat aproape de moarte? Cum arată sentimentele unui om ce iubește aceeași persoană de zeci de ani? Cum gândește un om credincios, dar inteligent? 🙂 Dar un om foarte prost aflat într-o funcție importantă? Oare ce e în mintea Papei? Dar în cea a unui fotbalist? Oare fata de la casieria Digi TV știe că mă uit de fiecare dată în decolteul ei? Stai că asta nu se încadrează..

 Nu aș vrea să știu cum gândesc: criminalii, violatorii și alți nebuni degenerați.

4S

E mai rapid ca iPhone 4, dar nu foarte sesizabil. Câştigul în viteză dat de procesorul nou l-am simţit doar în aplicaţiile care cer multe resurse. Majoritatea nu cer. Am apreciat însă calitatea mai bună a sunetului în convorbiri şi camera care face poze excelente, o îmbunătăţire semnificativă fiind observabilă la pozele făcute în condiţii slabe de iluminare. Stabilizarea de imagine în filmări este de asemenea binevenită. Siri mă înțelege dacă vorbesc în engleză cu ea. Nu întotdeauna, dar cred că peste vreo două-trei update-uri va semăna cu computerul vorbitor din Star Trek:). Ca aspect, telefonul e identic cu iPhone 4, cu excepția poziţiei locurilor de pe margini unde sunt delimitate antenele. Aştept cu interes iPhone-ul de la anul care trebuie să vină cu ceva într-adevăr inovator pentru a se plasa din nou în faţa concurenţei.

Am făcut o poză din acelaşi unghi cu 4-le şi cu 4S-ul, pentru a evidenţia diferenţa de calitate dintre camere.

Direct dintr-un vis frumos: Elba

Și m-am întos… Ideea de a merge în Elba a venit cam așa: “Ia uite, sunt bilete ieftine către Pisa în septembrie” (eram în martie) “Hm, dar altceva pe lângă Pisa nu mai e de văzut? Că am auzit că e cam mic orașul…” (se deschide Google Maps) “Păi ar mai fi Florența și relativ aproape văd că-i insula Elba” “Insulă? Gata, mergem!”. Și cam atât. În afară că a fost locul de exil al lui Napoleon, eu nu știam nimic despre insula cu pricina. Au trecut lunile și a venit și ziua în care am pornit vitejește spre meleagurile toscane, înainte de a se face ziuă, că atunci primește Wizzair-ul culoare ieftine de zbor, ca orice low-cost care se respectă. Am aterizat în Pisa, după care am luat autobuzul până la gară, trenul până în Piombino în port și de acolo feribotul “Moby Baby” până pe insulă. Ceea ce a urmat a fost o excursie de poveste, într-unul dintre cele mai faine locuri unde se poate trăi pe Pământul ăsta (și unde trăiesc oameni pe care îmi este cam ciudă, deși ei n-au nicio vină). Am rezervat hotel pentru cinci nopți în Elba, o noapte în Florența și una în Pisa, de unde ne-am și întors cu același avion matinal.

Urmează impresiile și poze alese cu mare greutate din cele peste 3.000 pe care le-am făcut.

Elba s-ar putea rezuma așa:

Dar să detaliem totuși:

Ajunși pe insulă și după ce GPS-ul ne-a zis că avem vreo cinci kilometri până la hotel, am luat autobuzul. Tot GPS-ul ne-a arătat și la ce stație să ne oprim. Pfuai, ce șmecheri suntem. După care am luat una peste bot, deoarece coordonatele hotelului de pe booking.com erau puse de o persoană nu foarte inteligentă cu o aproximație de vreo doi kilometri pătrați. Astfel că am executat o fază ca-n filmele cu proști. Adică așa:

Bun, am ajuns până la urmă la complexul de apartamente, cam prăfuiți de la atâta mers pe marginea șoselei care nu avea trotuare că în Elba nu există acest concept, eu pe deasupra un pic mort, că eram înhămat la trollerul în care Laura a reușit eroic să înghesuie un dulap întreg de haine de-ale ei și un sertăraș de haine de-ale mele. Tot în acea zi ne-am dat seama că, dacă vrem să facem ceva interesant pe insulă n-ar fi indicat să ne bazăm pe autobuze. Circulau prea rar și opreau în prea puține locuri. Așa că ne-am întors în port, de unde am închiriat o mașină. De fapt să nu exagerez, un Panda 🙂 :

Deși inițial ne-am făcut probleme că o să încurcăm grav traficul de pe insulă, ne-am calmat rapid după ce am constatat că viteza maximă cu care se circula era de 60 iar pe lângă noi se deplasau și vehicule cu mult mai mulți ani la bord și de cele mai multe ori cu mult mai puține roți.

***

A doua zi, după niște plajă, am început să explorăm, iar eu să fac febră musculară la arătător de la apăsat pe declanșatorul camerei foto. Insula este un paradis, oricâte pretenții ai avea de la acest termen. Adică are palmieri, flori peste tot, golfuri cu plaje ce le vezi doar prin vederi, apă limpede numai bună pentru scufundări și pozat pești, orășele pitorești cățărate pe dealuri, trasee montane, locuri de privit apusuri și răsărituri etc etc etc, toate însoțite de o vreme cooperantă.

Așezările din Elba sunt atât de frumoase încât le-aș vrea înghețate în timp pentru totdeauna sub forma în care le-am găsit. În Poggio, un minuscul sătuc din vârful unei stânci, vorbeam în șoaptă ca nu cumva să perturbăm liniștea perfectă din jur. Îmi pot doar imagina ce fel de oameni trăiesc în astfel de locuri și ce viață au. Sigur nu are absolut nicio legătură cu cea trăită de noi și mă bucur pentru ei.

***

Majoritatea timpului la plajă eu l-am petrecut pe sub apă. Motivul: am primit cadou de la Laura două aparate foto subacvatice de unică folosință. Fericire supremă. Dacă în prima zi am pozat în neștire doi pești care se plimbau pe lângă mine mai în larg irosind în felul ăsta aproape un film întreg, în cele din urmă mi-o picat fisa că adevărata petrecere se dă la mal, unde, într-o apă de doar un metru adâncime, printre stânci, înotau pești cu duiumul. Lucru mai frumos n-am văzut pe viu în viața mea și mă enerva că nu puteam sta mai mult de un minut să-i admir până să trebuiască să respir.

***

Dacă îți place să explorezi, Elba este unul dintre cele mai potrivite locuri din lume. După urcat și coborât poteci timp de o oră prin pădure, sentimentul de a ieși pe o plajă cu nisip fin și complet goală este de neegalat. La fel, poți urca liniștit pe munții din insulă, nimeni nu te întreabă ce faci sau unde mergi. Răsplata o reprezintă senzația de completă libertate și niște peisaje greu de descris în cuvinte (de către mine).

***

Italienii din Elba sunt simpatici, vor să te ajute, chiar dacă stau extrem de prost cu engleza. În sensul că tu îi întrebi în engleză iar ei îți răspund în italiană. Cât pot ei de detaliat. Dacă nu ai voie cu câini, există semne cu NO DOG, iar dacă nu ai voie tu însuți, ai NO GO! 🙂

Villa Giulia, unde am stat noi, a fost o alegere inspirată. Un complex de clădiri care găzduiau fiecare câteva camere, piscină, plus un restaurant cu terasă, toate răspândite pe un deal plin de vegetație. Personal prietenos, camere mari, mâncare ok și o ambianță extrem de plăcută. Plus parcare care ne-a găzduit Panda-ul.

***

Accesul la internet în Italia este un subiect dureros. Internetul există, doar că trebuie să te dai peste cap să-l găsești în condiții umane de calitate și de preț. În Elba aveam wireless gratuit, doar că, hotelul fiind răspândit pe un deal întreg, semnalul bătea doar în jurul recepției. Bine și așa, mai ales că vedeți în poza de mai sus cum arăta “jurul”, până într-o noapte când, fiind furtună, am avut impresia ca a trăznit în curte. Și se pare că exact asta s-a întâmplat, fiindcă, după spusele lor, a rămas toată insula fără net. Așa că în restul șederii acolo a trebuit să mă bazez pe, cred eu, cea mai proastă rețea de telefonie mobilă din Europa, mai precis TIM. Semnal 3G absent, EDGE pe sărite. Păi la noi netul mobil, chiar și în vîrf de munte, e clasa I față de ce am găsit în Italia, că nu vorbesc aici numai de Elba. În Florența am găsit wireless peste tot, doar că parolat. N-ar da nimeni un pic de net la turistul înfometat, zgârciții… Doar în Pisa am avut net în camera de hotel.

O pisică ce mi-a pozat extrem de calmă, fără a fi deloc impresionată de contorsionările mele pentru a prinde un unghi bun

***

După Elba a urmat o zi în Florența, care a reprezentat un mini șoc. Adică, de la sălbăticie și liniște am ajuns brusc într-un furnicar nebun, unde, dacă nu erai atent o secundă, riscai să fii luat pe sus de un scuter sau de o bicicletă. În rest orașul e drăguț, plin ochi de turiști, cu străzi cochete, clădiri cu multă istorie în spate și restaurante îmbietoare peste tot. Legat de asta, fără nicio exagerare, în Florența am mâncat cea mai bună mâncare de când mă știu. Restaurănțelul se numește ZàZà și l-am găsit din pură întâmplare. Aveau și o carte de rețete proprii pe care acuma regret că nu am luat-o.

***

Pisa a fost o surpriză plăcută. Un oraș mic, numai bun de văzut într-o zi. Atracția a fost evident turnul, cu adevărat spectaculos fiindcă era mult mai înclinat decât mi-am imaginat, dar pe care nu l-am vizitat pe dinăuntru fiindcă era 15 euro de persoană intrarea, adică hoție. În jur mii de turiști care, suferind de o cruntă lipsă de imaginație, se pozau făcându-se că sprijină turnul cu mâinile, cu picioarele, cu fundul… Eu îi pozam pe ei.

***

În timpul zborului înspre Cluj a urlat un copil tot drumul, iar la aterizare, lucru de consemnat în cărțile de istorie, nu a aplaudat nimeni. Poate fiindcă domnul căpitan Zoltan a aterizat avionul lin și fără nicio emoție. Așa se întâmplă întotdeauna, lucrurile bune trec neobservate.

Ajuns în Cluj, am realizat că mi-a fost dor de casă. Mi-a trecut însă după o oră.

***

Aici, arhiva cu toate pozele.

Back to my photo self

Jucărie nouă:

Până mi-o fură, am decis să o folosesc totuşi cât mai temeinic.

Duminică noaptea am fost pe Feleac, lângă observatorul astronomic, unde câţiva membri ai astroclubului Andromeda din Cluj observau în linişte stele duble. La vreo 200 de metri distanţă, în câteva maşini parcate cu vedere la superba panoramă a orașului, se întâmplau alte chestii. Pământești.

Revenind la stele, am avut privilegiul să mă uit şi eu pentru prima dată printr-un telescop. Pe lângă sistemele de stele duble care arătau ca niște stele… duble, am văzut galaxii (vecina Andromeda şi vreo câteva M-uri, nu mai ştiu care), nebuloase și planeta Jupiter cu patru sateliţi. Am avut noroc și cu Staţia Spaţială Internaţională care a străbătut cerul foarte convenabil la numai jumătate de oră după ce am ajuns. Deosebit de strălucitoare şi foarte rapidă, a intrat treptat în partea “întunecată” a Pământului, acompaniată de “oau”-urile noastre. Astronomii erau probabil amuzaţi, dar nu-i vedeam că era beznă. Calea Lactee se vedea mai bine decît am văzut-o eu vreodată, aşa că am tot pozat-o până am simţit că sunt la cinci minute de a crăpa de frig. După care mi-am adus aminte că am un hanorac în portbagaj.

***

Am cont pe Google Plus, pe Facebook și pe Twitter. Plus blogul. Și Instagram-ul, dar ăla e deocamdată ceva exotic și nu ia timp. Pe restul le-aș folosi pe toate zilnic, nu zic nu, dacă aș fi plătit pentru asta. Cum nu sunt, le folosesc așa: postez pe Twitter una-alta și mai aflu o noutate. Scurt și la obiect, genul ăsta de consumare a conținutului îmi place cel mai mult și-mi ocupă cel mai puțin timp. Ce postez pe Twitter apare automat pe Facebook, unde nu postez nimic aproape niciodată, eventual mai răspund la un comentariu. Pe Google Plus îmi place să sunt poze funny. Io sincer de-asta intru pe el, să văd gif-uri animate și diverse filmulețe. A, și să mai blochez pe diverși necunoscuți cu fețe dubioase care mă adaugă în cercurile lor. Interesant, n-am dat block la nicio gagică.

Am făcut și-am dres

Am fost în concediu.

(aici mai multe poze)

***

Am făcut niște încercări de camera ascunsă, așa mai low-budget. Mai urmează, în funcție de disponibilitatea de a se face de râs a colegilor mei de la FTR :). Iată una dintre ele:

***

Am asfalt pe stradă, după trei ani și ceva în care am reușit să-mi distrug bieletele (așa cred că le zice) la mașină prin gropi. Deci nu te votez bă!!

***

Am filmat o decolare (de fapt Mihai a filmat, eu am pozat) de lângă pista aeroportului Băneasa, sub privirile amenințătoare ale unor paznici mult prea zeloși ținând cont de amenințarea teroristă reprezentată de mine și de Mihai, care au apărut la două minute după ce am ajuns lângă gardul aeroportului și nu s-au lăsat până nu ne-am îndepărtat 20 de metri. Probabil știau că de la distanța aia nu puteam arunca cu pietre în avion, că altceva ce dracu să-i fi făcut?

***

Am văzut un film la IMAX, în București că numa acolo este. Nu pot descrie cât de mișto se poate vedea imaginea pe ecranul ăla! Și era Harry Potter, al cărui fan nu sunt și nu pot fi pentru că mi se pare o poveste neoriginală și lipsită de imaginație de la primul film din serie până la ultimul. Dar văzut la IMAX, Harry Potter este ză shit.

***

Am fost pe Transalpina, care cum ar veni e noul Transfăgărășan, cu deosebirea că-i de zece ori mai faină. Sau fain, că-i un traseu. După ce vor pune băieții și balustrade la șosea ca să nu faci un salt în prăpastie cât timp pozezi minunăția de peisaj, vom avea în sfârșit și noi (noi românii adică) ceva nou cu care chiar ne putem mândri în caz că suntem loviți de patriotism subit.

***

In-cre-di-bil, l-au prins pe măgarul care mi-a furat laptopul și aparatul foto din mașină în luna martie. Deci chiar l-au prins. M-au sunat de la secția IV zilele trecute să vin să văd niște poze cu diverse bunuri care cică au fost confiscate din casa unuia suspectat că a jefuit mai multe mașini din Cluj. El fiind din Tîrgu Mureș. M-am dus, evident fără speranțe. După ce am așteptat zece minute după un cuplu de tineri care au fost chemați din același motiv, am ajuns și eu în fața unui monitor pe care polițiștii au început să-mi arate poze cu diverse obiecte. Vreo 500-600 de obiecte. Cred că am rămas cu gura căscată vreo jumătate de oră, zicând din când în când “Nu pot să cred…” – varianta police-friendly a lui “ai să-mi bag p**a!”, cât timp mi se derulau pe ecran obiectele găsite în casa porcului, care se pare că a fost ocupat al dracului. Porcul. Parcă eram în fața unui magazin online. Vreo sută și ceva de poșete de toate mărimile și culorile, zeci de genți de laptop, laptopuri dezmembrate, genți foto, aparate foto P&S, GPS-uri, ceasuri de mână, încărcătoare, telefoane, căști… Și brusc tresar! Căștile mele JVC care erau în geanta laptopului furat! Căștile mele pe care am dat mult mai mult decât făceau fiindcă le-am luat din Monaco erau acolo, în fața mea, printre obiectele furate. Să vedeți ce s-au bucurat polițiștii când au auzit asta… 🙂 Fiindcă, am aflat de la ei, hoțul nu recunoaște nimic așa că acuma trebuie găsiți proprietarii a cât mai multe dintre obiectele furate, pentru a-l putea băga la răcoare pe animal. Io unu eram însă fericit că i-au stricat jocul și pe deasupra că stiu cum arată, polițiștii fiind drăguți și arătându-mi o poză cu el. Dar stați să vedeți ce-am mai aflat! Jivina are 36 de ani și trăiește într-o casă cu etaj nou nouță  împreună cu concubina și un copil mic, probabil al lui. Și, țineți-vă bine, în curtea pavată a casei avea două mașini și un lac artificial. I shit you not. Probabil fiindcă nu mai văzuseră nici ei așa ceva, polițiștii au fotografiat și casa și lacul și concubina și copilul și tot. No bun, ca să o scurtez, laptopul și aparatul foto evident nu mai erau acolo, dar am înțeles că o să-mi recuperez prețioasele căști și, poate, după ce va fi condamnat, nenea va vorbi și va spune cui și unde a vândut alte obiecte furate. Că cică așa fac majoritatea, tac mâlc până se trezesc cu sentința, apoi încep să coopereze. Din păcate nu am avut voie să fac o poză să vi-l arăt pe stimabil, dar am reușit să-i fac un portret cu mouse-ul deoarece i-am ținut minte toate trăsăturile. Poate fiindcă avea vreo patru în total.

iCloud are o problemă

Problema e că noi oamenii mai pozăm și altceva cu telefoanele în afară de peisaje, câini și ce mâncăm. Apple a prezentat ieri serviciul iCloud care va începe să funcționeze odată cu lansarea sistemului de operare iOS 5, și care, în mare, înseamnă sincronizarea diverselor dispozitive (telefon, pc, tabletă) între ele prin internet, astfel încât conținutul aflat pe unul să fie disponibil automat și pe celelalte. În timpul evenimentului, un reprezentant Apple a și demonstrat serviciul făcând o poză cu telefonul la o mașinuță de jucărie, aceasta fiind afișată aproape instant pe laptopul și pe iPad-ul respectivului. Dar dacă nu pozăm mașinuțe de jucărie și uităm să oprim iCloud-ul iar la aparatele noastre sincronizate au acces și alții? Vom avea situații de genul celei de mai jos. O să fie interesant 🙂

Oare ce mai fac?

Am decis să renunț la abonamentul tv. Mâine voi lua antena și decodorul și le voi returna. Asta fiindcă mi-am dat seama că nu mă mai uit la aproape nimic. Când sosesc acasă mai pornesc uneori VH1 ca să am muzică până îmi fac ceva de mâncare. Dar asta se poate rezolva cu un radio online. Acum ceva vreme mă mai uitam la Badea sau la vreo emisiune în genul How It’s Made pe Discovery sau pe National Geographic dar emisiuinile astea și multe altele care încă nici nu se difuzează la noi se găsesc la pachet pe torente. Badea se poate urmări live online. Filmele de pe HBO sunt expirate 99,9%. Emisiuni cu talente și dănțuitori pentru mine nu servesc. Să n-aud de știri, fiindcă din moment ce principalele jurnale ale zilei de pe toate posturile încep cu ceva despre Irinel și Monica, e ca și când aș citi Click și Libertatea combinat.  Deci de ce dau 35 de lei lunar aiurea? Gata.

***

Am avut o dispută în redacție. Aprinsă tare. Eu contra tuturor. Mai puțin a șefului, care din fericire nu era acolo în acel moment. Dar să vedem de la ce-o pornit. Colegii mei au descoperit un joc. În loc să-l descriu mai bine vi-l arăt și discutăm după. În centru este Emil iar în jur floarea feminină a redacției:

Bun. Simpaticii mei colegi (serios, îs niște oameni mișto, fiecare cu o personalitate aparte, chestii de-astea) sunt absolut convinși că la mijloc este ceva inexplicabil. “La mijlocul a ce?”, vă veți întreba unii dintre voi, ca și mine de altfel. Păi cică dacă la prima încercare “obiectul” nu poate fi ridicat, după ritualul cu pusul mâinilor deasupra capului și statul cu ele așa un x număr de secunde, se pare că persoana din mijloc slăbește brusc 50 de kile și poate fi ridicată cu câte două degete de persoană. Sau ridicătorii capătă un surplus de energie de undeva nu știm de unde și devin niște pui de Hulk pentru câteva secunde. Sau, umila mea variantă, e vorba doar de sincronizare și de distribuirea în mod egal a greutății, împreună cu o doză trainică de autosugestie. Adică este evident că Emil putea fi ridicat și din prima încercare, dacă ale mele colege ar fi zis de la început un,doi,trei și!, sforțându-se DEODATĂ să îndeplinească sarcina, așa cum se vede în clip că au făcut a doua oară. De ce să căutăm explicații supranaturale acolo unde se pot găsi cu ușurință unele logice, care se bazează pe niște principii fizice de pe vremea lui Newton și nu pe “energii” care nu știe nimeni ce sunt? Pfuuuu, cu asta mi-am aprins paie în cap. Cum nu pot eu să accept că există lucruri pe care nu le pot înțelege? Că sunt Gică contra. Că eu caut explicații raționale din teama de a accepta că poate exista CEVA inexplicabil 🙂 Că sunt, wait for it… încuiat. No, cu asta mi-o închis gura. Are logică, așa-i? Dacă aș fi ales să cred pur și simplu că există “energii”, în urma unui “experiment” discutabil din toate punctele de vedere, fără a încerca să-mi explic nimic, aș fi fost probabil… descuiat, nu? Adevărul e că un pic de mister e mișto în orice domendiu, aici sunt de acord. Hm, parcă așa apar religiile. Mâine poimâine, după ce clipul de mai sus va face senzație pe YouTube:D, va apărea o sectă ai cărei membri se vor închina “energiei inexplicabile a mâinilor puse deasupra capului într-o ordine precisă și deloc întâmplătoare” 🙂

***

Printre diverse porcării, mai fac şi chestii publicabile. Gen:

sau

sau

Cu liniuțe, după excursie

Am ajuns acasă mai bronzat ca vineri şi acum ştiu că Veneţia are formă de peşte. Nu ştiam.

Intro

– În înghesuiala tipică de la îmbarcarea în low-costuri, în care fiecare galopează înspre avion pentru a prinde un loc mai bun, patru proști au luat-o spre coada avionului, desi nu era scară acolo. Ăia de la securitate să facă infarct, nu alta.
– Am aflat că nu am voie sa fac poze în avion ci doar pe geamul acestuia. Interiorul e secret pare-se. Sau stewardul nu avea de lucru decât să mă frece pe mine la cap.
– Căpitanul ne anunță că “we are expecting some turbulences due to a thunderstorm in the area. Well, nothing to worry about, anyway…”. Tonul distrat al vocii sale mi-a confirmat că nu am de ce mă teme. Ce naiba, e doar un autobuz zburător de 80 de tone, ce se poate întâmpla?
– La fiecare decolare şi aterizare am emoții, așa că îmi fac de lucru pozând:

***

Am aterizat pe aeroportul din Treviso, pe o vreme în completă antiteză cu ce-am lăsat în urmă la Cluj. De la aeroport am luat autocarul până în Veneţia, apoi waterbus-ul până pe insula Lido di Venezia unde era hotelul. Drumul spre hotel a implicat traversarea Canal Grande, care este coridorul maritim principal al Veneției.

– La hotel, în timp ce făceam checkin-ul, auzim din spate: “Sunteți din Romania?!” O, la dracu. Ne întoarcem şi dăm peste unul cu gura până la urechi cu ceva saci de rufe în mână, ce aștepta să-i sărim în brațe, probabil. Da, suntem. “Și eu, lucrez aici…”. Bravo ţie. Recepționerul, încurcat, ne explică: “He works here for us”. Ne hlizim unii la alţii, până ăla cu rufele îşi dă seama că nu mai are rost şi pleacă. Deși recepţionerul avea pașapoartele noastre şi ştia ce “hram” purtăm, tot mi-a fost jenă că am fost deconspirat în gura mare că-s romeno. Laurei i-am zis că dacă ne mai întrebă cineva altă dată, să zicem că suntem bulgari sau unguri. Sau tunisieni. Orice altceva.

– Hotelul foarte drăguţ, pe o stradă curată, liniştită şi atât de plină de verdeaţă de ziceai că eşti în grădina botanică. Nu mi-a convenit că internetul era pe bani. În schimb mi-a plăcut oglinda imensă din cameră, pusă acolo evident ca să pară camera mai mare, dar oricum, de mare efect. A, nu pricep o chestie: de ce camerista de la orice hotel unde am fost, după ce face patul, bagă plapuma nu ştiu cum pe sub saltea, de trebuie să depui un efort considerabil ca să o scoţi de acolo cu picioarele, după ce te-ai pus în pat şi simţi că abia te poţi mişca sub ea? Care-i faza?

În prima zi am rămas pe insulă şi am vizitat plaja, unde Laura a căutat scoici (a reuşit să adune vreo două kile, toate cică bune de păstrat, drept urmare le-am păstrat…) iar eu am pozat chestii.

Veneţia

Gondola? Gondola? Cam așa cum auzi bișnițarii prin parcarea mall-urilor oferindu-ţi parfumuri, aşa auzi cuvântul gondola în Veneţia. Ei bine, noi ne-am mulţumit să fotografiem gondolele, care de departe, aşa cum le vedeai plutind pe canale, arătau superb, dar de aproape ziceai că erau made în China. Pernuţe în formă de inimioară, puf, tapiţerii în culori de un gust îndoielnic, toate astea inspirau periculos de mult kitsch. În mintea mea gondola era o ambarcaţiune sobră, elegantă şi… neagră 🙂

– Străduţele veneţiene mi-au adus aminte de cele din Nisa, cu restaurante şi magazine la tot pasul. E o adevărată aventură să le străbaţi şi să descoperi tot felul de cotloane în care se ascunde un restaurant cochet sau poate un anticariat în care speri că vei găsi cine ştie ce comori unicat. Deasupra noastră, a furnicarului de turişti care străbate labirintul de străduţe ce au câteodată mai puţin de un metru lăţime, localnicii îşi duc viaţa nestingheriţi, dovadă fiind rufele întinse la uscat peste tot, fotografiate bineînţeles cu mare entuziasm de toată lumea. Ce face Veneţia unică sunt însă canalele şi multitudinea de poduri şi poduleţe care le traversează şi pe sub care trec gondole şi alte bărci, fiecare cu treaba lor.

– Apa din canalele veneţiene este curată, iar străduţele, indiferent de lăţime, nu te iau prin surprindere cu niciun miros neplăcut pe care, spre ruşinea mea, m-am tot aşteptat din moment în moment să-l simt. E evident la care miros mă refer. Apropo de apă, era să-mi scap de vreo două ori telefonul în ea, încercând să pozez/filmez din waterbus-ul în mişcare. Chiar mă gândesc oare câte telefoane şi aparate foto zac pe fundul canalelor?

– Venețienii sunt darnici cu Wi-Fi-ul. Mă refer la localnici, că există și ceva wi-fi de la primărie, dar ăla e pe bani. În schimb găseşti reţele wireless neparolate la tot pasul de unde mai poţi da un tweet, fiindcă, nu-i aşa, excursia are mult mai mult farmec dacă şi cei de acasă văd ce vezi tu şi te înjură în gând 😛

– Şi prin Veneţia şi prin Lido e plin de supermarketuri Billa, de unde luam apă şi alte cele la preţuri bune. Un RedBull, de exemplu, costă un euro. Comic că, în Cluj, singurul Billa existent abia o mai duce de pe o zi pe alta.

– Am vizitat grupul de insule Murano, unde meşteri sticlari fac diverse chestii scumpe din sticlă, bune de privit şi, dacă ai bani şi bagaj de cală, de cumpărat. Pe Murano sunt vreo trei restaurante unde NU vă recomand să mâncaţi, tocmai fiindcă sunt doar vreo trei restaurante…
– În altă zi am fost pe Burano, o insulă mai îndepărtată, cam la 40 de minute cu vaporaşul. Clădirile vopsite în culori vii şi lipsa vegetaţiei fac din locul ăsta un paradis pentru pictori şi fotografi. Burano mai este renumită şi pentru produsele din dantelărie care se fac acolo.

– Un singur McDonald’s este în Veneţia şi, previzibil, este plin 24/24.

– Turişti cu duiumul, deşi abia acum începe sezonul. Am înţeles că în full season e călcare în picioare. Şi acum am dat peste nelipsiţii chinezi şi peste extrem de mulţi francezi. Italienii sunt gălăgioşi de felul lor, însă francezii le fac concurenţă serioasă. Plus că francezilor nu le pasă că nu se cunosc între ei. Dacă se descoperă unii pe alţii în acelaşi loc, să te ţii socializare! Vous etes français aussi? Oui! Ooooo!  Blablablablablabla… o oră. Am asistat la nenumărate astfel de scene cât am călătorit cu waterbus-urile.

– Cerşetori extrem de puţini. Am numărat doi, din care unul era român. Cum am aflat? I-am zis Laurei în glumă “ia uite, primul cerşetor, să vezi că-i român“, şi auzim din spate “Da’ îmi dai nişte bani?“. Bun aşa.

Final

În momentul în care pilotul a zis “Cabin crew, prepare for descent” am observat pe hublou, în depărtare, o nebuloasă. Nebuloasa aia era plafonul de nori sub care se ascundea Clujul. Învăluit într-o lumină demnă de un veritabil Dracula Land, l-am găsit aşa cum l-am lăsat: cu bălţi, cu gropi şi cu opt grade Celsius.

***

Mai multe poze în galeria de pe Picasa: LINK

Mai bine poze

S-au întâmplat multe în ianuarie. Dar la mine în minte nu-i ordine și disciplină acum, așa cum eram obișnuit. Așa că mai bine poze, din septembrie 🙂

Dacă plouă de Revelion…

O singură postare luna trecută. Ori nu am avut nimic de zis, ori nu am avut timp. Sau am avut timp dar mi-a fost lene. Sau m-am jucat Need For Speed – Hot Pursuit, care e absolut minunat făcut. Trebuie să mă gândesc bine dacă chiar vreau să-mi iau Playstation 3 la anul – risc să-mi ratez viața.

***

Ce s-a mai întâmplat între timp… Incredibil, au început să lucreze la jumătate din drumul de la blocul meu la șosea. Cealaltă jumătate prin 2020 cel mai devreme. Oricum, faptul că s-au apucat înseamnă excavatoare și basculante și noroi și iadul pe pământ. Dar măcar au reușit să facă trotuarele. Frumos pentru femei că pot să tropăie cu tocurile fără să și le rupă în gropi, doar că eu circul cu mașina pe drum. Asftaltatul drumului în primăvară, sorry, e prea frig. Nu știu dacă vă amintiți, dar toamna asta a fost cea mai săracă în precipitații toamnă din ultimul secol. Numai soare și vreme bună. Au stat imbecilii cât au stat, dar, observând că vremea nu ținea cu ei în sensul că permitea lucrul, au trebuit să se apuce de muncă. La mijlocul lui noiembrie. Inevitabil, ploaia a venit până la urmă, și a venit în forță. La fix ca să facă din șantier un infern. Un infern care trebuie străbătut pe jos, fiindcă noi și alți o sută de locatari nu mai putem ajunge la bloc cu mașinile. Ăia cu drumul au săpat șanțuri ca să bage canalizare, au arat și au șters de pe fața pământului orice urmă de potecă. Așa că, de o săptămână, ne întoarcem de la mașină pe o ploaie înghețată și pe vârfuri ca niște balerine ca să nu ne cufundăm în mâl. Ieri seară am observat o portiță de acces între o groapă de doi metri și un stâlp, mama lui de stâlp. Cu Laura ghidându-mă, am reușit să mă strecor cu Loganul și să ajungem la bloc. Pe la ora 11pm mi-am dat seama că mi-am uitat ceva la birou. Fuck de devil. M-am urcat în mașina Laurei și am plecat, încercând să mă strecor iar prin portița de care ziceam. Doar că de data asta nu aveam ghid care să-mi zică cât mai am până la marginea gropii și, încercând să păstrez distanța față de groapă ca să nu ajung la știri, am frecat aripa spate de stâlp. EU, cu carnet de 10 ani, frec mașina ca o vită nesimțitoare. De vină pentru toate astea este primarul din Florești, normal.

***

Într-o seară am avut poftă de Mac. M-am urcat în mașină și țuști… 8 kilometri până la drive in-ul cel mai apropiat. De fapt singurul din Cluj, că no, urbe mică, Mac-uri puține. Acolo coadă, că pe toți îi apucă pofta la miezul nopții. Iau burgerul și dau să mă întorc. Linie continuă, nicio mașină, mă uit cu atenție mare în stânga și-n dreapta, calc linia continuă, îndrept volanu…. și dau nas în nas cu o mașină de poliție. Ăia au stat preț de două secunde să-și dea seama dacă tocmai am făcut ce-am făcut în fața lor. După care normal, girofar, sirenă, întorc și ei pe linia continuă să mă “prindă” probabil – eu îi așteptam deja cu actele în mână și cu avariile pornite. Știți ce-ați făcut? Știu. De ce? Că mă grăbeam spre casă că se răcea Big Mac-ul, ce dracu să zic. Ce s-a întâmplat în continuare nu contează așa mult, contează că s-a terminat relativ ok pentru mine. Totuși, nici acum nu-mi dau seama de unde a răsărit mașina aia.

***

Un afiș pentru FTR.ro. Nu îl folosim niciunde, e așa just for fun.

Și o poză cu formația “Ni cîți îs”, care ne-a vizitat la redacție:

Dacă îmi permitea natura, clar aș fi optat pentru freza asta:

Concediu (II) – Düsseldorf

*cu părere de rău, urmează o postare plină de lamentări

La o zi după ce ne-am întors de la mare, ne-am îmbarcat în avionul mov cu destinația Dusseldorf. În timp ce avionul se pregătea de decolare, un ultim exemplu de prostie românească m-a lovit în față: pe terminal, în loc de Aeroportul Cluj-Napoca, stă scris mare şi galben: Consiliul Județean Aeroportul Cluj-Napoca. Deci cum? Da, e adevărat că aeroportul din CJ este printre cele mai moderne din țară, dacă nu cumva cel mai modern. Terminale nou-nouțe, spațioase, dotate. Asta e bine. Dar asta nu înseamnă, boilor, că trebuie să vă semnați pe ambele fațade ale terminalului doar pentru că ați reușit să realizați ceva necesar orașului. Este un gest de prost gust, care arată doar cât de limitat gândiți. Ce urmează, drumuri cu asfalt în culoarea partidului la putere? Oare și statuia lui Matei Corvin va fi branduită după ce se va finaliza renovarea sa?

Şi-am decolat.

Pentru prima dată în Germania. Habar nu aveam cum va fi în Dusseldorf, destinația fiind aleasă în principal pentru prețul scăzut al biletelor. Se pare însă că am făcut o alegere inspirată. Şi tristă în acelaşi timp. Am văzut cum se poate trăi frumos. Am înjurat țara în care am avut ghinionul să mă nasc. Deşi, după ce am ieșit de câteva ori afară din țară mi-am promis că nu o să mai fac comparații România-restul lumii fiindcă rezultatul e de fiecare dată același: România e de rahat, nu am reuşit nici de această dată să ignor milioanele de lucruri ce ne deosebesc oraşele de cele din lumea civilizată. Cum ar fi parcurile kilometrice, drumurile şi trotuarele întreţinute perfect oriunde te-ai afla în oraş, nu doar în centru, zero câini vagabonzi, tramvaie care aduc a mercedesuri, clădiri renovate, copaci peste tot, oameni veseli cu poftă de viaţă. Pur şi simplu nu ne mai săturam de plimbări, de terase, parcuri şi magazine, am străbătut oraşul în lung şi în lat parcă încercând să-i găsim o hibă care să ne arate că nu este totul aşa de frumos cum pare la prima vedere. Fail. Nu vă mai zic de zonele rezidenţiale ale Dusseldorfului, pe străzile cărora ne-am plimbat duminica dimineaţa, sub un soare călduţ şi într-o linişte deplină. Să-mi vină să plâng, nu alta. Şi nu fiindcă-mi lipseşte ceva, sau de invidie, ci pentru că îmi dau seama ce retardaţi cu pretenţii ne conduc, şi cât de exasperant de puţin se face în ţara noastră.

De unde le vin însă lor toate astea? În primul rând din ceva ce la noi nu există: respect. Respectul pentru calitatea vieţii, dorinţa de a construi, de a trăi civilizat, atenţia la fiecare detaliu. Şi multă muncă. Probabil mai sunt şi alţi factori, care mie, românul, îmi scapă.

În septembrie, de ziua mea, vizitez Bruxelles-ul. Poate că de data asta voi reuşi să uit de România cât stau acolo.

Şi albumul foto AICI.