Category Archives: De toată jena

Ce mi-am dorit să se întâmple în 2011 și ce-a vrut 2011-ele să se întâmple

La începutul lui 2011 am făcut așa, mai în glumă, o listă cu lucruri care doream să se întâmple pe parcursul anului. Suprinzător, am nimerit câteva…

  • Să se facă, nu contează cum, nişte autostradă de la Gilău înspre unguri ca să pot ieşi cât mai repede din ţară. – Ce prost îs, cum să-mi imaginez așa ceva?
  • Să nu-l mai aud pe Băsescu vorbind. – Hăhăhă… Sigur că l-am auzit.
  • Să dispară iTunes, cel mai idiot program inventat vreodată pe care mă obligă Apple să-l folosesc pentru telefon. – N-a dispărut și nici nu sunt șanse să dispară.
  • Să nu-mi scap iPhone-ul pe asfalt că nu mai am bani de altul. – L-am scăpat de vreo opt ori, până la urmă am primit cadou varianta nouă.
  • Să se termine tot petrolul din lume. – Nici vorbă, îl scot ăștia și din piatră seacă.
  • Să se întâmple ceva spectaculos. – S-a întâmplat o p…
  • Să se lase Megan Fox de actorie. Nu știți cine-i Megan Fox? Perfect! – Nu s-a lăsat, cred. Îmi este lene să verific.
  • Să nu-l mai aud pe Justin Bieber întâmplător la radio și apoi să mă înjur că n-am mutat pe alt post. – Ptiu, l-am auzit pe Europa FM. Deci 2012 fără Europa FM.
  • Să dea România faliment și să vină să ne conducă alții. Învăț maghiară dacă trebuie. – Nope, poate anul ăsta totuși.
  • Să nu se mai prăbușească avioane. – S-au :(.
  • Să nu se mai construiască catedrala mântuirii iar în locul ei să se facă un aquapark sau, fie, un adăpost pentru câini. – Se construiește fără nicio jenă.
  • Să-l interneze pe Vadim. – Liber ca pasărea cerului.
  • Să nu se mai scumpească benzina, că altfel… – S-o scumpit ca nebuna.
  • Să plec din România de tot, dacă se mai scumpeşte benzina. – Mda, sunt tot aici, că-mi pare rău să vă las singuri.
  • Dacă nu plec de tot din România, să vizitez trei țări.Vizitat-am.
  • Să am asfalt în Floreşti.AM!!!!! Chiar am!
  • Să păţească ceva urât urât de tot primarul din Floreşti, dacă nu voi avea asfalt. – Are noroc că am asfalt.
  • Să se reducă rata pupincurismului de pe Twitter și din blogosferă. – Haha.
  • Să dispară Facebook. – Nu numai că nu a dispărut, dar în curând userul de fb o să fie trecut obligatoriu pe certificatele de naștere.
  • Să nu mor.Încă aici.

De ce nu-mi pasă de proteste

Fiindcă ei se află într-o lume iar noi în altă lume (graniţa dintre cele două lumi e simbolizată de gard, pentru cei care se prind greu). Dacă lucrurile se împut prea tare, singura șansă (pentru mine, că doar eu contez) e să trec gardul la ei în grădină, nu să latru pe străzi în speranţa că va ține cineva cont de lătratul meu și-mi va da un biscuit în plus.

ps. O revoluție în adevăratul sens al cuvântului, fără ghilimele, e cu totul altceva. Acolo pică gardul și-ncepe dansul 🙂

Paris, ratatouille și „Je suis roumain, mânca-ți-aș”

Se făcea că era ultima noastră noapte în Paris. Sună fain, nu? Fiind ultima noapte și fiindcă autocarul spre aeroportul Beauvais pleca la 5 dimineața, am decis să nu mai luăm cazare și să ne plimbăm prin oraș, profitând de o vreme bizar de călduță pentru perioada asta. Când zic călduță înseamnă că nu mi-am scos mănușile din bagaj. Prietenii noștri, aflați pentru prima dată în Franța, au îmbrățișat și ei ideea unei nopți de plimbăreală, un pic îngrijorați, ei locuind în București. Noapte, București, înțelegeți de unde îngrijorarea. Noi în schimb, după ce am colindat  noaptea străzile din Barcelona ore întregi fiindcă am pierdut ultimul metrou sau pe cele din Nisa, îmbătați de joie de vivre-ul din jur, i-am asigurat că n-au de ce să-și facă griji. Parisul e minunat noaptea. Woody Allen știe și el asta, uitați-vă la Midnight in Paris. Nu, nu-i ăla cu Paris Hilton. Așa că, după ce am fost la turn să vedem cum se aprind luminițele la oră fixă, am băut ceai și ciocolată caldă într-o cafenea de lângă și am admirat panorama orașului de pe scările de la Sacre Coeur, am luat metroul spre Gare de Lyon, să ne luăm bagajele și să vedem ce autobuz de noapte ne va duce spre autogară.

După ce ne-am lămurit ce și cum și avînd încă vreo trei ore la dispoziție, am purces în a ne depărta de gară, mai ales că prin jurul acesteia mișunau ceva „specimeni” ce se încadrau lejer la categoria „dubioși”. Ca la gară. Lângă gară, câteva restaurănțele, majoritatea închise. În timp ce treceam prin dreptul unuia, un țipăt răsună în noapte. Lângă mine. Trecând peste mini infarct, mă întorc să văd ce s-o întâmplat. Era Andreea, simpatica noastră prietenă, cu mâna întinsă înspre geamul restaurantului. Hm. Mă uit înăuntru pregătindu-mă sufletește pentru ceva scenă din Final Destination și ce văd? Văd un ditamai șobolănocul ițindu-se de după o masă. Nu semăna cu Remy din Ratatouille dar presupun că avea aceleași preocupări. Nu dispare bine șobo și apare un șoarece. Oooo…key…, am văzut destul, hai să mergem. No, pune-te acuma și explică-le la oameni că nu ăsta-i de fapt Parisul, că e vorba doar de un restaurant jegos de lângă gară, că nu mai știu ce. Din fericire (sau nu), șobolanul parizian le-a fost șters curând din memorie de alți dăunători, mai vocali.

După ce ne-am săturat de plimbare, am acostat la o terasă din Place de la Bastille, denumită foarte surprinzător La Bastille, unde am hotărât să rămânem până la sosirea autobuzului de noapte. Era cam ora 3. Terasa încălzită, lume destul de multă, servire promptă. Eu mi-am comandat un cheeseburger cu cartofi prăjiți un pic cam piperat, și aici mă refer la preț (ok, fie, nu cred că am dat în viața mea așa mulți bani pe un nenorocit de cheeseburger). De bun o fost bun, nu zic. Restul și-au luat fiecare cafele și alte licori.. Și cum stăteam noi așa simțindu-ne bine, la un moment dat auzim un răcnet de afară, urmat de „Cum să furi mă telefonul? Cum mă? Cum?”, în românește. În secunda aia am amuțit toți. Toți de pe terasă. Fiindcă a început spectacolul și trebuia să fim atenți, nu? Exact în dreptul nostru, pe trotuar, două grupuri de țigani români se luaseră la ceartă. Fiecare tabără avea un mascul, o pirandă cu un copil atașat de gât și câțiva puradei și puradele pe lângă. N-avem vreme să ne dumirim și ăia doi își sar de gât unul altuia. Femeile se scuipau și înjurau. Una dintre ele, ca să se poată desfășura, își aruncă copilul pe jos ca pe o cârpă și sare pe cealaltă. Dacă vă imaginați deja vacarmul, dublați ceea ce vă imaginați. Toată nebunia a durat vreo jumătate de oră, în vreo 12 runde, timp în care ăia se retrăgeau și apoi se luau din nou de gulere. Cam atât făceau, că erau prea lași să se lovească. Noi ne rugam să vină poliția să-i ducă nu contează unde, pe fundul oceanului de exemplu. Francezii și ce nații mai erau pe lângă noi se distrau. Când un chelner le-a zis ceva ălora din stradă, una dintre țigănci a început să urle: „Je suis roumain, je suis roumain!” În momentul ăla noi am fi intrat cu mare plăcere în pământ. Normal că am încetat orice comunicații în limba maternă și ne-am mulțumit cu engleza până la plecare, sperând să-i convingem pe chelneri să ne considere măcar ruși. Fin.

Spune-mi cum parchezi ca să-ți spun dacă ești bou

În timp ce urmăream cu privirea un prost care s-a dat jos dintr-un tanc parcat pe un loc rezervat persoanelor cu handicap din parcarea de la mall, mi-am dat seama de o chestie: calitatea oamenilor poate fi determinată cu precizie în funcție de modul în care aceștia își parchează mașinile la mall. Ok, și la ce ajută asta, veți întreba. Păi ajută. De exemplu dacă ar apărea subit un alien mâncător de oameni și aș fi pus în situația de a putea salva doar o parte dintre persoanele din mall, modul în care a parcat fiecare ar fi un criteriu excelent de sortare. Nenea de mai sus ar fi păpat printre primii. Iată speciile din fauna de parcare pe care le-am identificat până acum:

1. Mult-prea-delicatul

Dacă ar putea, ar intra cu mașina în mall și ar parca-o în Zara, unde piți vrea să facă shopping de plăcere. Ăsta e genul care își duce mașina cât poate el de aproape de intrare și o înghesuie pe trotuar, pe spațiul verde, printre taxiuri, nu contează unde, numai să fie cât mai aproape de uși, încurcând desigur circulația.  Probabil pielea-i este atât de delicată, încât trei minute de mers pe jos prin atmosfera pământeană i-ar provoca daune iremediabile epidermei. Grad de prostie: moderat.

2. Handicapatul de ocazie

Îi știți pe ăștia. De regulă cu mașini virile, ei consideră locurile destinate persoanelor cu dizabilități drept locurile de parcare VIP. Grad de prostie: ridicat.

3. Vita

Vita este acel șofer care „parchează” fix în mijlocul drumului. Considerând că este sub demnitatea lui să caute un loc de parcare mai mult de 30 de secunde, oprește mașina unde i se năzare, se dă jos și merge în treaba sa. Să se descurce fraierii și să-l ocolească. Grad de prostie: maxim.

4. Miserupistul

El nu încape pe un loc de parcare. Lui îi trebuie două sau poate trei. Da, știu că e posibil ca parcarea să fi fost goală atunci când a sosit el. Dar să-ți parchezi mașina pe diagonală și s-o lași așa opt ore e deja nesimțire cu o doză mare de imbecilitate. Grad de prostie: moderat.

5. Ăștia ca mine și ca, probabil, tine

Adică genul care se învârt până găsesc un loc liber și, dacă e prea plină parcarea ca să merite așteptarea, se cară la alt mall/supermarket, că doar n-o fi foc. Grad de prostie: ridicat, fiindcă tolerăm specimenele de mai sus.

Aș dori să pice un meteorit peste Hollywood dacă se poate. Mersi.

Transformers 3 a avut un buget de 400 de milioane de dolari. Și un trailer fain de tot. Fiind un sucker pentru trailere faine de tot, m-a convins. Deși primele două filme din serie au fost slabe rău, Megan Fox fiind cireașa de pe tort din punctul ăsta de vedere atît la propriu cât mai ales la figurat, am decis să merg totuși la partea a treia fiindcă: 1. Megan Fox a dispărut din distribuție și 2. Era în 3D. Bine, de fapt faza care m-a cucerit pe mine a fost partea din trailer în care Neil Armstrong ajunge pe Lună cu o misiune secretă, aceea de a cerceta un OZN prăbușit acolo. Ei bine, cam asta a fost singura parte coerentă și bine realizată a filmului. Ce a urmat m-a făcut să vreau să ies din sală cam de vreo cinci ori, fiindu-mi pur și simplu jenă că mă uit la așa ceva. M-am simțit ca și când aș fi fost înjurat la fiecare două minute de către scenarist (boul milionar Ehren Kruger) și regizor (boul milionar Michael Bay), care au contribuit într-o armonie perfectă la cea mai retardată, plină de clișee și înfiorător de plictisitoare poveste care ar fi putut fi concepută. Zic asta fiindcă la un buget de 400 de milioane există niște așteptări. Și evident că la așa buget, boii de mai sus au fost plătiți cu sume uriașe. Încerc să înțeleg și nu pot. Cum se poate așa ceva? În comparație cu Transformers 3, Avatar este un giuvaer. Și țineți minte că Avatarul și-a luat o grămadă de înjurături pentru poveste, că îi prea simplă, că nu știu ce. Cum de le este permis unor idioți să pună în mișcare o uriașă mașinărie de producție ce implică munca a mii de oameni, doar pentru a transpune pe peliculă un gunoi ce insultă inteligența a 90% dintre pământeni? Avatar a avut într-adevăr o poveste simplă, ușor de înțeles de toată lumea, dar spusă bine și ajutată de animația 3D de excepție. Nu merge placa cu “Păi Transformers e făcut pentru un anumit gen de public și așa trebuia să fie”. Nu. Am vizionat filme care mi-au plăcut chiar dacă erau făcute pentru copii de șapte ani.

În Transformers 3, efectele speciale au fost atât de multe încât, deși perfect realizate, au ajuns rapid să fie plictisitoare. Noroc cu frumusețea aia de Rosie Huntington Whiteley care merită văzută în toată spledoarea 3D-ului ei 🙂

Nu dați banii pe Transformers 3! Furați-l cu nesimțire de pe torente atunci când va apărea în format HD și apoi, dacă chiar sunteți curioși, vizionați-l cu multe pauze și cu derulări înainte. Fiindcă atâta merită.

Când eram mic, aveam un vis…

Serios acuma. Când eram mic, îmi imaginam deseori cum ar fi să pot vedea grafic urmele pașilor mei, din momentul în care am început să umblu și până în momentul acela. Să văd așa “cu roșu”, pe o hartă pe care pot face zoom, pe unde am călcat și pe unde nu, sub formă de linii. Ceva în genul desenului de mai jos. De ce voiam asta? Eram curios ce suprafață de pe Pământ am reușit să “acopăr”. Tâmpenii de copil…

Suntem în 2011 și se pare că, de prin iunie anul trecut, cineva vrea să-mi îndeplinească visul 🙂 Zic că de prin iunie, fiindcă de atunci mi-am instalat sistemul iOS 4 pe telefon, care mai apoi, perseverent, a păstrat un jurnal cu toate mișcările mele. Înregistrările, definite prin latitudine, longitudine și ora la care s-a făcut localizarea, sunt păstrate într-un fișier necriptat. Interesant este că fișierul și-a continuat existența și în noul model de iPhone pe care l-am achiziționat în octombrie. Acuratețea localizărilor nu este chiar așa cum visam eu când eram mic, adică la centimetru, dar totuși, să nu fim prea pretențioși fiindcă băieții sunt la început. Momentan telefonul calculează locația aproximativă în care ai fost, folosindu-se de coordonatele celor mai apropiate antene GSM. Nu folosește deci gps-ul din telefon, cel mai probabil fiindcă ar consuma bateria mult prea repede și te-ai prinde că se coace ceva “sub capotă”. Bineînțeles că scandalul e în floare, fiindcă nimeni nu pricepe de ce sunt adunate datele astea, care, conform celor care le-au descoperit, rămân în telefon și pe calculatorul unde îți faci de obicei backup-uri, nefiind trimise niciunde. Deocamdată. Dar chiar dacă nu sunt folosite de Apple, la ele are acces liber oricine pune mâna pe telefonul sau pe calculatorul tău. Ia să vedem cam pe unde ai fost tu în data de 10 martie la ora 9? Ups…

Oricum, din reprezentarea grafică a plimbărilor mele prin țară din ultimul an, pot să observ că am neglijat Moldova și sudul țării 🙂 Roadtrip required!

(click pe poză pt a mări)

De la Cluj la Viena și cu greu înapoi

The good

Și ne-am întors de la Viena. Fain*(vezi partea a doua a articolului pentru a înțelege ce-i cu steluța), în ciuda frigului cam tăios. Așa cum ne-am așteptat, foarte multă lume petrece noaptea de Revelion pe străzile orașului, făcându-l mai viu ca niciodată. Am fost pentru a doua oară în Viena, prima dată fiind în 2006, într-o excursie cu autocarul. Atunci am vizitat majoritatea obiectivelor istorice, așa că de data asta am putut să ne plimbăm mai mult, fără a mai pierde vremea pe la cozi. Deși nu mi s-a mai părut așa de spectaculos ca data trecută, Viena rămâne un oraș superb în care totul funcționează ireproșabil, în stil nemțesc. Am întâlnit foarte mulți români. Nu treceau zece minute să nu aud undeva pe lângă mine vorbindu-se românește. Ne-am luat un bilet pentru toate mijloacele de transport valabil 72 de ore și am purces la colindat. Am vizitat grădina zoologică, am savurat un șnițel uriaș în centru, ne-am plimbat prin magazinele de toate felurile, am fost la Donau Turm, ne-am minunat de grandoarea catedralei Stephansdom și am băut vin fiert în fața Rathaus.

Ora 0:00 ne-a găsit în centrul Vienei, în fața primăriei, unde am admirat focurile de artificii și am deschis o șampanie alături de alte mii de oameni, majoritatea turiști din câte am observat 🙂 După punctul culminant am continuat periplul prin centru unde, în fața fiecărui obiectiv turistic era amenajată câte o scenă pe care se desfășurau diverși talentați. Cel mai mult mi-au plăcut violoniștii din fața Stephansdom care interpretau la vioară piese de muzică ușoară cunoscute.

Merită menționat locul unde am stat, o casă cu două etaje al cărei parter și subsol le-am avut complet la dispoziție și pe care am găsit-o pe net din noroc. N-am dus lipsă de absolut nimic cât timp am stat acolo, camerele erau dotate cu orice te puteai gândi că ai nevoie. Ofer oricui este interesat poze și datele de contact ale proprietarilor, niște oameni cu mult bun simț care ne-au așteptat cu bere și șampanie și pe deasupra știau și engleză.

Urmează niște poze, după care povestea ghinionului ce ne-a lovit în drum spre România.

The horror

Pe drumul înapoi înspre Cluj, la vreo 20 de kilometri de Budapesta, Ford-ul Laurei a decis că ne-a servit interesele cu o prea mare obediență și s-a oprit. Am eșuat lin pe banda de urgență de pe autostradă fără a mai putea porni măcar motorul. După înjurăturile de rigoare și lovitul cu capul de volan, am trimis pe cei din cealaltă mașină să sune la un telefon din ăla pentru urgențe. Te-ai aștepta ca pe o autostradă pe care circulă toate națiile Europei să existe și un operator care să știe engleză. Ungurii nu consideră necesar. Ăla de la capătul firului a zis doar “Oan minit pliz” după care s-a așternut liniștea. După încă juma de oră în care nu a venit niciun elicopter să ne salveze, cei din mașina vie s-au dus până la un Mol ca să ceară acolo ajutor. Nici cei de acolo nu păreau să fi auzit engleză la viața lor, dar au priceput totuși cum stă treaba și au sunat o mașină de tractare. Peste altă jumătate de oră apare și mașina. “Bună ziua, ce s-a întâmplat?, în românește. No ce noroc, hihihi ce surpriză. De fapt nu era tocmai noroc. Aflăm că nu sunt service-uri deschise, că n-are rost să sunăm la serviceuri, dar, dacă sunăm, să-i lăsăm pe ei să vorbească. Hmm, fishy…. Am scos telefonul și am căutat toate service-urile Ford din Budapesta. Am găsit vreo 30. Buun, să sunăm să vedem. Din păcate era duminică, doi ianuarie. Cred că jumătate din Budapesta era mahmură. Cei care răspundeau, ați ghicit, nem english. Până la urmă ne-am dat seama că suntem la mâna cel0r doi unguri vorbitori de română de la tractare care cred că totuși erau români dar nu voiau să recunoască și care deja își frecau mâinile de fericire. Prețuri: 150 de euro până la service-ul unui prieten de-al lor dintr-un sat de lângă Budapesta, 800 de euro până în Cluj. Leșinăm. Ne revenim și facem alegerea idioată de a merge la service, sperând că vom pleca totuși spre Cluj pe roțile noastre. Ajungem la service, apare mecanicul, bagă mașina, o conectează la calculator, se uită, boscorodește ceva împreună cu ăia după care ne zice într-o românească perfectă: “S-a stricat un senzor la motor iar computerul de bord al mașinii nu permite pornirea deoarece crede că există o defecțiune”. Ne închidem cu mâna gurile căscate și aflăm că reparația ne-ar costa încă 200 de euro dar că nu are piesa și trebuie să stăm peste noapte. Nu vrem să stăm. Ok, nicio problemă, 40 de euro diagnosticul. Dăm banii lui și celor doi dubioși de la tractare și suntem abandonați în fața service-ului. Între timp Laura află de la o cunoștință numărul de telefon al lui Zoltan din Cluj care cică vine după noi și ne duce acasă cu tot cu mașină pentru 400 de euro. No, ținând cont de scorul de mai înainte, am zis da fără alte comentarii. Îi zicem lui Zoltan să plece degrabă din Cluj, noi ne băgăm în mașina aflată în comă și începem să ne pregătim de înghețul de 7 ore ce va urma. Văzut toate clipurile video de pe laptop și telefon, băut tot ce-am avut prin mașină, trecut de la bună dispoziție la nu prea bună, plictisit… Aflăm de la Zoltan că nu are GPS. Ooook… bine că noi și mașina suntem la mama dracului într-un sat de care n-a auzit nimeni. Ce facem? Mai mult din lipsă de ocupație îi dau cheie și… pornește. Ba se mai și mișcă. Mașina, zic. Am luat-o din loc și, cu inima cât un purice, am condus (cu încetinitorul și cu o mie de becuri de avertizare licărind a dezastru) vreo 40 de kilometri până pe autostradă, unde am tras la primul Mol ieșit în cale. Cum am intrat acolo moare și motorul, de data asta de tot. Înghițit un pic în sec la gândul că ne-ar fi putut lăsa într-un loc mult mai nepotrivit. No oricum, măcar acum aveam baie, mâncare și eram mult mai ușor de găsit. Trec ore nenumărate, mașina începe să facă țurțuri. Pe la capătul răbdărilor noastre ajunge și Zoltan. Am urcat mașina pe remorcă, noi în mașina lui și pornim spre Cluj. Cu 50 la oră la deal. Maxim 90 la vale. În momentul ăla, știind ce va urma, mi-am dorit să îmi dau shut down și să mă trezesc în Cluj. Doar că nu puteam, fiindcă omul conducea de 8 ore și cineva trebuia să-l țină treaz. Cineva-ul fiind eu, care stăteam în față. Cine mă cunoaște știe că nu-s vorbăreț. Acum însă era vorba de a nu ajunge într-un pom, cu “bagajul” de o tonă de pe remorcă în cap. Așa că mi-am activat funcția de socializare și am dezbătut cu Zoltan, pe îndelete, subiecte de maxim interes cum ar fi ce bune-s drumurile în Ungaria și cât de minunați îs ungurii, ce-am făcut la Viena, ce de rahat e țara noastră, cum și în câți ani poate fi salvată România, concluzia fiind că e simplu, dar restul e proști, cine fură și cât, autostrada Transilvania, Roșia Montană, unguri și români, Băsescu e nebun, Udrea prim ministru, Boc președinte (!), despre prietenul lui Zoltan care are o firmă de pompe funebre, despre morți și cadavre, despre ce înseamnă viața și moartea, despre antrenorii de gimnastică violatori de eleve, despre… Am ajuns la Cluj pe la 7 dimineața, eu dorindu-mi să mor, restul în diverse stadii ale agoniei. Zoltan fresh, cu chef de povești. Am deversat mașina în parcare la Ford, după care ne-am dus acasă. Laura a sărit în duș apoi într-un taxi spre servici, eu am privit tavanul vreo oră și ceva după care am început să mă recompun pentru a pleca la rându-mi.

Bonus: pe lângă sutele de euro pierdute, la întoarcere am uitat trepiedul de la camera foto pe marginea autostrăzii iar acasă am constatat că și verigheta mi-am uitat-o la pensiune. Noroc că am reușit să iau legătura cu proprietarii care între timp o găsiseră și o voi primi prin poștă.

The fucking end.

Și galeria foto de pe Picasa:

Ură

Era într-o seară pe la ora 11 și ceva. Ne uitam la The Social Network împreună cu niște prieteni care nu l-au văzut, când, dintr-o dată… beznă. Rămâne în funcțiune doar calculatorul, salvat de sursa neinteruptibilă. No, ce ghinion, proștii de la Electrica etc. Mă duc la geam să savurez bezna totală care a cuprins cartierul. De unde beznă totală? Becurile de pe stradă “beculeau” bine mersi, becurile de la blocurile vecine la fel. Ia ui mă, s-o luat numa în blocu nostru. Mă aplec pe balcon să mă conving. Sub noi lumină, în dreapta lumină. Futu-i, o sărit o siguranță. Mă duc la siguranțe. Nu o sărit nicio siguranță. Deja am început să am o bănuială. Cobor împreună cu amicul meu la parter. Ne uităm la tabloul de siguranțe pentru toate apartamentele: singura siguranță pe off era a mea. Cred că mi-o crescut tensiunea instantaneu. Am repornit curentul și ne-am întors. După cinci minute am ajuns și la o concluzie. În The Social Network, un film destul de liniștit de altfel, este o scenă care are loc într-un club. Partea aceea este plină de bubuieli și durează vreo 4-5 minute. Îmi place că sonorul piesei din fundal nu este redus deloc pe parcursul conversațiilor dintre actori, acest lucru aducând un plus de realism scenei. Eu am rămas fără curent cam la un minut după începerea bașilor. Explicația nu poate fi decât că un nesimțit de vecin, deranjat probabil, a coborât la parter și a săvârșit mârșăvia. Mi-e foarte greu însă să pricep de ce cineva ar prefera să rezolve astfel o problemă de acest gen. Eu nu știu cum se aud boxele mele în alte apartamente. În plus de asta nu consider că am niște boxe “periculoase”. Totuși, fiind ora de liniște, fiecare locatar are dreptul la liniște. Tot ce trebuia să facă acest laș penibil era să îmi bată la ușă, să zică “Bă, mă deranjezi”, iar eu, după ce-mi ceream scuze, aveam grijă să ajustez sonorul iar pe viitor să fiu atent la oră. Acum, tot ce simt e o ură crâncenă și dorința de răzbunare. De asemenea mi-am jurat să dau volumul cât pot de tare la muzică în afara orelor de liniște. Dacă ora de liniște începe la ora 22:00, la mine va bubui muzica până la 21:59. No, ce-o rezolvat?

Așa începe secvența care mi-a adus întunericul în casă:

Balcoane şi sex cu franţuzoaice mutante

Noua modă la români: închiderea balcoanelor. E criză, vine iarna, murim. Amenințati din vară cu scumpirea gazelor și cu înghețul, oamenii s-au apucat să-și închidă balcoanele și să-și pună termopane, în speranța că astfel vor păstra cât mai mult timp aerul cald stătut în interiorul sufrageriilor. La noi în bloc s-au apucat deja doi. La blocurile vecine de asemenea. N-am nicio problemă că-și închid balcoanele, am însă cu siguranța acestei acțiuni. Balcoanele alea au fost oare proiectate pentru a susține câteva (multe) sute de kilograme de zidărie şi termopane? Plus alte câteva sute de kile  de vechituri, murături şi alte prostii care se păstrează de obicei pe balcoane? Nu sunt inginer constructor aşa că e posibil să mă înşel, însă totuşi, unele balcoane par mult prea subţiri pentru a susţine asemenea greutăţi. Pe când prima ştire cu “Un balcon prăbuşit sub greutatea termopanelor distruge toate balcoanele de sub el în cădere şi aterizează peste doi maidanezi. Băsescu e de vină”?

***

Am văzut unul dintre cele mai proaste filme din ultimul timp. Sau dintotdeauna. Splice se numeşte. Şi era să mă duc la cinema să-l văd, aoleu.. E uimitor de prost. Şi e cu Adrien Brody, de a cărui faţă m-am săturat ca de gropile de la mine de pe stradă. Hai să vă zic subiectul, că n-am ce face şi vă scutesc de a vă uita accidental când o să apară pe ProTv. Deci doi oameni de ştiinţă (Adrien Brody şi Sarah Polley), cuplu, se joacă cu genele mai multor specii şi le combină pentru a vedea ce animăloi scârbos iese. Asta în scop ştiinţific, n-am înţeles exact ce şi cum, ceva cu vindecarea cancerului… ca să sune bine pentru public. Biineeeînţeles, fiind nişte idioţi, la un moment dat cei doi amestecă şi nişte ADN uman printre alte adeneuri. Şi se naşte creatura. Care iniţial arată ca un pui fără pene, apoi se transformă într-o franţuzoaică destul de apetisantă, dacă n-ar avea nişte picioare de găină şi… coadă de scorpion. Blabla până la punctul culminant când Adrien Brody i-o va trage creaturii şi este prins în plină acţiune de nevastă-sa. Aceasta îl iartă fiindcă, nu-i aşa, e normal să vrei să faci sex cu creaturi cu coadă de scorpion. Decid amândoi că ar fi bine să-şi kilărească creaţia, doar că franţuzoaica se transformă între timp în franţuzoi. Adică în mascul. Aşa că, natural, urmează încă o scenă de sex între creatură şi “femeia de ştiinţă”, care se termină fix cu o secundă înainte ca Brody să înjughie bestia cu ceva trunchi de copac. Înainte de a muri, creatura îl înţeapă cu acul ei otrăvit din coadă şi el moare. Rapid, în două secunde, că se termina filmul. Finalul… îl ştim cu toţii: ea rămâne însărcinată cu creatura şi vrea să aibă “copilaşul”. Splice 2 adică.

Hot or not?

Iar miroase a frig și-mi place

Știu că încep tot cu ceva legat de vecini și par a avea o obsesie, dar mi se pare interesantă situația pe care o voi expune. Înainte de a falimenta și a se duce în cap din cauza crizei, bișnițarul care a construit blocurile din care face parte și al meu a făcut o chestie utilă: a pavat. Român fiind, a lasat neterminate doar două porțiuni, care însă nu afectează circulația sau confortul. De aproximativ două săptămâni, administratoarea a pus pe avizier o foaie în care suntem întrebați dacă am fi de acord să contribuim cu bani pentru finalizarea pavajului. Fiecare dintre noi ar fi trebuit să scrie DA sau NU în dreptul numelui și să se semneze. Eu de exemplu nu sunt de acord să dau vreun leu, fiindcă nu plănuiesc să locuiesc aici încă 10 ani, iar lipsa pavajului de la capătul blocurilor nu o resimt nicicum. Dar nu asta e problema ci faptul că de două săptămâni nimeni nu a binevoit să-și exprime opțiunea. Ceea ce înseamnă, bineînțeles, că nimeni nu vrea să dea bani pentru pavaj. Cu toate astea nimeni nu a vrut să fie primul care să zică NU, temându-se probabil că restul se vor uita urât la el. Fiindcă îmi pasă prea puțin cum sunt privit de vecini, ieri am dat eu prima semnătură. Să vedem dacă în felul ăsta se de-găinizează vreunul…

***

Am făcut comandă la iPhone 4. Varianta 16 GB cu prețul de 219 euro și cu abonament de 29 de euro pe doi ani. O să fie interesant la anul, când va apărea iPhone 5 și pe care nu-l voi mai putea lua prin stratagema de acum (reziliat contract, trecut pe prepay apoi semnat contract nou), că voi fi legat de abonament. Dar mai este până atunci.

***

Cea mai importantă știre (pentru mine) din ultima săptămână a fost cea legată de descoperirea unei planete extrasolare asemănătoare Pământului. Ca și când nu era de ajuns asta, un om de știință din echipa care a făcut descoperirea a spus că există 100% șanse ca pe noua planetă să existe viață. 100%?? În mod obișnuit cercetătorii sunt foarte rezervați în estimări de genul ăsta. O astfel de declarație ar fi trebuit tratată cu mult mai mult interes. Ce poate fi mai spectaculos decât 100%? Referitor la planetă, câteva date: aceasta orbitează steaua Gliese 581, primind astfel numele Gliese 581g. Are un diametru de 1.4 ori mai mare decât al Pământului și o masă de aproximativ 4 ori mai mare. Temperatura medie la suprafața planetei este între -31 și -12 grade Celsius. Deoarece se află foarte aproape de stea, un an pe Gliese 581g durează doar 37 de zile. Steaua este o pitică roșie de trei ori mai mică decât Soarele nostru și de 50 de ori mai “rece”. Cu toate acestea planeta se află suficient de aproape de stea pentru a putea susține apa în stare lichidă. Ca o curiozitate, jumătate din planetă este perpetuu luminată de soare, în cealaltă parte fiind noapte eternă. Cercetătorii au mai descoperit încă șase planete în jurul stelei, toți însă giganți gazoși. Steaua se află la 20 de ani lumină de sistemul nostru solar, ceea ce la nivel cosmic echivalează cu vreo… 10 metri. Pentru noi ăștia ce vrem să zburăm prin spațiu această distanță este însă uriașă. Și dacă am călători cu viteza luminii tot ne-ar lua vreo 40 de ani drumul dus-întors, iar pentru cei de pe Pământ durata ar părea și mai mare, datorită dilatării timpului la viteze apropiate de viteza luminii. Deci până nu apar ceva tehnologii din Star Trek pentru ca oamenii să o ia pe scurtătură, singurele instrumente de studiu sunt telescoapele tot mai puternice care ne-ar putea oferi mai multe detalii asupra compoziției atmosferei planetei. Analizându-i atmosfera, ne-am putea da seama dacă există procese biologice la suprafața sa. Descoperirea unei planete așa de asemănătoare cu Pământul nu cu mult după ce știința detectării planetelor extrasolare a luat avânt, arată un lucru îmbucurător: planete precum a noastră sunt ceva comun. “Dacă Pământul ar fi fost ceva rar, nu s-ar fi descoperit încă unul atât de aproape și atât de repede” susțin cercetătorii. Eu unul regret doar că nu m-am născut cu măcar 100 de ani în viitor. Sper să fiu martorul a cât mai multe descoperiri de genul ăsta, eventual mai interesante, cât mai trăiesc. Sigur, sunt totuși bucuros că nu m-am născut acum 100 de ani; cred că muream de plictiseală. Sau de gripă. Ca fapt divers, azi umblau pe la noi prin scară două iehoviste. Au bătut la ușă dar n-am fost pe fază și au trecut la apartamentul următor. Oare ce-mi răspundeau dacă le deschideam și le întrebam ce părere au despre această nouă descoperire astronomică și implicațiile ei? 🙂

Steaua Gliese 581 nu poate fi văzută de pe Pământ decât prin telescop

***

Acum câteva zile am tras o sperietură de pomină. Recent mi se întorsese aparatul foto din service. Avea o problemă la afișajul LCD din vizorul optic și, cum era în garanție, l-am trimis la București, la unicul service autorizat Canon din țară. O să scriu pe Shopping Stories pe larg despre experiența cu service-ul. Oricum, aparatul s-a întors reparat, totul părea normal. În ziua cu pricina, înainte de a pleca acasă de la redacție, am pornit aparatul să mă joc un pic cu el. Imediat ce am început să filmez, am observat cu groază niște dungi orizontale închise la culoare pe ecranul LCD. Late și urâte, arătau ca niște arsuri solare. WTF? Opresc, repornesc, schimb setările, dungile dispar. Revin la setările inițiale (ISO mare, expunere scurtă), dungile reapar. Durere de inimă, respirație sacadată, lacrimi în ochi. Schimb obiective, scot bateria, resetez, încerc toate setările, poate mi-a scăpat ceva… dungile tot acolo. Deja îmi imaginam cum îmi trimit iarăși aparatul în service și cum îl fac ăia bucăți. Cu celelalte două DSLR-uri de la Canon n-am avut nici cea mai mică problemă. Fix al treilea să fie cu ghinion? Am împachetat tot plin de amărăciune și mă pregăteam să plec când mi-am adus aminte că eu mă știu da pe net… Așa că am gugălit “horizontal dark bands 550d canon”. Al doilea rezultat mi-a înseninat ziua: benzile alea apar atunci când filmezi la lumina unor neoane de tip vechi. Acestea se aprind și se sting de 100 de ori pe secundă. DSLR-urile filmează utilizând metoda rolling-shutter, pixelii dintr-un cadru (frame) al unei înregistrări nu sunt capturați în același timp toți, ci linie cu linie. Astfel, dacă neonul se stinge înainte ca senzorul să apuce să finalizeze un cadru, o mică parte din imagine va surprinde momentul în care lumina era stinsă și se va manifesta sub formă de “arsură”. Dacă pățiți ceva similar, acum sunteți avizați.

***

Îl știți pe Puya? Niciun bai dacă nu-l știți, ideea e că omul “cântă” încă din secolul trecut. Fiți atenți ce piesă de-a lui ascultam eu acum 12 ani (!) și-mi plăcea la nebunie 🙂 Nu mă judecați…


Cu vecini

Nu știu dacă am mai scris despre vecinul din apartamentul de deasupra mea. Oricum, mai merită câteva rânduri, fiind un special. Zilnic, el sau ea scapă ceva pe jos. Acel ceva seamănă, după sunet, cu o bilă care cade pe gresie. Și se aude așa un țââc pâc pâc pâc pâc pâc pîc pîc… De zeci de ori pe zi. Și noaptea. Mor de curiozitate să știu ce-i chestia aia. Într-o noapte a scăpat însă o bilă de vreo 20 de kile, am dedus io, sau ceva ganteră, halteră, pe nevastă-sa… încât s-a zguduit blocul iar inima mea s-a oprit preț de o secundă. Toate astea au loc în pauzele în care nu găurește ceva cu bormașina sau nu bocănește cu ciocanul. Este imposibil să te muți de trei ani și tu încă să amenajezi două nenorocite de camere. Probabil că vă este cunoscută povestea totuși.

Mâine este ziua răzbunării! Am luat niște șine, că-mi schimb draperiile, iar șinele trebuie montate. De tavan. Prin găuri, multe găuri. Cu bormașina. Când? La o oră potrivită: 11 pm. Cred că termin până la 0:00, dar nu se știe.

***

Am tot încercat să-mi ignor vecinii, sperând ca și ei să facă același lucru în cazul meu. Să ignor că absolut de fiecare dată când vin acasă îi găsesc la grătar în spatele blocului, sau la bere, sau la pierdut vremea. Și absolut de fiecare dată să trec prin fața lor, iar ei să-mi studieze plasele, cutiile sau ce mai car eu. Să știe ora la care plec și la care vin, când duc gunoiul sau când ud florile de pe balcon. Nu există moment al zilei în care să nu fie un grup de gardă în dreptul grătarului ce ocupă un loc de parcare și nu e strâns de-acolo niciodată. Din păcate perioada de ignorare s-a terminat, și nu din vina mea. Cu câteva zile în urmă, după ce am parcat mașina și am ieșit din ea, aud din “cer”: “Vecine… Veciiine!”. Mă uit și-l văd la balcon. “Mută-ți și tu mașina un pic mai în spate, ca să pot și eu ieși”. Mă uit la mașina lui, mă uit la el, nu zic nimic. Zice el în schimb: “Dacă vine cineva și parchează în spatele meu nu mai pot ieși”. În spatele lui, la doi metri, fiind grătarul. Intangibil și respectat, șansele ca să fie mutat de cineva pentru a parca în locul lui erau minime spre zero. Dar vecinelul curului știa asta, doar că îi era lene să dea un picuț cu spatele ca să iasă pe lângă mine. N-am scos nici un sunet, în schimb am intrat în mașină și am demarat cu scrâșnet de roți (și de dinți) până în capătul opus al parcării, ca să-i fac loc. Încă un cuvânt despre parcări din partea altui cretinoid și o să fac ce trebuia să fac de la început. Iau o pensulă și-mi marchez locul de parcare cumpărat odată cu apartamentul, îmi pun un lanț de jur împrejur și inaugurez oficial epoca “Nu parca pe locul meu, că mori!”.

Concediu (I) – Litoralul

M-am întors din concediu.

Prima parte a vacanței ne-am lăfăit la mare, la soare. Am ales Costineștiul fiindcă n-am mai fost acolo. Am găsit cazare pe net la o pensiune, că la hotel era nesimţit de scump pentru două stele și mobilier din antichitate. Foarte plăcut surprins am fost de drumul până la mare. Noi am plecat de la Cluj sâmbăta, când nu circulă tirurile iar majoritatea turiştilor de weekend erau deja la mare. Drum excelent, aglomeraţie deloc, radare puţine. Singura parte naşpa a drumului a fost, cum era de aşteptat, centura Bucureştiului, care parcă a fost făcută din plastilină la cât de denivelată era. Pe litoral şoselele sunt ca-n palmă. Nu-mi venea să cred că pot conduce atât de civilizat, m-am tot minunat ca prostul. Ca să vezi ce mentalitate defectă am. Cu opriri în Bucureşti şi Constanţa, am ajuns la Costineşti pe la ora 10 seara. No, acolo ne-am cam panicat: nu vedeam drumul de oameni. Mii, zeci de mii, mişunau ca furnicile pe străzile staţiunii. Bine, nu vedeai drumul nici din cauza iluminatului stradal, care nu funcţiona. De ce să dai drumul iluminatului când ai cea mai aglomerată staţiune de pe litoral, nu? Primar cretin. Norocul norocului a făcut ca pensiunea la care ne-am cazat să aibă o curte largă, în care ne-am adăpostit maşina. Zilele ce-au urmat am explorat litoralul. Ce-ar fi de menţionat:

* Apa excelentă. Nu foarte caldă, deloc murdară, fără plante sau meduze sau cine ştie ce ciudăţenii prin ea. Chiar şi la Costineşti era ok, deşi cam mic spaţiul de la mal la geamandură. La Neptun, unde am petrecut o zi pe plajă, am avut parte de nişte valuri superbe şi o apă limpede în care am făcut zeci de scufundări cu ochelarii de înot pe ochi. Sentimentul pe care îl ai când stai pe spate lipit de fundul mării la un metru jumate adâncime şi vezi deasupra razele soarelui strălucind prin apă este incredibil de liniştitor. Şi la Mamaia am avut parte de valuri şi apă ok, dar nu ca la Neptun.
* Ne-am dat cu banana. Până la epava din Costineşti şi înapoi, cu trei aruncări forţate în apă pe parcurs. Cam dureroase căzăturile, multă apă înghiţită, dar aş mai repeta experienţa.

* Mâncarea de la acceptabilă la bună. Calitatea costă. Poţi însă trăi şi doar cu şaorme, ai de unde alege. Pentru o experienţă culinară deosebită, recomand restaurantul Paradisul Pescarilor din Neptun unde am savurat un chefal absolut delicios.
* Am fost la Aqua Magic din Mamaia. Aglomeraţie mare, dar distractiv. E greu să-ţi stăpâneşti emoţiile când te arunci pentru prima dată de pe toate chestiile alea.
* Pe plajă aproape toată suflarea feminină face topless. Chiar şi cele care n-ar trebui să facă, din motive estetice… Şi n-ai cum să nu te uiţi, fiindcă în orice parte îţi arunci privirea dai de ţâţe. Febră musculară la ochi, checked. Şi da, chiar cred că avem cea mai mare concentraţie de bunăciuni pe kilometru pătrat din Europa. Ideea lui Mazăre nu mi se mai pare deloc proastă, după CÂÂÂTE am văzut… 🙂

* Curăţenia nu a fost o problemă prin staţiuni, dar dacă vedeai plaja seara ţi se făcea rău. Incredibil ce animale pot fi oamenii. Miraculos însă, peste noapte cineva curăţa nisipul de tonele de peturi şi doze de aluminiu.

* Costineştiul e viu şi tânăr. Mi-a plăcut.

Laura a avut o obsesie pe toată perioada șederii noastre pe litoral: să-și facă rost de nămol de la Techirghiol. Din ce-am înţeles eu, nămolul ăla ar fi bun pentru orice, de la mărirea bustului cu opt numere până la tinerețe fără bătrânețe. E greu pentru mine să înțeleg de ce femeile țin morțiș să se dea cu tot felul de chestii bizare pe față. Mă refer la creme şi amestecuri făcute din te miri ce. Bun, deci acum că ni s-a pus pata pe nămol, cum facem rost? Să mă scufund eu în lac? Pe lânga asta, cum naiba se foloseşte? Îţi bagi pur şi simplu faţa în el? Trebuie preparat cumva, ţinut în condiţii speciale? Degeaba am bătut-o la cap cu întrebările astea, ea voia nămol. Fără prea mare tragere de inimă, am oprit la Eforie în drum spre Bucureşti, şi am tras maşina lângă lac. Aici a avut loc o scenă ruptă din Zona Crepusculară. Am ieşit de pe şosea şi am luat-o pe un drum neasfaltat, plin de gropi şi de praf până ce ne-am apropiat de lac. Am coborât din maşină şi ne-am uitat în jur. Pustiu total, ca-n deşert, cu excepţia unui lanţ de clădiri în construcţie aflate pe marginea lacului. 39 de grade. Ne apropiem de clădiri şi vedem, sub o umbrelă, o femeie şi-un bărbat. Nici o mişcare în rest. Femeia vindea piersici şi încă ceva fructe. Laura o întrebă de unde se poate cumpăra nămol. Femeia, mirată: “Vai, da` nămolul nu se vinde! Se scoate cu pompa din mijlocul lacului şi se foloseşte aici la tratamente”. Laura: “Da, dar noi vrem să luăm nişte nămol pentru acasă, cum să facem, să mergem noi să-l scoatem din lac?” Femeia tot mai alarmată: “Nu, dar nămolul nu se scoate aşa pur şi simplu!” Laura: “Ok atunci, cine ne poate da?” Femeia trage cu ochiul la bărbat şi-l întreabă şoptit: “Şeful e aici?” “Nu”, vine răspunsul. Femeia atunci, spre Laura: “Am o pungă.” Şi îi face semn Laurei să o urmeze. Se duc amândouă până în cea mai apropiată clădire şi se întorc după două minute cu un pungoi. Văzându-mă, femeia întreabă temătoare: “Da domnu cine-i?” “Soţul meu.” Femeia: “Aveţi grijă pe unde o luaţi, nu ieşiţi pe aici prin faţă, mergeţi prin partea cealaltă.” Şi-am mers, am pus “pachetul” în portbagaj, eu rugându-mă să reziste celor 600 de kilometri fără a exploda şi a-mi împuţi maşina. Costul “mărfii”? 10 lei 🙂

“Let’s get off this fucking planet!”

Mă tot chinui de ceva vreme să montez un filmuleț, HD, cu scene filmate prin Cluj. Problema majoră însă cu filmatul Clujului o reprezintă, vechea mea durere, drumurile. Neavând stabilizator de imagine la 550D, filmările în mișcare sunt un chin. Am turbat după ce-am filmat într-o seară din mașină, doar pentru a constata că nu pot folosi mai nimic. Sunt determinat să-l finalizez totuși..

***

Mi-am luat rachetă de tenis la care trebuie să fac eforturi imense să nu-i zic paletă de față cu alții. V-ați lămurit cât tenis știu deci. Am mai jucat până acum de vreo trei ori în toată viața mea, dar cum am avut treabă în ultima vreme pe lângă niște terenuri, am zis să încerc că poate se prinde ceva de mine. Și tot în domeniul sportiv, în redacție am făcut pariuri cu ocazia campionatului. Premiul: mâncare. Câștigător în primul tur: eu (și încă un coleg, la egalitate, dar contează că eu). Am ghicit la meciuri în prostie. Și în completă ignoranță.

***

Concediul se prefigurează din 19 până în 26. Mers cu mașina prin țară cu opriri prin munți, București, Ikea, IMAX și în final marea cea neagră și nu foarte spectaculoasă. Dar oricum ar fi, abia aștept să ajung la ea. Prin august mergem la Düsseldorf. De ce Düsseldorf? Că erau bilete aproape moca la Wizzair 🙂 Până una alta, săptămâna viitoare fac o excursie de o zi în Retezat cu prietenul Mihai. Cu mașina în cea mai mare parte. Testez să văd până unde se poate merge, în ideea că, în concediu vom sta câteva zile pe acolo. Filmăm, pozăm… Traseul e cel de mai jos. Avem două locuri libere. Doritori, careva?

***

Oaai, și ce m-am enervat după ce am văzut Predators! Câtă dezamăgire… Cât de jenant… Ce ocazie irosită de a face un film bestial! Fiind un fan al seriei Predator (mai precis a primelor două filme, cel din 1987 și cel din 1992, că Alien versus Predator a fost crâncen de prost), am sperat că Predators va salva seria. M-am înșelat rău. Să vedem care-i sunt hibele (SPOILERS AHEAD, cum se spune…):

– Adrien Brody. Deși un actor bunicel, nu mi l-aș fi imaginat vreodată în rol de dur luptându-se cu extratereștrii. Se pare că ăia de la casting au fost de altă părere. Proastă idee. Deși a pompat steroizi în el cu găleata, omul nu va fi credibil niciodată într-un asemenea rol. Pentru că nu are față de așa ceva. Are în schimb un nas…
– Locațiile alese pentru filmare: din junglă au ajuns într-o pădure de foioase trecând printr-o stepă. Decoruri fără imaginație, fără sens.
– Ținând cont că protagoniștii se aflau pe altă panetă, iar cerul era înțesat cu tot felul de corpuri cerești și colorat în toate felurile, am văzut asta într-o singură scenă pe tot parcursul filmului. După care nici măcar o dată n-a mai fost îndreptată în sus camera pentru a admira peisajul celest. Efectele speciale costă.
– Apropo de efecte speciale: sărace în detalii, puține, cheesy. Cred că am văzut și cea mai prost executată explozie realizată digital.
– Predatorii: greoi, proști. Apăreau în scenă, cuminți, doar după ce actorii își terminau replicile și trebuia să înceapă lupta și dispăreau, dracu știe unde, după ce mai murea unul dintre cei vânați.
– Armele predatorilor: dacă în primele filme din serie armele erau variate, originale și înspăimântătoare, aici, în afară de un cuțit extensibil și un rahat de pistol cu laser nu mai vedem nimic.
– Deși filmul nu este recomandat persoanelor sub 18 ani, nu a fost vreo scenă pe care s-o categorisesc șocantă sau măcar scârboasă.
– Cel mai prost final posibil: “Let’s get off this fucking planet”. Asta găsește de zis un om care e răpit de extratereștri, dus pe o altă planetă și vânat precum un fazan? Mda, makes sense. Hai să furăm o navă și s-o pilotăm până în următorul sistem solar..

Verdict: un subiect ofertant, stricat de un scenariu fără imaginație și de o regie asemenea. Și de Adrien Brody.

Am câștigat la Mac o cartelă Vodafone. O dau pe un Big Mac

No fiţi atenţi ce noroc am. În sensul naşpa. A avut Mc Donald’s o tombolă cu nişte tichete răzuibile pe care le primeai dacă-ţi luai un meniu de la ei. Eu de obicei îmi iau meniu, iar premiile date la tombolă erau de ordinul zecilor, sutelor de mii. Cu excepţia a trei Mini-uri, a unor telefoane Samsung şi a unor cartele Vodafone, restul premiilor erau sucuri, BigMac-uri sau porţii de cartofi. Eu spre alea ţinteam, normal. 1 din patru taloane era câştigător. Credeţi că din vreo 14 taloane câte am răzuit eu a fost câştigător vreunul? Să fim serioşi. Nu-i vorbă, că în jurul meu câştiga lumea în draci. Ieri însă, în ultima zi a promoţiei, am câştigat şi eu ceva. Ce? O cartelă Vodafone, cu 50 de minute în reţeaua Vodafone, pe viaţă… Eu fiind client Orange, cu telefon blocat pe Orange. Vrea cineva să o revendice? O dau pe un Big Mac.

***

Am instalat iOS 4 pe iPhone 3GS, cu trei zile înainte de lansarea oficială, fiindcă Apple a lansat o versiune nouă de iTunes compatibilă iOS 4, iar iOS 4 Gold Master se lăfăia pe net încă de acum o săptămână. Aşa că n-am mai rezistat şi l-am instalat. Parcă mi-am luat telefon nou. E ca trecerea de la Windows XP la Windows 7. Arată mai bine, se mişcă mai bine, are multitasking, fast application switching, funcţia Places la poze (foarte faină idee) care ţi le grupează automat în funcţie de locaţia în care au fost făcute, organizare a aplicaţiilor pe foldere (într-un mod intuitiv şi simplu). Momentan însă doar câteva aplicaţii beneficiază de multitasking sau fast app switching, fiind necesare update-uri pentru fiecare în parte pentru a putea fi folosite în mod optim pe iOS 4. Câteva capturi de ecran:

no images were found

***

Mă gândesc ce frustrant trebuie să fie pentru poliţişti să fie obligaţi să respecte limita de 50km/h în oraş. Şi cât de îngrozitor de plictisitor, când poţi să mergi cu 60, 70 sau mai mult atunci când drumul îţi permite. Dar ei nu pot face asta, că îs pe YouTube în secunda doi.

Un fel de twituri mai lungi

Mă enervează la culme cei care se adresează cu “Dragilor” pe Twitter. Io nu-s dragul tău, băi zaharisitule. Știu că-ți dă un sentiment de “tatăl nost’ “, dar nu te urmăresc ca să mă simt drăgălit. Să nu mai zic de ăia care scriu cu “Mei” şi “Buey” pe care, dacă le văd, apăs butonul block în secunda doi.

***

Nu-mi vine să cred că mi-am dorit să vină canicula. Pesemne am uitat cum e să porneşti de acasă la ora 11 AM, într-o maşină care a copt în plin soare şi în care sunt, pe măsurate, vreo 70 de grade Celsius. Şi în care temperatura ajunge la un nivel acceptabil cam pe când ajung şi eu la destinaţie.

***

Mi-am luat becuri economice, care, nu-i aşa, necesită întrerupătoare fără led. Aşadar mi-am schimbat şi întrerupătoarele. Să vedem acum dacă îmi recuperez investiţia în vreo opt ani, cât cică ar avea becurile durata de viaţă…

***

iPhone 4 s-a lansat oficial. Designul este mult mai mișto decât al modelelor anterioare. Înăuntru… o nebunie. Filmează HD, ecran ultra-rezoluţios, are giroscop (încă nu m-am prins exact la ce va folosi, dar cică e de bine), în principiu îl vreau tare de tot.

***

Îmi este tare dor de căţărat pe ceva munte.

Dacă aș fi dictator…

Aș asfalta România. I-aș zice “Marea asfaltare” și nu m-aș lăsa până când ultima străduță din astă țară nu va fi netedă ca-n palmă. Aș face și două autostrăzi, una de-a lungul și celalată de-a latul țării. De fapt aș face încă două, și pe diagonale. Asta pe lângă șosele de centură la absolut toate orașele și orășelele. Cum aș face asta? Simplu, aș ține populația într-o foamete continuă, aș aloca ultima resursă pe asfalt, m-aș împrumuta pe 50 de ani, doar să termin ce mi-am propus. După care m-aș sinucide, că oricum m-ar aștepta plutonul de execuție la câți au avut de suferit de pe urma mea. Dar peste mulți ani mi se va ridica o statuie. Fiindcă eu chiar cred că starea drumurillor din rahatul ăsta de țară este una din principalele cauze pentru care nimeni nu ne bagă în seamă. E psihologic! Conduci 1o kilometri prin România, ți se taie cheful de viață și dai dracului orice inițiativă. Vrei să transporți ceva prin România? Îți ia triplu decât oriunde altundeva. Vrei să vizitezi ceva în România? Îți bagi picioarele în el obiectiv turistic când într-un final ajungi la el cu mașina ruptă în două. Dacă vom avea măcar drumuri, lucrurile se vor schimba. Va veni lume. Se vor face chestii. Nu de către români, că jumate din ei nu vor supraviețui asfaltării, dar măcar va exista o infrastructură, un punct de plecare. Băse’, dacă tot vrei dictatură, ține cont de ideea mea. Vei fi sanctificat!

Foame de bani, băieți?

Tipic românesc. Anul trecut a apărut aplicația gratuită pentru iPhone roDEX, portarea pe mobil a bazei de date de pe dexonline.ro. O inițiativă lăudabilă, programul oferea acces la dicționare fără o conexiune la internet, căutai cuvântul, vedeai definiția, super ok. La ceva vreme, băieții scot roDEX PRO, versiunea cu plată a aplicației, pentru 0.99 euro. Un preț mai mult decât ok pe care-l plăteai ca să ai acces la ceva funcții în plus cum ar fi “căutare după mai multe criterii, gen scrabbe sau rebus, introducând toate literele sau doar o parte din ele“, conform descrierii aplicației. Eu nu aveam nevoie de facilitățile extra așa că am rămas la versiunea basic a programului. Astăzi, observ că există un update pentru versiunea free. Îl instalez fără a bănui nimic, doar ca să descopăr o măgărie: mi s-a tăiat accesul la funcția de căutare, aceasta fiind de acum disponibilă doar în versiunea pro iar în header mi se trântește reclama la versiunea pro. Dacă nu updatam, rămâneam cu aplicația curată, cu funcțiile nealterate.  În descrierea update-ului nu se specifica nimic de genul: “Bă, vezi că ți-am tăiat accesul la search și îți băgăm pe gât reclame ca să te determinăm să dai banu”. No stați așa un pic băiețași, nu faceți nici o afacere prostind utilizatorii. Nu tai din funcțiile unei versiuni free fără să anunți, u know? Update-urile sunt facultative, iar ele ar trebui să conțină toate modificările ce afectează software-ul după aplicarea lor. Culmea, pe iTunes App Store, aplicația free este încă prezentată cu screenshoturile versiunii vechi. Prețul ăla de 0.99 euro l-aș fi plătit bucuros dacă îmi ofereați ceva în plus care să mă intereseze. Dar așa puteți să vă spălați cu programul pe cap, o să intru de acum încolo de pe net pe dexonline.ro, gratuit, și o să vă dau și rating 1 după ce șterg aplicația. E mai bine așa?

Aplicația roDEX free “veche”:

După update:

Studiu de caz

Să privim o imagine din Google Earth ce înfăţişează cartierul meu din Florești, Cluj:

Drum in Floresti, Cluj

…iar unicul drum nenorocit cu acces la şosea arată aşa:

…adică neschimbat, de doi ani jumate de când m-am mutat.

Am o singură întrebare pentru primar:

AI HABAR PE CE LUME TRĂIEŞTI?

Dacă întrebarea de mai sus te pune pe gânduri, permite-mi să te trezesc la realitate. După cum se vede în diagrama de mai sus,  în zona respectivă s-a construit mult. În toate direcţiile, aiurea, stupid, aşa cum aţi dat voi de la primărie aprobările, pe bani frumoşi. Datorită acestui fapt, drumul ăla albastru din poză a devenit la fel de circulat precum o autostradă la anumite ore, să le zicem de vârf. Logic, nu? Că doar sutele alea de oameni care s-au mutat în blocurile noi au la rândul lor sute de maşini, din păcate nezburătoare ca să decoleze din faţa blocului. Drept urmare drumul, care nu fusese gândit nici măcar pentru un trafic intens de căruţe, s-a umplut de gropi, cratere şi canioane. La început am avut răbdare, mă gândeam că eşti grijuliu (hahaa!) şi nu asfaltezi fiindcă betonierele şi camioanele cu materiale de construcţii ar fi deteriorat rapid şoseaua. Ba chiar odată, cu o săptămână înainte de nu ştiu ce alegeri ai presărat nişte pietriş în gropi. Hau totfull of iu. Dar de atunci multă vreme trecu. Şi ploi. Şi ninsori. Şi înjurături şi blesteme. La adresa ta. Ca să n-o mai lungesc, tot ce trebuia să faci, din scaunul tău de primar în care te lăfăi de ani buni degeaba, era să trimiţi la două trei luni câteva basculante cu pietre şi un motocompresor care să… compreseze acele pietre. Deci vezi bă? Nici măcar n-aveam pretenţia de şosea asfaltată. Un rahat de drum pietruit şi tasat m-ar fi coafat, ca să nu-mi distrug maşina şi sănătatea mintală făcând 800 de metri într-un sfert de oră. Atât. Da’ ai cu cine? Nu nene, tu în schimb dai sute de mii de euro ca să luminezi cu triliarde de beculeţe centrul satului de Crăciun. O ieşit şi de-acolo un comision ceva, huh?