Category Archives: Observ

Cum era să zbor până la Londra în principiu degeaba

Anul trecut prin noiembrie am ciripit așa:

…timpul a trecut și iaca ne aflăm în prag de iunie, deși vremea de afară insistă că nu-i așa. Biletele de avion sunt luate de anul trecut, hotelul e rezervat tot de pe atunci. Pe la mijlocul lunii mai exista doar un mic aspect nerezolvat din punctul nostru de vedere: biletele pentru concert nu ajunseseră încă în posesia noastră. Așa că, nu foarte îngrijorați, am purces la trimis mailuri. La TicketLine, de unde le-am luat, la Royal Mail, care s-a ocupat de expediere și la GLS România care ar fi trebuit să facă livrarea. Ghiciți unde anume s-au făcut biletele nevăzute. Ați ghicit. Idioții de români au fost singurii care n-au fost în stare să ne dea un răspuns coerent. Cu Ticketline și cu Royal Mail am devenit de-a dreptul prieteni, aceştia fiind mai mult decât amabili și încercând să ne ajute cu date, ore, numere de ordine și sugestii. Degeaba. Deja am început să ne cam panicăm, fiindcă toate indiciile duceau la concluzia că la noi în țară s-a „întâmplat ceva” cu plicul. În cele din urmă, după ce ne-am dat seama că biletele au părăsit probabil galaxia noastră printr-o poartă stelară aflată la granița cu România iar șansele de a le da de urmă sunt nule, am decis să apelăm la metoda de urgență: un mail lacrimogen în care Laura le povestea celor de la Ticketline cât de fani Coldplay suntem, că am luat deja biletele de avion și nu prea ne pică bine o excursie la Londra fără scop și alte asemenea. Eu i-am sugerat să scrie în mail și că unul din noi e pe ducă sau că asta va fi ultima noastră excursie peste hotare înainte ca Dan Diaconescu să ajungă președinte și să ne ia dracu pe toți, dar nu a vrut. Oricum, ce a scris se pare că a fost de ajuns, fiindcă ieri a sosit reply-ul salvator:

Suzana merită un buchet de ciocolăți.

***

Între timp am descoperit Cinemagr.am, o aplicație ce realizează „fotografii animate” și care are potențial real de a ajunge la fel de populară că și Instagram, cu toate că e puțin mai complicat de utilizat de către ăia mai speriați de tehnologie. Pe telefon aplicația afișează creațiile în format *.mov, pentru conservarea lățimii de bandă. Pe PC acestea pot fi văzute în orice browser ca gif-uri animate. Precum primele mele încercări de mai jos:

Continue reading

Gog și cei doi cenți ai mei

De Cristian Gog am auzit prima dată de la Emil, care, după ce a asistat la o reprezentație a omului, a fost atât de impresionat de ceea ce a văzut încât i-a făcut apoi reclamă peste tot. A trebuit să-l văd şi eu live fiindcă afirmaţii precum „îndoaie linguri cu mintea la câţiva centimetri de tine” sau „îţi ghiceşte orice număr la care te gândeşti” cam iritau scepticul din mine. Cu toate astea şi scepticii sunt fascinați de inexplicabil (câtă vreme există un „explicabil” în umbra lui), aşa că mi s-a părut simpatic entuziasmul celor care începuseră deja să construiască „cultul Gog”. Asta chiar dacă, după ce am asistat la un spectacol de-al lui, m-am prins cum stă treaba cu lingurile (nu pierd acum vreo ocazie de a face demonstrații cunoștințelor:P) sau cu ghicitul numerelor. Oricât l-am simpatiza (iar eu îi acord fără rezerve prezumția de „om bun” doar fiindcă e prieten cu Emil), trebuie să fim sinceri: Gog este încă la început de carieră. Se vede că are trac atunci când prestează iar trucurile pe care le știe face, nu foarte multe, sunt cunoscute şi destul de uşor de replicat după o perioadă de exercițiu. Gog nu este ceva nemaiîntâlnit, nemaivăzut, nemaiauzit. Dar nu este „vina” lui că a câştigat premiul cel mare la concursul de talente și în nici un caz nu merită înjurat, persiflat sau denigrat în toate felurile, cum se întâmplă de câteva zile. Împins de la spate să concureze, susţinut din inimă de o mare parte a comunităţii online, omul s-a dus şi a prestat cât a putut el de bine. Concurenţă n-a avut. De ce? Fiindcă nu poţi compara talentul unui iluzionist cu cel al unui dansator. Sau al unui dansator cu al unui cântăreţ. Cine este mai talentat, un pictor sau un chirurg? Aţi prins ideea. Concurenţii n-au în comun altceva decât faptul că fac parte din aceeași specie. Și-atunci ce să compari? Competiţia pornește de la o idee greșită, fiind o rețetă ieftină de făcut rating mulțumind o gamă largă de public. Deci Gog a concurat singur pe domeniul său, așa că e irelevant cât de talentat/original este. De fapt „Românii au talent” este un concurs de popularitate și de carismă, iar Gog a reușit să puncteze pe ambele planuri, având baza: niște numere care au impresionat publicul fără „experiență” în iluzionism. Cei nemulțumiți de rezultatul final ar trebui să-și îndrepte tirul către ProTV și al lor (mă rog, cumpărat de la alții) format stupid de emisiune.

Oare tipul de mai jos câștiga competiția?

Apple, fii un pic atent la mine

Știți cum e când te găsești pe neașteptate în fața unei camere foto. Unii (ca mine) se fâstâcesc, alții simt nevoia să se maimuțărească ca să nu se fâstâcească (ce cuvânt ciudat, fâstâcitul ăsta), alții se încruntă, unii sar la bătaie și foarte puțini rămân impasibili. De-aia e mișto să ai un teleobiectiv, că poți suprinde lumea în stare naturală, fără „masca foto” activată. Cum probabil că utilizează Andrei Niculescu ăla faimos de pe Facebook când fotografiază pe stradă. Când ai la îndemână însă doar telefonul și vrei să pozezi inopinat oameni, lucrurile se complică. Imediat ce adopți poziția standard de pozat, cei de lângă tine devin brusc atenți la ce se întâmplă în jur, ca niște căprioare ce simt apropierea lupului cel rău. „Oare ce-i trebuie lu’ ăsta? De ce mă pozează? Pe mine mă pozează?” Când butonezi însă la telefon cu ochii în pământ, nu te bagă nimeni în seamă. DECI: nu ar fi mișto să apară telefoanele cu o cameră în plus, plasată în „vârf”, ca să poți fotografia în voie, de aproape, orice ți se pare interesant? V-am și desenat (vorbesc aici cu cei de la Apple), ca să fie clar:

p.s. v-ați prins că de fapt vreau să pot poza cât mai multe funduri și țâțe fără să fiu văzut, nu?

De ce este stupid să faci mișto de Instagram

Veneam înspre casă și am văzut niște câini jucându-se, cu soarele apunând în spatele lor. Un moment fain care merita surprins cu un aparat foto cu teleobiectiv, dar nu aveam decât telefonul la mine. M-am apropiat cât am putut, însă, înainte de a ajunge la distanța care mi-ar fi convenit, a trebuit să fac poza fiindcă mă observaseră. Am mai făcut câteva poze dar deja pe la a patra eram adulmecat de zor.

Poza de mai sus nu are nimic special, însă trecută prin Instagram arată așa:

***

Zilele astea a fost lansată aplicația Instagram pentru telefoanele cu Android. Ca posesor de iPhone și utilizator de Instagram de când a apărut, am fost curios dacă diferă cu ceva față de versiunea pentru iOS. Din păcate diferă și nu în bine, în sensul că-i lipsesc vreo câteva funcții, care vor fi însă adăugate la următoarele actualizări. Problema mai mare o reprezintă calitatea pozelor. Din cauza faptului că unele telefoane cu Android au niște camere sub orice critică, multe dintre pozele pe care le-am văzut postate recent pe Instagram arată groaznic. Nefocusate, fără contrast și pline de zgomot de fond (zgomotul de fond este prezent la orice poză făcută în condiții de iluminare slabă, indiferent de telefon. iPhone-urile scot însă un zgomot de fond monocrom, ceea ce dă mult mai bine în poze). Deci înțeleg cumva de ce s-au inflamat unii iPhone-iști că le este “pângărit” spațiul “quality” în care aveau exclusivitate până acum. Reacții exagerate au fost însă din plin. De ambele părți, că nici utilizatorii de Android nu-s mai deștepți. Au descărcat aplicația, și-au făcut cont, au făcut o poză la o farfurie din chiuvetă, au aplicat un filtru, au concluzionat că-i o porcărie și dă-i: că ce slabă îi, că-i inutilă, că utilizatorii de iPhone îs așa și pe dincolo. Nicio clipă nu s-a pus problema că, lăsând la o parte faptul că e la modă printre hipsteri, aplicația chiar are un potențial imens în mâinile celor cu un dram de talent fotografic. Și sunt foarte mulți utilizatori extrem de talentați. Pentru niște cizme care fac poze cu blițul la concerte, da, Instagram e inutil.

***

Între timp,  pe acoperișul parcării din Mănăștur, unde autoritățile locale spun că sunt ocupate toate locurile, realitatea e un pic alta…

Ora 23:00. Gol.

Săriți direct la prăjitură

E foarte bine când cineva îți semnalizează cu farurile că este radar în față. Dar nu tot timpul. De exemplu atunci când unii îți dau flash-uri cu 10 kilometri înainte de radar și tu reduci viteza la 59 și aștepti. Și aștepti. Și nu mai apare nicio mașină de poliție. Și până la urmă te saturi și accelerezi și o vezi. Și-ți stă inima. O altă situație: în aproape toate (dacă nu cumva toate) cazurile, ăia cu radarul pândesc o singură direcție de mers. Pe lângă detectarea vitezei ei îți fac și poză, ca să poată dovedi că tu ai fost la volan în caz că vrei să contești amenda. Așa că după ce treci de un radar îndreptat înspre tine, e cam inutil să-i avertizezi pe ăia cu care te întâlnești, fiindcă mașina de poliție e cu spatele la ei. Dacă au viteză cu siguranță vor încetini când o vor vedea, dar nu se află niciun moment în pericol de a fi opriți. Dacă treci pe lângă o mașină a poliției parcată pe marginea drumului cu spatele la tine, da, atunci anunți pe cei care vin din sens opus. Asta teoretic. Practic toată lumea flash-uiește disperată în toate direcțiile.

***

Așteptând la Mac, mă uitam la o mamă care-i lua copilului un Happy Meal. Întrebată cu ce fel de sandwich să fie și auzind opțiunile – hamburger, cheeseburger și McPuișor – femeia a ales rapid „puișorul”. Deși mănânc fără discriminare orice de la Mac, că-mi place și n-am voință să mănânc „sănătos”, n-am putut să nu mă gândesc că femeia a făcut cea mai proastă alegere pentru copilul ei. Spre deosebire de hamburger și cheeseburger, care, conform site-ului companiei, conțin carne de vită fără alți aditivi, carnea din McPuișor vine cu niște bonusuri. Felia conține: carne din piept și pulpă de pui, piele pui, înveliș pane (făină grâu, condimente, sare, pesmet, agenți de coacere E300, E450, E500, drojdie), ulei vegetal. Nu tocmai ce i-aș da unui copil de trei ani să mănânce. Faza e că diminutivarea puiului din denumirea produsului, o mișcare de marketing genială, te duce cu gândul la ceva inofensiv, drăguț și cu puține calorii, numai bun pentru copii.

***

De pe site-ul lui Adi Hădean am găsit rețeta la Chocolate Lava.Vă anunț cu nedisimulată mândrie că am încercat-o și mi-o ieșit spectaculos. Dovadă stau poza de mai jos și martorii/degustătorii extaziați 🙂

Prima şi ultima parte sunt vag interesante, cea din mijloc e de umplutură

Zilele trecute, în timp ce aruncam gunoiul, am văzut pentru câteva momente cum arată fără machiaj chestia aia pe care fiecare dintre noi o pictează în diverse culori, fiindcă în stare naturală nu-i tocmai plăcută la vedere. Realitate cred că-i zice. În pungile pe care le duceam la gunoi era o parte din conținutul frigiderului, care s-a defectat. La ghenă, o femeie care căuta prin gunoi. Am început să golesc plasele. În momentul acela femeia s-a repezit și a început să scormonească printre morcovii congelați și alte chestii perisabile pe care nu mai aveam unde să le depozitez și eram nevoit să le arunc. Modul în care a sărit, ca un câine flămând și fără a-mi arunca vreo privire, m-a făcut să-mi fie rușine. De norocul pe care-l am, de a nu fi dus niciodată lipsă de nimic. De faptul că nu am simțit vreo urmă de compasiune sau alt sentiment nobil. De ce nedreaptă e viaţa şi ce aşteptări uneori ridicole avem de la ea, noi ăştia care nu ştim ce înseamnă să te zbaţi ca să supravieţuieşti de pe o zi pe alta. Cum credem că ni se cuvin chestii doar fiindcă le-am avut dintotdeauna.

***

Ziceam de frigider. În 2007, când ne-am mutat, ne-am cumpărat frigider nou, ca să se asorteze cu noul din jur. Lovit de un patriotism idiot, am insistat să luăm Arctic. Acum două săptămâni am remarcat că Arcticul nostru a devenit workaholic. Adică funcționa 24/24. De răcit răcea, dar consuma curent cât o clădire de birouri, iar în final probabil că ar fi crăpat de epuizare. Chemat pe cei de la service. Într-un minut diagnosticul: E compromisă carcasa. Nu mai aveți ce să-i faceți. Nu-i în garanție? Normal că nu. Hm. Faceți o cerere și spuneți că vi s-a defectat carcasa. O să v-o înlocuiască, veți rămâne cu ușile și motorul de la ăsta vechi, în rest va fi totul nou. 250 de lei manopera. Deci cum? Arctic înlocuiește frigidere în afara garanției? Îmi miroase a defecte de fabricație la nivel extins, a căror ascundere se face prin înlocuirea fără nicio obiecție aparatelor stricate. Probabil multe. Am făcut cerere. De mână. Acum trebuie să ne prefacem că nu s-au inventat frigiderele timp de două săptămâni.

***

Un timelapse cu Venus și Jupiter apunând. 124 de cadre pe parcursul a vreo două ore, cu geamul deschis şi cu 5 grade pierdute în apartament. Fiindcă nu am intervalometru, am făcut pozele manual, la intervale nu foarte regulate.

Varianta mai lungă şi HD, pe YouTube

Random stuff-uri

O şaorma la pachet vă rog. “9 lei.” Cobor privirea să verific ce mai zice Twitter-ul. Mare greșeală. „Poftiţi :D” Ridic privirea. Fata îmi întindea o pungă, zâmbind. Cam la 10 secunde după ce am făcut comanda. Am zâmbit și io ca prostu’ şi-am plecat. Am pus mâna să văd dacă-i caldă măcar. Călduţă, deci nu era făcută chiar de ieri. Nu-i nimic, m-am consolat cu o ţeapă de ţeapă pe care şi-a luat-o un băiat care voia să cumpere flori de 8 martie, ce frumos din partea lui. În faţa noastră o găleată cu mai multe buchete de frezii. Băiatul, arătând cu degetul: “Cât costă?” “5 lei.” “Unul, vă rog”, după care scoate banii și îi dă ăluia. Floristul ia un buchet, scoate un fir de frezie din el şi-l înmânează băiatului, care rămâne blocat. Înainte să apuce să zică ceva, vânzătorul îi întoarce spatele şi se îndepărtează. Io fac un “pfff, ţţ, ţţ, ce hoţie” ca să-i arăt că-s de partea lui, dar în sinea mea mă bucuram că am aflat cum stă treaba cu freziile. Tot legat de flori, mă enervează la culme florile comune vândute cu tot cu ghiveci. Nu e o orhidee, e o nenorocită de lalea, de ce trebuie să o iau cu bulb cu tot?

***

M-am chinuit ieri câteva ore să-mi amintesc o melodie pe care o ascultam acum vreo 12 ani. O piesă făcută în Fast Tracker, un remix după ceva melodie reală. Nu-mi aduceam aminte însă nimic din ea în afară de cuvântul “dream”. Care, bineînțeles, nici nu apărea de fapt în melodie. După ce am răscolit netul și modarchive.org până am simțit că înnebunesc, am lăsat-o baltă. Astăzi, în timp ce scoteam cașcavalul din frigider mă lovește: “Set you freeeeeee….” Pfuai. Într-un minut deja era pe desktop. Asta e piesa (are extensia .xm, merge cu winamp sau vlc). E un remix tâmpițel după N-Trance – Set You Free. Îmi cer scuze pe această cale creierului meu, care s-o chinuit în background ore întregi până să recupereze din adâncurile subconştientului refrenul revelator.

***

Că vorbeam mai sus de frigider, al meu merge non-stop de o săptămână. Ieşit din garanţie acu vreo 6 luni. Trebuie să chem pe cineva înainte să ia foc, respectiv să iau foc după ce văd factura la curent.

***

Sună telefonul. “Bună ziua, facem un sondaj pentru…” “N-am vreme acuma” “Putem reveni?” Eu, idiot: “Da, da”. După-masa sună iar. Am recunoscut numărul. N-aveam chef să fiu sondat. Le dau ocupat. A doua zi dimineaţa sună iarăşi. Dau ocupat. După-masa iar. Ocupat. Faza s-a repetat timp de încă două zile. Ştiu, sunt rău şi fără inimă.

***

La sfârşitul lunii mă duc în Zaragoza în scop de dezintoxicare de Cluj, fiindcă “mood”-ul meu de acum este cam ăsta:

Get the Flash Player to see this content.

Corect este „mi-ar plăcea”, nu „mi-ar place”

Serios vorbesc. Urmează o conjuncție:

Jupiter, Luna, Venus, blocuri din Florești. De sus în jos

***

Dacă aș putea (cu o superputere sau cu un „app”), mi-ar plăcea să pot „intra” pe ascuns în mințile altora. Dar nu pentru a le afla secretele sau cine știe ce chestii kinky, cel mai probabil plictisitoare. Nu. Mi-ar plăcea să petrec câteva minute în mintea mai multor tipuri de oameni și să le observ succesiunea de gânduri, modul în care raționează și iau decizii. Și să experimentez felul în care persoane complet diferite trăiesc aceleași evenimente mai mult sau mai puțin însemnate: vizionarea unui film, audiția unei melodii pentru prima dată, o dragoste zbuciumată, un acces de gelozie, sexul (ok, asta intră la kinky), momentele de furie, cele de fericire și alte experiențe umane care pot fi și cu siguranță sunt trăite diferit. Fiindcă, nu-i vorbă, împărțim noi toți același genom, dar suntem, din fericire, al naibii de variați. Variați ori în sensul bun, ori în cel „complet neinteresant”, ori în sensul rău. În primu’ și-n primu’ rând aș vrea să observ cum gândește un om mai inteligent și mai organizat decât mine. Trebuie să fie și din ăia, nu? Sau aș vrea să înțeleg cum raționează unul cu multă putere și cu mulți bani. Cum gândește o femeie frumoasă? Dar una urâtă? Cum ia deciziile un om care are cu totul alte principii decât mine? Ce e în mintea unui bătrân aflat aproape de moarte? Cum arată sentimentele unui om ce iubește aceeași persoană de zeci de ani? Cum gândește un om credincios, dar inteligent? 🙂 Dar un om foarte prost aflat într-o funcție importantă? Oare ce e în mintea Papei? Dar în cea a unui fotbalist? Oare fata de la casieria Digi TV știe că mă uit de fiecare dată în decolteul ei? Stai că asta nu se încadrează..

 Nu aș vrea să știu cum gândesc: criminalii, violatorii și alți nebuni degenerați.

Viața-i încărcată, viața-i complicată…

…când tre’ să găsești loc de parcare. Din 2000 de când mi-am luat carnetul și până acum o lună eu nu am știut, pare-se, ce înseamnă „problema parcărilor”. Ocazional mă mai găseam în situația de a nu parca exact unde aș fi vrut, dar situația se rezolva întotdeauna în două-trei sute de metri. Și aveam tupeul să mă enervez uneori din cauza asta. Am realizat abia acum că nu poți înțelege prin ce trece un căutător de locuri de parcare decât dacă ești zilier în „meseria” asta.

Și a venit 2012-ele, plecarea de la ziar și mutarea activităților mele în plin centru de „metropolă”. Respectiv participarea obligatorie la loteria parcărilor, organizată fără niciun efort de autoritățile locale. Obligatorie dacă insiști să folosești mașina. După ce mi-am făcut abonament la primărie ca să pot parca unde vreau, am realizat că nu se pune problema de unde vreau, ci unde am norocul. Dacă am norocul. Mersul la fabrică pe la amiază poate părea pentru unii un vis frumos, dar din punct de vedere parcaricesc este, ați ghicit, un coșmar de calitate superioară. Deoarece pe perioada iernii am decis să folosim doar mașina ei, înțelegerea a fost că ea se duce la lucru dimineața cu o colegă pentru ca io să pot să-mi finalizez somnul de frumusețe, însă când vin trebuie să-i las mașina în apropiere, ca să poată merge la sală când iese, după care să vină să mă ia. Simplu, relativ.

Ora 12:05 PM, centrul Clujului, la semafor. Opresc muzica pentru a mă putea concentra şi fiindcă ştiu că la starea de nervi pe care o voi avea în 10 minute mă va enerva şi mai tare. Se face verde. Pornim în coloană şi încep să semnalizez că am de gând să opresc undeva pe partea dreaptă. Urmează primul şir de locuri de parcare, cele mai aproape de a mea pereche, unde şansele să prind unul liber din prima sunt de aproximativ 0.024% (când nu plouă). Mai ales că de obicei sunt două rânduri de maşini: alea parcate şi alea care stau cu avariile pornite în spatele lor. Desigur că n-am noroc, aşa că la următorul semafor fac dreapta, după care iarăşi dreapta, ajungând în zona a doua, mai puţin exclusivistă, un fel de ghetou al parcărilor. Aici se parchează în orice poziţie, pe ambele părţi ale drumului. O maşină de pe margine are stopurile aprinse. Opresc paralel cu ea şi mă uit rugător la şofer. Îl întreb din gesturi: “Pleci?”. “Nu, doar stau cu luminile pornite pentru a-mi bate joc de tine”, răspunde el tot prin gesturi, cu un zâmbet de om fericit în viaţă. Îmi continui drumul. Acum am un alt oropsit al sorţii în urma mea. Mă gândesc cu satisfacţie că primul loc ce-l voi găsi va fi al meu, iar el va trebui să mă aştepte până parchez triumfător. Dar de data asta nimic. Ajung în capătul străduţei, fac stânga, apoi dreapta pe o altă străduţă care are stâlpişori blestemaţi pe margini, apoi iarăşi dreapta şi ajung de unde am plecat. În continuare evenimentele pot lua mai multe întorsături. Cazul fericit și rar, găsesc un loc eliberat de curând şi mă arunc în el. Cazul foarte nefericit, ajung în urma unuia care caută să parcheze ca şi mine şi-mi dau seama că nimic nu mai are rost pe astă lume. Sau fac trei ture ale zonei şi decid că soarta s-a distrat suficient pe seama mea într-o singură zi şi-aş fi prea bou să o fac pe a patra, aşa că recurg la ultima soluţie: parcatul la dracu’ în praznic. Acolo, în mod normal, sunt şanse să găsesc loc liber, între un stâlp și un pom, am eu un loc „secret”, dar există anumite dezavantaje. Primul ar fi: “Uuuunde ai parcat? Vai cât mă pui să merg şi-i friiiig!”. Un alt dezavantaj ar fi că-i frig şi că am mult de mers. Până la ea să-i las cheia şi să “mi-o aud” şi apoi până la punctus terminus, unde ajung sleit de puteri şi unde bag un red bull ca să-mi revin şi o cafea ca să mă pot apuca de lucru. Da, știu că trebuie să-mi angajez șofer.

Prin geam

Click pe „shut down”. Sting becul. Pe întuneric, înainte de a ajunge în pat, mă opresc întâi la fereastră. Mă apropii cu fața de geam și îi simt răceala, fără a-l atinge. Mai sunt câteva ore din noapte. Privesc nemișcarea de afară preț de câteva minute, imaginându-mi cum ar fi de partea cealaltă, la -18 grade, doar în tricoul pe care-l am acum pe mine. Apoi deschid geamul. Inspir adânc aerul cu miros de noapte, ascult liniștea, mă uit la stele, apoi, cu două secunde înainte de a-mi fi frig, închid geamul și mă duc la somn. „Ritualul” meu zilnic.

De când mă știu, cu cât mediul aflat de partea cealaltă a unui geam este mai ostil și cu cât sticla ce mă desparte de el e mai subțire, cu atât îmi place mai mult să-i savurez inaccesibilitatea înfrântă. O inaccesibilitate ce se supune transparenței sticlei și devine accesibilă. Ca atunci când te uiți într-un acvariu și rechinul trece alene pe lângă tine. Din propriile noastre acvarii high-tech, protejați, vedem lucruri pe care cei care au trăit înaintea noastră le puteau doar visa.

Îmi place să mă uit afară când tună și fulgeră iar ploaia și grindina lovesc în geam. Dacă acest lucru se întâmplă în timpul unei călătorii cu mașina sau cu trenul, și mai bine. Înainte de un zbor am emoții mari. Că nu voi prinde loc la geam. În aer, cu fața aproape lipită de hublou, privesc cu un ochi afară și cu celălalt înăuntru. În timp ce însoțitoarele de zbor se plimbă pe culoar și servesc băuturi, eu stau și mă gândesc cum nici doi centimetri de sticlă mă despart de aerul care curge pe lângă fuzelaj cu peste 800 de kilometri pe oră, la o temperatură și o presiune pe care nu aș vrea să le simt vreodată. Și-mi place sentimentul.

Îmi imaginez ce fericiți au fost cei de pe Stația Spațială Internațională când le-a sosit cupola, modulul cu multe ferestre atașat stației la 12 ani de la începerea construcției acesteia. Până atunci echipajul avea la dispoziție doar câteva gemulețe înguste cu o deschidere limitată prin care se putea privi într-o singură direcție. Mi-ar plăcea să privesc prin geamul cupolei la așa ceva.

Cândva, nu peste foarte mulți ani, un astronaut se va pregăti de culcare într-o bază de pe Lună. Din patul aflat lângă un geam, va privi afară la peisajul selenar complet lipsit de viață și de aer, apoi la stelele care strălucesc mai puternic decât oriunde pe Pământ, apoi la Pământ.