Category Archives: Observ

Dorințe

Ce-mi doresc de la 2018: 1. Subway să nu mai numere feliuțele de castraveți murați și măsline pe care le pun pe sandwichuri (4 feliuțe pe sandwich mic, 8 pe sandwich mare) și să se inspire de la angajata din Alba Iulia care pe lângă că a pus castraveți și măsline de dădeau pe dinafară m-a mai și întrebat dacă mai vreau. 2. Borsec să renunțe la prezervativele alea cretine pe care le pune la gâtul sticlelor de apă, doar ca să fie ei speciali iar tu să te chinui să le dai jos. 3. Să lovească un meteorit Palatul Parlamentului și unul Catedrala Mântumuirii. Cam astea ar fi.

Road Trip

Ieri am fost la Bâlea Lac deși mai corect spus ar fi “am încercat să ajungem la Bâlea Lac dar din nou nu am reușit, god fucking dammit”. Am ajuns însă mai aproape ca fix acum un an când am făcut același drum și când, pe la Bâlea Cascadă, am fost învinși de un tantrum monstru marca Vlad. Neposesorii de copii să caute pe youtube termenii “monster tantrum”, ca să înțeleagă ză horror. Deci cum ziceam, de data asta am ajuns mai aproape de Bâlea Lac. Cam cu vreo 20 de metri mai aproape, în sensul că am reușit să ne punem la coadă la telecabină. Ghinionul (prostia de fapt, că era normal să fie așa) a făcut să fie ditamai coada, desfășurată cale de două etaje pe casa scării de la intrarea în clădirea telecabinei până la etajul doi. Înghesuială, hărmălaie, umezeală, mulți oameni răciți și, colac peste pupăză, mie stătea să-mi pice din ochi o lentilă de contact, pe care o țineam la locul ei ținând închis ochiul respectiv. Plus drona în spate plus Vladul de 18 kile în brațe fiindcă după cinci minute de întrebat “Tată, mai e mult?” și răspuns “Nu dragule, imediat ajungem”, s-a prins și el că-l mint în față așa că s-a gândit să-și facă așteptarea mai confortabilă și a băgat placa cu “Tată te ruog veau în bațe, îs așa de obosiiit…” (figură chinuită *wink wink*) Între timp în spatele nostru se agita un cuplu cu doi copii cam de vârsta lui Vlad. Copiii urlau ca turbații, părinții urlau la ei să tacă. Degeaba. La un moment dat tatăl copiilor se apleacă la nivelul lor și le altoiește câteva palme peste fund. Sub ochii lui Vlad. Ăia tac. Inevitabil vine și întrebarea: “Tată, ce făcut la copii?” Băi nene, ce naiba să îi zic? “Păăi, erau tare murdari și i-a curățat de praf” răspund io, în loc de “E doar un nene cretin care merită o copită de cal în maxilar”. Mai stăm zece minute, avansăm zece centimetri, timp în care pe lângă noi urcau diverși care ziceau că erau cazați la hotel și aveau prioritate la îmbarcarea în telecabină. Și au tot trecut până s-a prins lumea că, de fapt, pe lângă cei care chiar erau cazați, urcau și ciurde întregi de nesimțiți care profitau cam cum profită șmecherașii din trafic care vin cu viteză pe culoarul deschis de o mașină de salvare. Evident că a ieșit scandal. După încă un sfert de oră în care lumea mai mult se certa decât avansa, am zis fuck it și ne-am cărat. Oricum trebuia să găsim un copac căzut pe care să-l repare Vlad cu un băț (don’t ask). Pe drum înapoi am oprit și am pus puțin la treabă drona, că prea era faină vremea.

Mersul la cumpărături

Vlad, mergem la shopping? “Nu” Peste juma’ de oră: Vlad, ai chef de shopping? “Da” “Hai să ne îmbrăcăm” “Nu” Peste încă juma’ de oră: Vlad, eu și cu mama suntem îmbrăcați, vii să te îmbraci? “Nu, melgi singul tată, stau cu mama” “Mama vine cu mine. Deci tu stai acasă și ne aștepți? Tace. Ok, no paaa! “Nuuu, iau mașini și pe oaoa (dinozaurii)” Încă juma’ de oră umple un coș cu mașini și animale ca să vină cu noi la cumpărături. Ne îmbrăcăm! Ne uităm în oglindă. “Alți pantaloni!!” Repeat de cinci ori. Plecăm. Evident fără coșul cu mașini. Pe drum “Tată, veau mașini și mingi” Of course că vrea. Idee genială: hai la Auchan că acolo nu știe terenul și poate scăpăm. Ajuns, debarcat, îmbarcat motorașul energic într-un coș. Auchan are scări rulante. Dat jos din coș, făcut trei ture cu scările rulante. Urcăm iar în coș, intrăm fainăli în magazin. Pus o apă în coș. “Veau acasăăă!” Adevăru-i că și eu voiam, era călcare în picioare acolo. Soluția: mers de bună voie la standul cu jucării. O mașinuță scumpuță a avut efectul calmant scontat. Fast forward, ajungem iar la scările rulante: “Nu veau să plecăăăm!!!!!” 4000 de decibeli în difuzoare, no turning back now, fuga la mașină. Calorii consumate de părinți: cel puțin 5000.

Atenție, text care începe cu „ce-ar fi dacă”!

Ce-ar fi dacă ţi s-ar oferi şansa de a retrăi o zi din trecutul tău? Oricare zi, o singură dată. Poate fi chiar ziua în care te-ai născut sau ziua de ieri. Vei putea să retrăiești acea zi exact aşa cum a avut loc, ca spectator în propria persoană, fără a putea schimba nimic în desfăşurarea evenimentelor. „Cea mai fericită zi din viaţa mea” e primul gând, nu? Ok, dar ştii care e aceea? Dacă răspunsul e un „da” hotărât, ești norocos. Fiindcă eu habar nu am care e în cazul meu. Și chiar dacă aş identifica-o, nu ştiu dacă aş vrea să o retrăiesc. Poate nu mi se va mai părea atât de minunată şi mă trezesc cu o dezamăgire în plus.

Dacă ești tânăr, alegerea unei zile speciale ar trebui să fie simplă. Primul sărut, prima noapte de dragoste, o zi în care ai bifat ceva nebunesc de care eşti mândru, o dimineaţă de vară într-un loc în care te-ai simțit atât de bine încât amintirea a rămas vie de-a lungul anilor. Un zâmbet, o stare, un miros frumos.

Dacă ești mai “bătrânel”, amintirile din tinerețe încep să pălească. Dacă ai trăit “standard”, probabil ziua în care ţi-ai ţinut în braţe primul copil e destul de însemnată. Emoţie, fericire, un pic de spaimă. Sau ziua în care ai avut parte de un succes pe plan profesional. Sau alte experiențe de om “matur” și complex. Oricum parcă nu-ţi mai regăseşti fericirea în amintirile tinereții, alea când erai altul. Fiindcă știi că unele lucruri nu mai ai cum să le repeți și, de ciudă, mai bine le lași la stadiul de amintiri îndepărtate în proces de degradare. Nici nu eşti sigur că au fost reale. Sau te gândești tot la sărutul ăla? Oare cum de pare atât de real chiar și acuma?

Dar dacă ai o viață întreagă în spate și foarte puțin timp rămas în față? S-au întâmplat atâtea cu tine! Bune, rele, interesante, ciudate. Ce-ți amintești cel mai des, la ce visezi, ce a ales mintea ta să păstreze? Momentele speciale cu partenerul de viață, copiii şi nepoţii, locurile pe unde ai umblat? Regretele sunt şi ele acolo, dulci-amare. Iar tu poți alege doar o zi.

Îmi imaginez că sunt cu siguranţă unii care ar alege o zi din trecut în care s-a întâmplat ceva de neînțeles pentru ei, la care s-au gândit obsesiv începând de atunci. Retrăind evenimentul, speră să poată înțelege. Mai există aceia pentru care trecutul nu există. Viaţa a trecut pe lângă ei. Sau n-au avut parte de nimic bun. Sau tot ce a fost bun a venit otrăvit cu rău. Așa că au aruncat la coș mormane de amintiri nefolositoare.

Recomandarea zilei: abţineţi-vă de la accidente

Nu de alta, dar riscaţi să muriţi de plictiseală aşteptând salvarea. Am fost câteva zile la mare, unde a fost exact cum v-aţi aștepta să fie la mare. Aşa că mai bine vă zic cum, în drum spre însoritele plaiuri ale hamsiilor, mi-a fost demonstrat din nou în ce ţară penibilă am ghinionul să trăiesc.

Valea Oltului, joi, în jur de ora 14. Nu era prea mare aglomerație, reușisem să depășesc câteva camioane, voie bună, când deodată stop. Coloană, oameni coborâţi pe lângă mașini, fuck. Fiindcă de multe ori am stat în astfel de coloane zeci de minute doar pentru ca la final să pornesc și să nu aflu niciodată de ce naiba am stat, de data asta m-am dat jos din mașină și am luat-o la pas să văd ce s-a întâmplat. N-am mers mult: la vreo 200 de metri, după o curbă ușoară, accident. Un Opel Corsa izbit frontal și violent de o dubiță. Drum blocat complet.

M-am alăturat celorlalţi gură cască, flancați de o ceată de țigani ce se mărea văzând cu ochii. În Opel, o femeie, încă la volan, rănită. Întins pe marginea drumului, pasagerul din dubiță, cu capul spart și probabil ceva oase rupte, se văita. După cum arăta parbrizul dubiței, mai mult ca sigur că nu avea centura pusă. Șoferul dubiței, julit şi el destul de tare, se ținea cu mâinile de piept, dar era în picioare. Pe femeia din Opel, care părea că nu mai are mult și leșină, o ținea un bărbat de mână. Nu era blocată pentru a necesita descarcerare, dar, din ce ce-am înţeles, nu voia sau nu avea putere să se mişte. Nici urmă de poliție sau ambulanță, însă, ținând cont că totul s-a întâmplat cu maxim 20 de minute în urmă și eram prin munți, am zis că e normal. Mă rog, normal să nu fie ambulanța, că o mașină de poliție din satele din apropiere tot ar fi putut veni. Am aflat că mai mulți oameni sunaseră deja la 112. În rest nu era mare lucru de făcut. Apă pentru răniți, cineva a adus o pătură pentru cel întins pe asfalt… Majoritatea ochilor fixaţi pe țiganii foarte vocali, care probabil ar fi poftit la ceva obiecte din mașinile avariate. Și multe păreri. Odată cu trecerea timpului, părerile au degenerat în invective. Adresate poliției și celor de la salvare, care în continuare lipseau. Au trecut în jur de 40 de minute de la producerea accidentului când în sfârșit s-au auzit niște sirene. Era o salvare care venea din direcția Râmnicu Vâlcea. A oprit, lumea a făcut loc. Din ea au coborât doi moși. Au aruncat o privire de la distanță la femeia din Opel, după care s-au îndreptat spre cel întins pe jos. L-au întrebat ce-l doare, ăla a zis că șoldul, au adus o targă, l-au pus pe ea, l-au urcat în ambulanță și duși au fost.

Am presupus că erau niște experți de primă mână, reușind de la distanță să-și dea seama care-i cazul cel mai grav. A, sau poate au preferat să nu se complice. După alte zece minute lungi, din nou sirene. De data asta era o mașină de pompieri, urmată de o mașină de poliție. La aproape o oră de la producerea accidentului! Cu pompierii era și un paramedic, care a evaluat situaţia femeii. După ce au stabilit cum să o scoată din mașină, au realizat că au o „mică” problemă: nu exista mașină de salvare care să o ducă și nu știa nimeni când și de unde trebuie să vină. Polițiștii erau doi, un el și o ea. Ea, cu telefonul la ureche, încerca să „afle amănunte”: „A văzut cineva ce s-a întâmplat?”, „Unde sunt cei din dubiță?”, „S-au dus doamnă, n-au mai avut răbdare”, „Câți erau?”. Pe când mă pregăteam să filmez scandalul ce tocmai se pregătea să explodeze pe subiectul foarte pertinent „Moare femeia aia acolo, cum e posibil să veniţi aşa târziu măgarilor?” primesc mesaj de la Laura: „Hai repede la mașină!!!!”. Panicat că cine știe ce-o pățit, zbor la mașină. De fapt era de bine: exact în dreptul mașinii noastre era un drumeag îngust și noroios printre niște case, care, conform unui localnic, ar fi ocolit locul accidentului. Mașinile mai mici care au prins de veste se înghesuiau deja pe lângă noi. N-am mai stat pe gânduri și ne-am băgat şi noi, reușind astfel, printr-un mare noroc, să evităm încă o oră-două de așteptare. De partea cealalată coloana se întindea pe mulţi kilometri.

***

La mare? Păi:

Deci

„N-am înțeles, care-i faza, de ce vă entuziasmați așa? Ce face ăla atât de interesant?” adică: „Dacă observ ceva foarte popular înseamnă că nu-i demn de atenția mea și vreau neapărat să știe toată lumea ce puțin îmi pasă”.

„Îmi explică și mie cineva ce se întâmplă și despre ce vorbiți?” adică: „Este un moment excelent să cerșesc atenție. Dacă mă documentez singur nu primesc atenție”.

Dacă vrei să identifici egocentrism în stare pură, nu trebuie decât să arunci un ochi pe Twitter în timpul desfășurării unor evenimente de orice fel. A sărit Felix ăla de la marginea spaţiului cu paraşuta. Cumva, în ochii și după logica unora, se pare că a făcut un lucru de mare rahat. Pentru că totul a fost doar o reclamă, iar cei de la Red Bull sunt niște nesimțiți ordinari că au îndrăznit să sponsorizeze așa ceva. Că sunt bani aruncați aiurea pe un record aiurea. Că ce rost avea?! Se pare că sunt mulți care nu înțeleg că oamenii fac uneori chestii pentru simplul fapt că pot. Oamenii cu mulți bani își permit să facă chestii inedite tot din același motiv. Adică e mișto când salvează balene și hrănesc subnutriți africani, dar cu bani se pot face lucruri mult mai interesante pe lumea asta. Ca să nu mai zic câte se pot face deasupra ei. Și uite așa în felul ăsta ajungem să vedem live cum arată Pământul de la 39 de kilometri altitudine în cealaltă parte a planetei, să trăim câteva momente de emoție cât timp un om se îndreaptă spre sol cu viteza sunetului și pare că pierde controlul… niște evenimente care pentru unii nu înseamnă absolut nimic, fiindcă nu-i afectează  în mod direct. Deși nu voi înțelege niciodată cum poți fi atât de miserupist față de ce se întâmplă în lume, am învățat să accept că pentru astfel de oameni important în viață este dacă vine mașina să ducă gunoiul, să știe că negrii din Africa au ce mânca sau să adune cât mai multe like-uri la poza cu noua freză. Să fie sănătoși. Cel mai tare mă enervează însă cei care reacționează de parcă Red Bull le-a umblat în conturi ca să sponsorizeze saltul din balon, și behăie isteric despre inutilitatea acțiunii, întrecându-se în ironii. Asta deși contribuția lor este zero în orice situație, indiferent dacă Red Bull ar construi un hotel de cinci stele în spațiu sau dacă ar salva toate focile și delfinii din lume. Și atunci ce sens are să te apuci să-ți dai cu părerea despre cum ar trebui să-și cheltuie alții banii?

***

De curând am zburat și io cu balonul până pe la 700 și ceva de metri, deci puțin sub cei 39.000 ai lui Felix. N-am sărit.

***

Mai multe poze și fotografii (cică există o diferență între cei doi termeni) cu baloane și alte cele, pe pagina mea foto de pe Facebook. Click pe poza de mai jos pentru a ajunge pe acel tărâm minunat, ce îmbie la Like peste Like

Truismul zilei

Orice bărbat heterosexual, aflat în mijlocul unui grup eterogen și nu foarte numeros de reprezentante ale sexului opus, realizează în timp record o listă mentală cu ordinea în care le-ar scoate la un suc. Listă întotdeauna facultativă.

Instrucțiuni de adormit*

*funcționează la mine, poate și la tine.

Io n-am avut niciodată probleme cu adormitul. Și sper să nu am, că am auzit lucruri urâte despre insomnii. Ce-am observat însă e că la orice oră m-aș culca, procedura e aceeași:

1. Faza „pe spate cu ochii în tavan”, în care mă gândesc la ce s-a mai întâmplat, fac planuri (de care nu mă țin), trag concluzii.

2. Faza „fața spre geam”. Aici îmi las creierul să se desfășoare. Amintiri, salturi din gând în gând, „ce-ar fi”-uri.

3. Faza „fața spre ea” sau ”opusul poziției precedente”. Adorm în 5 minute, poate mai iute. Nu înainte de a-i da un pupic.

Notă: dacă sunt obosit, nervos, sar direct la ultima fază. Funcționează de fiecare dată.

Fumuri

Eu port lentile de contact de vreo cinci ani. Înainte de lentile de contact aveam ochelari pe care-i purtam doar acasă, că nu-mi plăcea cum îmi stătea cu ei. Drept urmare, când ieșeam din casă, vedeam foarte prost la distanță. Asta înseamnă că nu distingeam prea bine fețele oamenilor pe lângă care treceam dacă erau mai departe de 2-3 metri. Așa că, pentru a nu risca confuzii penibile, am încetat să mă mai uit la oameni. Problema e că acum, când văd bine, am rămas cu același obicei. Trec pe lângă oameni fără a-i băga în seamă. Sigur, radarul de forme feminine funcționează, așa că dacă ești femeie corectă din punct de vedere anatomic e foarte probabil să te observ de la 100 de metri și dacă te și cunosc cu atât mai bine. În rest însă pățesc des să trec la un metru distanță de un cunoscut, care se oprește, uitându-se probabil la mine, în timp ce eu îmi continui drumul. Dacă sunt cu nasul în telefon am măcar o scuză, dar de multe ori nu am. Unii zic totuși un „Salut bă”, alții probabil cred că-i ignor deliberat și nu mai zic nimic. Deci, care mă cunoașteți și mă vedeți trecând nonșalant pe lângă voi, să știți că de fapt nu-s încrezut ci doar un ex-miop, ok?

Gaga e bună

Nu știu câți oameni au fost la concertul Lady Gaga de la București. Eu am fost acolo și, văzând-o live, am tras niște concluzii: Stefani Germanotta are talent gârlă, este neașteptat de matură la 25 de ani și dă impresia că a muncit din greu pentru a ajunge sa cutreiere lumea ca star într-un spectacol de multe milioane de dolari. Mai ales că a trebuit să compenseze și faptul că nu-i frumoasă deloc. Lăsând la o parte controversele din juru-i, în parte generate de convingerile sale (neobișnuite poate pentru o vedetă mainstream, dar nu „șocante” cum zic unii), în parte de actul artistic creat anume pentru a trezi reacții într-un public pe care nu-l mai impresionează nimic, Gaga este în primul rând o voce bună. Nu trebuie să-ți placă ce cântă ca să fii de acord cu aspectul ăsta. De exemplu io o consider pe Adele o purcică enervantă, urăsc lălăielile ei, dar sunt de acord că are o voce foarte bună.

***

Politically Correct

Vezi un film care ți-a plăcut. Te întâlnești apoi cu un cunoscut. Îi spui entuziasmat ce mult ți-a plăcut filmul iar el zice: „Ăla??? Am fost și eu ieri. Cea mai mare porcărie. O stupizenie. E cel mai prost film făcut vreodată. Am vrut să ies din sală. In-cre-di-bil ce prostie de film!! Cred că am adormit la un moment dat”. Tu, între timp, te uiți la el și te gândești cum ar fi să-i tragi un pumn între ochi. Păi boule/vaco, tu nu ai auzit că mie mi-a plăcut? Acuma ce faci, îmi zici în față că am gusturi de rahat? Nu te duce mintea suficient de mult încât să concepi o replică de bun simț, pe care o poți da atunci când preferințele tale nu coincid cu ale interlocutorului? Cum ar fi: „Da, am văzut și eu filmul x dar nu mi-a plăcut”. Simplu. Dacă ți se cer explicații, zici și de ce nu ți-a plăcut, deși nu prea are sens fiindcă nu vei reuși niciodată să schimbi părerea cuiva astfel încât să zică „Tocmai am realizat că de fapt nu mi-a plăcut, eram prost înainte să-mi explici tu de ce-i nașpa”. Să te apuci să ragi verdicte în neștire ca măgarul despre un subiect, fără pic de considerație față de gusturile celuilalt, nu e tocmai inteligent.

***

Că vorbeam de filme: The Amazing Spiderman – neașteptat de mișto, deși nu pricep de ce au luat franciza de la început. Omenirea e în pană gravă de idei. Prometheus – pe cât de mult l-am așteptat, pe atât de tare m-o dezamăgit cu scenariul inept, personajele neverosimile și actorii enervanți. Wanderlust – o comedioară simpatică cu Jennifer Anniston și Paul Rudd. Project X – fain, deși s-ar putea să mă fi cucerit doar filmările subacvatice cu țâțe și în rest să nu fie nimic de capul lui. Io zic că e. God Bless America – idee bună, începe bine, se cam strică pe parcurs, dar ar merita văzut pentru idee.

***

Portret pontic:

***

La Parlament se pune accent atât pe calitate cât și pe cantitate. Cel puțin când se angajează asistente:

Experiența Coldplay și Londra jubiliară

De data asta am găsit Londra exact ca în reclame: gri. Cu toate că am aterizat pe ploaie și cele câteva ore de dinaintea concertului le-am petrecut colindând orașul sub niște nori amenințători, odată ce am intrat pe stadion s-a făcut atât de repede senin, încât n-am putut să nu mă întreb dacă nu cumva „a umblat” cineva la vreme. Mai ales că, în același timp, în fața palatului Buckingham se desfășura și spectacolul cu ocazia jubileului de diamant al reginei. Fiindcă vremea a fost execrabilă ziua anterioară în timpul spectacolului oferit de cele 1000 de ambarcațiuni care au navigat pe Tamisa, m-am gândit că organizatorii s-au enervat și au apelat la ceva tehnologii secrete/extratereștri pentru a lua o pauză de ploaie. Important e că cerul s-a făcut albastru iar noi ne-am înseninat.

Concertul a avut loc pe stadionul Emirates, casa clubului Arsenal. În deschidere au cântat două tipe, dintre care doar Robyn merită menționată. Suedeza are talent de dă pe dinafară, doi toboșari sincronizați perfect și un sound de tremurau hainele pe noi. Gen:

***

A urmat Coldplay. Reflectoare, lasere, confeti, mingi, artificii, brățări luminoase, melodii întregi fredonate de tot stadionul, ecrane imense și o trupă ce a cântat din inimă. Vizual m-au dat gata brățările multicolore pe care le-am primit la intrarea pe stadion și care se aprindeau în ritmul muzicii, comandate prin unde radio. Ca să nu o lungesc, declar că ăsta a fost cel mai spectaculos concert la care am asistat până acum. Atâtea chestii mi-au plăcut la el încât jumătate din timp cred că am făcut numai „Oaaaaaaaaaaa…”. Bine că nu m-o filmat nimeni. Am filmat în schimb io un pic (recomand fullscreen și 1080p):

Aici e un clip filmat mai de sus și mai nemișcat

***

Și niște poze:

Restul albumului, aici.

Cum era să zbor până la Londra în principiu degeaba

Anul trecut prin noiembrie am ciripit așa:

…timpul a trecut și iaca ne aflăm în prag de iunie, deși vremea de afară insistă că nu-i așa. Biletele de avion sunt luate de anul trecut, hotelul e rezervat tot de pe atunci. Pe la mijlocul lunii mai exista doar un mic aspect nerezolvat din punctul nostru de vedere: biletele pentru concert nu ajunseseră încă în posesia noastră. Așa că, nu foarte îngrijorați, am purces la trimis mailuri. La TicketLine, de unde le-am luat, la Royal Mail, care s-a ocupat de expediere și la GLS România care ar fi trebuit să facă livrarea. Ghiciți unde anume s-au făcut biletele nevăzute. Ați ghicit. Idioții de români au fost singurii care n-au fost în stare să ne dea un răspuns coerent. Cu Ticketline și cu Royal Mail am devenit de-a dreptul prieteni, aceştia fiind mai mult decât amabili și încercând să ne ajute cu date, ore, numere de ordine și sugestii. Degeaba. Deja am început să ne cam panicăm, fiindcă toate indiciile duceau la concluzia că la noi în țară s-a „întâmplat ceva” cu plicul. În cele din urmă, după ce ne-am dat seama că biletele au părăsit probabil galaxia noastră printr-o poartă stelară aflată la granița cu România iar șansele de a le da de urmă sunt nule, am decis să apelăm la metoda de urgență: un mail lacrimogen în care Laura le povestea celor de la Ticketline cât de fani Coldplay suntem, că am luat deja biletele de avion și nu prea ne pică bine o excursie la Londra fără scop și alte asemenea. Eu i-am sugerat să scrie în mail și că unul din noi e pe ducă sau că asta va fi ultima noastră excursie peste hotare înainte ca Dan Diaconescu să ajungă președinte și să ne ia dracu pe toți, dar nu a vrut. Oricum, ce a scris se pare că a fost de ajuns, fiindcă ieri a sosit reply-ul salvator:

Suzana merită un buchet de ciocolăți.

***

Între timp am descoperit Cinemagr.am, o aplicație ce realizează „fotografii animate” și care are potențial real de a ajunge la fel de populară că și Instagram, cu toate că e puțin mai complicat de utilizat de către ăia mai speriați de tehnologie. Pe telefon aplicația afișează creațiile în format *.mov, pentru conservarea lățimii de bandă. Pe PC acestea pot fi văzute în orice browser ca gif-uri animate. Precum primele mele încercări de mai jos:

Continue reading

Gog și cei doi cenți ai mei

De Cristian Gog am auzit prima dată de la Emil, care, după ce a asistat la o reprezentație a omului, a fost atât de impresionat de ceea ce a văzut încât i-a făcut apoi reclamă peste tot. A trebuit să-l văd şi eu live fiindcă afirmaţii precum „îndoaie linguri cu mintea la câţiva centimetri de tine” sau „îţi ghiceşte orice număr la care te gândeşti” cam iritau scepticul din mine. Cu toate astea şi scepticii sunt fascinați de inexplicabil (câtă vreme există un „explicabil” în umbra lui), aşa că mi s-a părut simpatic entuziasmul celor care începuseră deja să construiască „cultul Gog”. Asta chiar dacă, după ce am asistat la un spectacol de-al lui, m-am prins cum stă treaba cu lingurile (nu pierd acum vreo ocazie de a face demonstrații cunoștințelor:P) sau cu ghicitul numerelor. Oricât l-am simpatiza (iar eu îi acord fără rezerve prezumția de „om bun” doar fiindcă e prieten cu Emil), trebuie să fim sinceri: Gog este încă la început de carieră. Se vede că are trac atunci când prestează iar trucurile pe care le știe face, nu foarte multe, sunt cunoscute şi destul de uşor de replicat după o perioadă de exercițiu. Gog nu este ceva nemaiîntâlnit, nemaivăzut, nemaiauzit. Dar nu este „vina” lui că a câştigat premiul cel mare la concursul de talente și în nici un caz nu merită înjurat, persiflat sau denigrat în toate felurile, cum se întâmplă de câteva zile. Împins de la spate să concureze, susţinut din inimă de o mare parte a comunităţii online, omul s-a dus şi a prestat cât a putut el de bine. Concurenţă n-a avut. De ce? Fiindcă nu poţi compara talentul unui iluzionist cu cel al unui dansator. Sau al unui dansator cu al unui cântăreţ. Cine este mai talentat, un pictor sau un chirurg? Aţi prins ideea. Concurenţii n-au în comun altceva decât faptul că fac parte din aceeași specie. Și-atunci ce să compari? Competiţia pornește de la o idee greșită, fiind o rețetă ieftină de făcut rating mulțumind o gamă largă de public. Deci Gog a concurat singur pe domeniul său, așa că e irelevant cât de talentat/original este. De fapt „Românii au talent” este un concurs de popularitate și de carismă, iar Gog a reușit să puncteze pe ambele planuri, având baza: niște numere care au impresionat publicul fără „experiență” în iluzionism. Cei nemulțumiți de rezultatul final ar trebui să-și îndrepte tirul către ProTV și al lor (mă rog, cumpărat de la alții) format stupid de emisiune.

Oare tipul de mai jos câștiga competiția?

Apple, fii un pic atent la mine

Știți cum e când te găsești pe neașteptate în fața unei camere foto. Unii (ca mine) se fâstâcesc, alții simt nevoia să se maimuțărească ca să nu se fâstâcească (ce cuvânt ciudat, fâstâcitul ăsta), alții se încruntă, unii sar la bătaie și foarte puțini rămân impasibili. De-aia e mișto să ai un teleobiectiv, că poți suprinde lumea în stare naturală, fără „masca foto” activată. Cum probabil că utilizează Andrei Niculescu ăla faimos de pe Facebook când fotografiază pe stradă. Când ai la îndemână însă doar telefonul și vrei să pozezi inopinat oameni, lucrurile se complică. Imediat ce adopți poziția standard de pozat, cei de lângă tine devin brusc atenți la ce se întâmplă în jur, ca niște căprioare ce simt apropierea lupului cel rău. „Oare ce-i trebuie lu’ ăsta? De ce mă pozează? Pe mine mă pozează?” Când butonezi însă la telefon cu ochii în pământ, nu te bagă nimeni în seamă. DECI: nu ar fi mișto să apară telefoanele cu o cameră în plus, plasată în „vârf”, ca să poți fotografia în voie, de aproape, orice ți se pare interesant? V-am și desenat (vorbesc aici cu cei de la Apple), ca să fie clar:

p.s. v-ați prins că de fapt vreau să pot poza cât mai multe funduri și țâțe fără să fiu văzut, nu?

De ce este stupid să faci mișto de Instagram

Veneam înspre casă și am văzut niște câini jucându-se, cu soarele apunând în spatele lor. Un moment fain care merita surprins cu un aparat foto cu teleobiectiv, dar nu aveam decât telefonul la mine. M-am apropiat cât am putut, însă, înainte de a ajunge la distanța care mi-ar fi convenit, a trebuit să fac poza fiindcă mă observaseră. Am mai făcut câteva poze dar deja pe la a patra eram adulmecat de zor.

Poza de mai sus nu are nimic special, însă trecută prin Instagram arată așa:

***

Zilele astea a fost lansată aplicația Instagram pentru telefoanele cu Android. Ca posesor de iPhone și utilizator de Instagram de când a apărut, am fost curios dacă diferă cu ceva față de versiunea pentru iOS. Din păcate diferă și nu în bine, în sensul că-i lipsesc vreo câteva funcții, care vor fi însă adăugate la următoarele actualizări. Problema mai mare o reprezintă calitatea pozelor. Din cauza faptului că unele telefoane cu Android au niște camere sub orice critică, multe dintre pozele pe care le-am văzut postate recent pe Instagram arată groaznic. Nefocusate, fără contrast și pline de zgomot de fond (zgomotul de fond este prezent la orice poză făcută în condiții de iluminare slabă, indiferent de telefon. iPhone-urile scot însă un zgomot de fond monocrom, ceea ce dă mult mai bine în poze). Deci înțeleg cumva de ce s-au inflamat unii iPhone-iști că le este “pângărit” spațiul “quality” în care aveau exclusivitate până acum. Reacții exagerate au fost însă din plin. De ambele părți, că nici utilizatorii de Android nu-s mai deștepți. Au descărcat aplicația, și-au făcut cont, au făcut o poză la o farfurie din chiuvetă, au aplicat un filtru, au concluzionat că-i o porcărie și dă-i: că ce slabă îi, că-i inutilă, că utilizatorii de iPhone îs așa și pe dincolo. Nicio clipă nu s-a pus problema că, lăsând la o parte faptul că e la modă printre hipsteri, aplicația chiar are un potențial imens în mâinile celor cu un dram de talent fotografic. Și sunt foarte mulți utilizatori extrem de talentați. Pentru niște cizme care fac poze cu blițul la concerte, da, Instagram e inutil.

***

Între timp,  pe acoperișul parcării din Mănăștur, unde autoritățile locale spun că sunt ocupate toate locurile, realitatea e un pic alta…

Ora 23:00. Gol.

Săriți direct la prăjitură

E foarte bine când cineva îți semnalizează cu farurile că este radar în față. Dar nu tot timpul. De exemplu atunci când unii îți dau flash-uri cu 10 kilometri înainte de radar și tu reduci viteza la 59 și aștepti. Și aștepti. Și nu mai apare nicio mașină de poliție. Și până la urmă te saturi și accelerezi și o vezi. Și-ți stă inima. O altă situație: în aproape toate (dacă nu cumva toate) cazurile, ăia cu radarul pândesc o singură direcție de mers. Pe lângă detectarea vitezei ei îți fac și poză, ca să poată dovedi că tu ai fost la volan în caz că vrei să contești amenda. Așa că după ce treci de un radar îndreptat înspre tine, e cam inutil să-i avertizezi pe ăia cu care te întâlnești, fiindcă mașina de poliție e cu spatele la ei. Dacă au viteză cu siguranță vor încetini când o vor vedea, dar nu se află niciun moment în pericol de a fi opriți. Dacă treci pe lângă o mașină a poliției parcată pe marginea drumului cu spatele la tine, da, atunci anunți pe cei care vin din sens opus. Asta teoretic. Practic toată lumea flash-uiește disperată în toate direcțiile.

***

Așteptând la Mac, mă uitam la o mamă care-i lua copilului un Happy Meal. Întrebată cu ce fel de sandwich să fie și auzind opțiunile – hamburger, cheeseburger și McPuișor – femeia a ales rapid „puișorul”. Deși mănânc fără discriminare orice de la Mac, că-mi place și n-am voință să mănânc „sănătos”, n-am putut să nu mă gândesc că femeia a făcut cea mai proastă alegere pentru copilul ei. Spre deosebire de hamburger și cheeseburger, care, conform site-ului companiei, conțin carne de vită fără alți aditivi, carnea din McPuișor vine cu niște bonusuri. Felia conține: carne din piept și pulpă de pui, piele pui, înveliș pane (făină grâu, condimente, sare, pesmet, agenți de coacere E300, E450, E500, drojdie), ulei vegetal. Nu tocmai ce i-aș da unui copil de trei ani să mănânce. Faza e că diminutivarea puiului din denumirea produsului, o mișcare de marketing genială, te duce cu gândul la ceva inofensiv, drăguț și cu puține calorii, numai bun pentru copii.

***

De pe site-ul lui Adi Hădean am găsit rețeta la Chocolate Lava.Vă anunț cu nedisimulată mândrie că am încercat-o și mi-o ieșit spectaculos. Dovadă stau poza de mai jos și martorii/degustătorii extaziați 🙂

Prima şi ultima parte sunt vag interesante, cea din mijloc e de umplutură

Zilele trecute, în timp ce aruncam gunoiul, am văzut pentru câteva momente cum arată fără machiaj chestia aia pe care fiecare dintre noi o pictează în diverse culori, fiindcă în stare naturală nu-i tocmai plăcută la vedere. Realitate cred că-i zice. În pungile pe care le duceam la gunoi era o parte din conținutul frigiderului, care s-a defectat. La ghenă, o femeie care căuta prin gunoi. Am început să golesc plasele. În momentul acela femeia s-a repezit și a început să scormonească printre morcovii congelați și alte chestii perisabile pe care nu mai aveam unde să le depozitez și eram nevoit să le arunc. Modul în care a sărit, ca un câine flămând și fără a-mi arunca vreo privire, m-a făcut să-mi fie rușine. De norocul pe care-l am, de a nu fi dus niciodată lipsă de nimic. De faptul că nu am simțit vreo urmă de compasiune sau alt sentiment nobil. De ce nedreaptă e viaţa şi ce aşteptări uneori ridicole avem de la ea, noi ăştia care nu ştim ce înseamnă să te zbaţi ca să supravieţuieşti de pe o zi pe alta. Cum credem că ni se cuvin chestii doar fiindcă le-am avut dintotdeauna.

***

Ziceam de frigider. În 2007, când ne-am mutat, ne-am cumpărat frigider nou, ca să se asorteze cu noul din jur. Lovit de un patriotism idiot, am insistat să luăm Arctic. Acum două săptămâni am remarcat că Arcticul nostru a devenit workaholic. Adică funcționa 24/24. De răcit răcea, dar consuma curent cât o clădire de birouri, iar în final probabil că ar fi crăpat de epuizare. Chemat pe cei de la service. Într-un minut diagnosticul: E compromisă carcasa. Nu mai aveți ce să-i faceți. Nu-i în garanție? Normal că nu. Hm. Faceți o cerere și spuneți că vi s-a defectat carcasa. O să v-o înlocuiască, veți rămâne cu ușile și motorul de la ăsta vechi, în rest va fi totul nou. 250 de lei manopera. Deci cum? Arctic înlocuiește frigidere în afara garanției? Îmi miroase a defecte de fabricație la nivel extins, a căror ascundere se face prin înlocuirea fără nicio obiecție aparatelor stricate. Probabil multe. Am făcut cerere. De mână. Acum trebuie să ne prefacem că nu s-au inventat frigiderele timp de două săptămâni.

***

Un timelapse cu Venus și Jupiter apunând. 124 de cadre pe parcursul a vreo două ore, cu geamul deschis şi cu 5 grade pierdute în apartament. Fiindcă nu am intervalometru, am făcut pozele manual, la intervale nu foarte regulate.

Varianta mai lungă şi HD, pe YouTube

Random stuff-uri

O şaorma la pachet vă rog. “9 lei.” Cobor privirea să verific ce mai zice Twitter-ul. Mare greșeală. „Poftiţi :D” Ridic privirea. Fata îmi întindea o pungă, zâmbind. Cam la 10 secunde după ce am făcut comanda. Am zâmbit și io ca prostu’ şi-am plecat. Am pus mâna să văd dacă-i caldă măcar. Călduţă, deci nu era făcută chiar de ieri. Nu-i nimic, m-am consolat cu o ţeapă de ţeapă pe care şi-a luat-o un băiat care voia să cumpere flori de 8 martie, ce frumos din partea lui. În faţa noastră o găleată cu mai multe buchete de frezii. Băiatul, arătând cu degetul: “Cât costă?” “5 lei.” “Unul, vă rog”, după care scoate banii și îi dă ăluia. Floristul ia un buchet, scoate un fir de frezie din el şi-l înmânează băiatului, care rămâne blocat. Înainte să apuce să zică ceva, vânzătorul îi întoarce spatele şi se îndepărtează. Io fac un “pfff, ţţ, ţţ, ce hoţie” ca să-i arăt că-s de partea lui, dar în sinea mea mă bucuram că am aflat cum stă treaba cu freziile. Tot legat de flori, mă enervează la culme florile comune vândute cu tot cu ghiveci. Nu e o orhidee, e o nenorocită de lalea, de ce trebuie să o iau cu bulb cu tot?

***

M-am chinuit ieri câteva ore să-mi amintesc o melodie pe care o ascultam acum vreo 12 ani. O piesă făcută în Fast Tracker, un remix după ceva melodie reală. Nu-mi aduceam aminte însă nimic din ea în afară de cuvântul “dream”. Care, bineînțeles, nici nu apărea de fapt în melodie. După ce am răscolit netul și modarchive.org până am simțit că înnebunesc, am lăsat-o baltă. Astăzi, în timp ce scoteam cașcavalul din frigider mă lovește: “Set you freeeeeee….” Pfuai. Într-un minut deja era pe desktop. Asta e piesa (are extensia .xm, merge cu winamp sau vlc). E un remix tâmpițel după N-Trance – Set You Free. Îmi cer scuze pe această cale creierului meu, care s-o chinuit în background ore întregi până să recupereze din adâncurile subconştientului refrenul revelator.

***

Că vorbeam mai sus de frigider, al meu merge non-stop de o săptămână. Ieşit din garanţie acu vreo 6 luni. Trebuie să chem pe cineva înainte să ia foc, respectiv să iau foc după ce văd factura la curent.

***

Sună telefonul. “Bună ziua, facem un sondaj pentru…” “N-am vreme acuma” “Putem reveni?” Eu, idiot: “Da, da”. După-masa sună iar. Am recunoscut numărul. N-aveam chef să fiu sondat. Le dau ocupat. A doua zi dimineaţa sună iarăşi. Dau ocupat. După-masa iar. Ocupat. Faza s-a repetat timp de încă două zile. Ştiu, sunt rău şi fără inimă.

***

La sfârşitul lunii mă duc în Zaragoza în scop de dezintoxicare de Cluj, fiindcă “mood”-ul meu de acum este cam ăsta:

Get the Flash Player to see this content.

Corect este „mi-ar plăcea”, nu „mi-ar place”

Serios vorbesc. Urmează o conjuncție:

Jupiter, Luna, Venus, blocuri din Florești. De sus în jos

***

Dacă aș putea (cu o superputere sau cu un „app”), mi-ar plăcea să pot „intra” pe ascuns în mințile altora. Dar nu pentru a le afla secretele sau cine știe ce chestii kinky, cel mai probabil plictisitoare. Nu. Mi-ar plăcea să petrec câteva minute în mintea mai multor tipuri de oameni și să le observ succesiunea de gânduri, modul în care raționează și iau decizii. Și să experimentez felul în care persoane complet diferite trăiesc aceleași evenimente mai mult sau mai puțin însemnate: vizionarea unui film, audiția unei melodii pentru prima dată, o dragoste zbuciumată, un acces de gelozie, sexul (ok, asta intră la kinky), momentele de furie, cele de fericire și alte experiențe umane care pot fi și cu siguranță sunt trăite diferit. Fiindcă, nu-i vorbă, împărțim noi toți același genom, dar suntem, din fericire, al naibii de variați. Variați ori în sensul bun, ori în cel „complet neinteresant”, ori în sensul rău. În primu’ și-n primu’ rând aș vrea să observ cum gândește un om mai inteligent și mai organizat decât mine. Trebuie să fie și din ăia, nu? Sau aș vrea să înțeleg cum raționează unul cu multă putere și cu mulți bani. Cum gândește o femeie frumoasă? Dar una urâtă? Cum ia deciziile un om care are cu totul alte principii decât mine? Ce e în mintea unui bătrân aflat aproape de moarte? Cum arată sentimentele unui om ce iubește aceeași persoană de zeci de ani? Cum gândește un om credincios, dar inteligent? 🙂 Dar un om foarte prost aflat într-o funcție importantă? Oare ce e în mintea Papei? Dar în cea a unui fotbalist? Oare fata de la casieria Digi TV știe că mă uit de fiecare dată în decolteul ei? Stai că asta nu se încadrează..

 Nu aș vrea să știu cum gândesc: criminalii, violatorii și alți nebuni degenerați.