Category Archives: De lăudat

Bucurii

Câteva din micile bucurii de a fi părinte de copil de 3 ani și ceva. Începem cu baia: în opt cazuri din zece, când intri în baie vei călca pe apă și îți vei uda șosetele. Dacă nu ai șosete vei aluneca și vei rata la centimetru o accidentare fatală. Toate lucrurile tale micuțe, cu valoare sentimentală sau de oarecare valoare vor trebui plasate undeva cât mai aproape de tavan, fiindcă nu există sertar, raft sau dulap care să nu fie scotocit, golit și devastat. Vei aduna aproape zilnic 300+ mașinuțe împrăștiate în toată casa. Vei călca pe mașinuțele de care ai uitat și vei plânge, mai ales dacă nimerești mașina aia de pompieri cu scăriță din metal. Sau clasica piesă de lego. Vei aspira aproape zilnic canapeaua de miezuri. Vei rămâne fără net pe telefon fiindcă trebuie youtube la aproape fiecare drum cu mașina. Vei fi trezit deloc delicat în fiecare dimineață la ore surprinzătoare, în general niciodată aproape de ora la care ai pus alarma. Vei folosi toaleta în timp ce cineva bate cu pumnii în ușă și strigă „Mă uit pe gaura cheii, mă uit pe gaura cheiiii!”. Vei observa că pereții își schimbă permanent culorile. Te vei juca sute de ore aceleași jocuri, vei citi de mii de ori aceleași cărți (…) Îl vei iubi mai mult ca orice pe această lume.

Amintiri (de) la cald: Rio de Janeiro

viza_brazilia„Hai să ne punem numărul la mașină RIO dacă tot vrem cândva să mergem acolo. Ca un reminder, ce zici?” „Ok, hai!” CJ 03 RIO există din 2013 dar „trebuie musai să ajungem la Rio!” are cu vreo trei ani mai mult. Între timp am fost ocupați cu viața și excursii „mărunte”, dar până la urmă lucrurile s-au aranjat cum trebuie și, între 3 și 12 martie 2016 ne-am îndeplinit un vis.

Drumul

Între Cluj-Napoca și Rio de Janeiro sunt niște (foarte) mulți kilometri, un ecuator și un ocean. Totuși, mulțumită faptului că trăim în era Boeing 777 și nu în cea a corăbiilor cu pânze, la Rio ajungi de oriunde din Europa în mai puțin de o zi, fără prea mari bătăi de cap. În cazul nostru a fost vorba de drum plictisitor Cluj – Budapesta cu mașina, zbor scurt Budapesta – Paris, zbor lung Paris – Rio. Și invers la întoarcere.

După ce în Paris am ținut morțiș să tragem o fugă să revedem turnul Eiffel în ideea că escala de cinci ore ne este mai mult decât suficientă, am realizat pe drum că e destul de posibil să pierdem zborul spre Rio după ce am stat cam două ore într-un trafic monstru între aeroport și centru. Se întorcea lumea de la serviciu sau ceva. Panică cât cuprinde. Ajunși în centru am sărit într-un metrou spre Trocadero, tras câteva poze și un selfie pupându-ne cu turnul în spate (după ce am alungat un negru care a vrut să ne vândă un selfie stick), apoi pas alergător înapoi la metrou, respectiv la autocarul spre aeroport. Care a ajuns la aeroport în vreo 20 de minute de data asta, că no, se terminase între timp ora de vârf. Bine și așa.

Ne-am îmbarcat într-un 777 imens, primul zbor pentru noi cu așa animal de avion și de o asemenea durată. 11 ore fix, din care, cam două, au fost chiar simpatice. Mâncat, uitat la niște episoade din The Office, jucat cu sistemul de entertainment din scaun, much fun. După care restul de nouă ore am înțeles de ce diferă așa mult prețul între locurile de la economy și restul categoriilor mai scumpe. Eu am zăcut într-un fel de semi-comă încercând să adorm și nereușind cu brio fiindcă e imposibil să-ți minți corpul să se relaxeze într-un spațiu ce are jumătate din lungimea ta. Laura în schimb s-a uitat la vreo șapte filme. Fiecare drum la baie era un moment mai fericit decât ar fi fost cazul.

File 16.03.2016, 01 47 48

Am uitat însă de toate când a răsărit soarele. Mic dejun, cafele, poze cu nori frumoși. Rio e aproape.

dimineata

Rio de sus. E uriaș!

rio_de_sus

Touchdown!

Când am ieșit din avion, în pline 32 de grade la umbră, am realizat că vom muri în cinci minute dacă nu aruncăm gecile de pe noi, obiecte de îmbrăcăminte pe care majoritatea brazilienilor sunt convins că le-au văzut doar la televizor. În aeroport am completat un formular în care specificam că am venit doar în vizită și nu vrem nimic altceva de la ei, primit viza pe pașaport, așteptat bagaj cu emoții că poate n-a ajuns și gata, suntem în sala de așteptare. Unde ne aștepta Jose, trimisul special care trebuia să ne facă transferul de la aeroport la locul de odihnă după care tânjeam. Ne-am dat seama repede că Jose nu putea fi decât negrul zâmbitor, cu ochelari de soare, care ținea un A4 pe care era scris – cu floricele roșii – “Laura & Radi”. Close enough. Hello, we are Laura & Radu, Oh hi hi welcome, let me help, thank you, intrat în mașina lui Jose cu geamuri fumurii. “This will take a very long time. Traffic” ne anunță Jose înainte de a porni motorul și aerul condiționat. Și da, cei 24 de kilometri dintre aeroport și hostel i-am parcurs într-o oră și ceva. Deci am avut vreme de observat. Și-am observat așa: plin de Loganuri, Sanderouri, Dustere, marca Renault. Motociclete cam în același număr cu mașinile. Mi-au venit în minte, inevitabil, clipurile de pe Liveleak cu motocicliști brazilieni care fac chestii nasoale. Toată lumea are la mașină geamuri fumurii. 80% din mașini sunt lovite sau zgâriate. Nu se obosește nimeni să semnalizeze la schimbarea benzii. Drept urmare…

accident_rio

Jose știa în jur de 14 cuvinte în limba engleză dar a făcut tot posibilul să comunice cu noi și chiar am reușit să ne înțelegem. În linii mari. În primul rând ne-a felicitat că am ales să stăm câteva zile într-o favela, „to see authentic brasilian life”. Discuția a virat apoi, previzibil având în vedere subiectul, către “safety”. Jose a repetat de atâtea ori că favela e sigură și pacificată până a trebuit ca noi să îl convingem că suntem convinși. Argumentul lui principal era că siguranța turiștilor în favela Cantagalo e ceva cu care localnicii se mândresc (și probabil le aduce beneficii), deci au tot interesul să o mențină. Și ne-a arătat o favelă de pe un deal din apropiere deasupra căreia tocmai survola un elicopter al poliției: “Not safe there”.

favela_elicopter

Revenind la favela lui, Jose ne-a informat totuși că bijuteriile, smartphone-urile, banii și alte chestii considerate rare în favelă e indicat să stea în buzunare cât ne plimbăm pe acolo. Nu că nu ne-am fi gândit și singuri la asta dar omul a vrut să se asigure; o fi întâlnit hăbăuci care și-au făcut selfie-uri cu portofelele în favelă sau ceva.

În rest am mai discutat despre vreme și faptul că el e convins că ar muri la 0 grade dar că, în ciuda acestui risc, ar vrea să ajungă totuși cândva în Europa. Am mai aflat că are trei copii și tocmai a devenit bunic. Lui Jose nu-i dai mai mult de 30 de ani, în principiu fiindcă exact atâţia are.

Favela Cantagalo

După ce a urcat cu mașina niște pante (despre care nu aș fi crezut că pot fi urcate de mașini) până pe la mijlocul favelei, Jose a oprit lângă postul de poliție apoi ne-a luat trollerul din portbagaj și ne-a condus la Tiki Hostel pe jos. Am urcat vreo cinci rânduri de scări abrupte, pe alei înguste și printre ziduri “în roșu” unde te loveau miasme de toate felurile și te aplecai să eviţi obloane deschise ce dădeau direct în locuințele oamenilor, în care parcă ai fi aruncat o privire dar te temeai în acelaşi timp de ce ai fi putut vedea. Muzică și multă larmă de copii și câini.

favela_cantagalo

Tiki Hostel a fost… basic 🙂 Camera era cam cât baia noastră de acasă (aia mică) iar baia era cât o debara. I-am zis proprietarei că am vrut pat dublu, nu două paturi separate. Ne-a arătat semnul OK și ne-a invitat în cameră. N-am insistat, că părea fericită. Măcar aveam duș, un ventilator și un frigider. Care frigider avea de fapt rol de dulap. Deci n-aveam frigider.

Fiind prima zi, proaspăt aterizați și cam afectați de cele 5 ore diferență de fus orar și de zbor, am dormit câteva ore după care am plecat să explorăm puțin zona. În 10 minute eram deja coborâți din favelă și ne plimbam pe Copacabana. Era pe la apus, aer respirabil, foarte plăcut. Peste tot bicicliști, joggeri, plimbăreți.

File 15.03.2016, 23 50 27

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

La întoarcerea la hostel era deja aproape noapte. Într-adevar, așa cum ne-a asigurat Jose și cum am citit și în review-urile de pe Booking, n-am avut nicio problemă în a ne amesteca printre cariocas, foarte numeroși pe străzi după apus. Nu ne-a băgat nimeni în seamă.

Urcând și urcând și urcând ne-am dat seama că nu ne putem baza pe picioare pentru a face asta timp de trei zile de mai multe ori pe zi, așa că zilele ce au urmat am apelat pentru urcări la Mini-Maxi Taxi-uri (4 reali de persoană), operate de localnici, care făceau drumuri non-stop. Exista și varianta Moto-Taxi, foarte populară, adică să te urci în spatele unui motociclist care te ducea până sus pe 3 reali (și-ți dădea chiar și cască!) dar nu ne-am simțit atât de aventuroși.

Vedere noaptea de pe acoperișul hostelului care ținea loc și de terasă.

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Și ziua…

File 16.03.2016, 00 19 45

Din cameră aveam vedere la câini:

caini1

Din Rio adunate:

  • Peste tot în Rio se poate plăti cu cardul, până şi tarabele de pe marginea drumului au POS-uri mobile. Drept urmare am plătit cu cardul aproape peste tot. Bacșișurile (între 8 și 10%) sunt incluse în nota de plată, lucru pe care l-am apreciat.
  • Bancomatele sunt toate plasate in interiorul clădirilor, în spații special amenjate și supravegheate video, ba chiar și păzite.
  • Produsele din supermarketuri sunt în mare parte aceleași ca și la noi, mă refer la branduri. Fructele erau evident altele iar despre banane pot să zic că arată altfel (mici și groase) și au un gust complet diferit față de “ale noastre”. Alt soi probabil.
  • Apropo de supermarket-uri: erați convinși că ardelenii sunt molcomi? Nu i-ați vazut pe brazilieni. O coadă de patru oameni, la orice supermarket, însemna garantat jumătate de oră de stat. În viața mea n-am văzut casierițe care să se miște atât de încet, să stea la povești cu fiecare client în parte, să apese cinci mii de butoane ca să scaneze un singur produs și apoi să stea din nou la povești. Viață de oraș tropical, nu se grăbește nimeni niciunde.
  • Un real brazilian e 1.07 lei, deci ne-a fost foarte usor să ne dăm seama unde preţurile sar calul şi unde se păstrează în limite rezonabile.
  • Mâncarea: am incercat acarajé, ceva clătite din tapioca cu brânză (nașpa) beijinho (plăcut Laurei), brigadeiro (plăcut mie), burgeri și diverse chestii din pește și creveți care nu mai știu cum se numeau fiindcă n-am fost foarte încântat de ele. Ok, într-o zi am fost și la Mac.
streetfood

Street food, FTW

  • Am băut, pe lângă piscine întregi de apă & răcoritoare și caipirinhna (încercat în diferite locuri dar gustul e la fel: un fel mojito, nimic spectaculos), respectiv apă din nucă de cocos (ok..ish)
nuca_cocos

Undeva, pe Ipanema, am lipit un sticker pe o nucă

  • În Rio, dacă eşti bărbat de 1,80m, te poți considera înalt.
  • În Rio, faptul că nu ești gras contează extrem de puțin în fața unei plaje pline de tipi atât de bine făcuți și tonifiați încât îți juri solemn la fiecare cinci minute că vei merge la sală de opt ori pe săptămână când te întorci în țară.
  • Braziliencele sunt frumoase, în mare parte, dar v-am zis cum arătau tipii?
  • Prin autobuze și metrouri tinerii butonează iPhone-uri. Nu cred că am văzut altă marcă de smartphone. Și toţi par a folosi WhatsApp.
  • Turiștii sar în ochi de la o poștă. Mai ales albii foarte albi. Eu aveam și o șapcă pe care scria Pão de Açúcar, practic scria pe mine „turist”.
  • Contrastul dintre bogăție și sărăcie este extrem de vizibil în Rio, din cauza unei mari inegalităţi în distribuţia averii în cadrul populaţiei, care afectează de multă vreme Brazilia. Pe lângă favelele unde trăiesc oameni săraci (dar care măcar au un acoperiş deasupra capului) există şi mulţi oameni ai străzii, cerşetori neagresivi, presăraţi printre reşedinţe de lux, hoteluri de cinci stele şi restaurante pretenţioase. Am vizitat şi zone “curate” complet (cum e cea de pe lângă Lagoa Rodrigo de Freitas), unde clasa de mijloc îşi duce viaţa foarte…european, cu piste de biciclete şi de jogging, bărcuţe, parcuri înverzite şi reşedinţe de lux.
  • Infrastructura: deoarece oraşul este practic aşternut peste munţi (monoliţi) de granit şi de cuarţ, peste tot întâlneşti tuneluri care îi traversează. Unele foarte lungi (Túnel da Covanca are 2187m). Rio are însă o problemă mare cu traficul, aglomeraţia pe şosele fiind prezentă aproape la orice oră. Pe de altă parte vorbim despre un oraș cu 6,4 milioane de oameni (12 milioane cu zona metropolitană).
  • Problema parcărilor este rezolvată foarte elegant în cazul blocurilor înalte: primele câteva etaje ale unui bloc sunt dedicate parcărilor, abia apoi urmând etajele de locuit, în general câte 20-30.

Siguranța

Am parcurs zeci de kilometri pe jos, cu autobuzul sau cu metroul, în zone mai mult sau mai puţin călcate de turişti, inclusiv după lăsarea întunericului. Desigur, nu ne-am aventurat foarte departe de zonele cunoscute şi am fost discreţi în a afişa telefoane sau alte lucruri valoroase. N-am avut nicio problemă, ne-am simțit permanent în siguranță. Singura fază care mi-a confirmat totuși că lucrurile pot lua o întorsătură negativă oricând s-a întâmplat în penultima zi a excursiei, când ne întorceam la hotel. Într-o intersecţie am văzut cum un tip, aflat pe o bicicletă, este împins de un trecător şi cade în mijlocul drumului. Motivul: tipul tocmai furase bicicleta iar cel care l-a împins l-a auzit pe proprietarul bicicletei strigând în urmă. Evident, în secunda doi, proprietarul şi trecătorul erau deasupra hoțului și au început să-i care picioare în spate, înainte ca acesta să se dezmeticească din căzătură. Până la urmă s-a ridicat şi a scos un mănunchi de bani şi i l-a întins urlând proprietarului bicicletei, ideea fiind probabil „dacă nu pot să ți-o fur, ți-o cumpăr, numa’ lasă-mă să plec!” Ăla a luat banii, urlând şi el la hoţ, împreună cu încă alţi zece trecători care au început să se adune auzind larma. N-am mai stat la deznodământ dar cred că hoţul îşi dorea cu ardoare în momentul ăla să apară poliţia.

În continuare o iau pe zile, pe scurt, cu poze.

Ziua doi

Făcut toată Copacabana de la un cap la altul, urcat pe jos un mic munte de la capătul plajei, Morro do Leme, printre lemurieni și șoparle. Răsplata în vârf: priveliști de tablou, of course. Și o fortăreață, Duque de Caxias, unde am băut apă de la un robinet și ne-am rugat să nu murim de cine știe ce bacterie exotică. N-am.

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

După fortăreață am luat-o pe străduțe, ghidați de Google Maps, am traversat un tunel printr-o stâncă și până la urmă ne-am trezit la telecabina care urcă pe Sugarloaf Mountain (Pão de Açúcar). De fapt urcă pe un vârf intermediar, Morro da Urca, de unde pleacă o altă telecabină până la Pão de Açúcar. Pe ambele vârfuri sunt restaurante, suveniruri și free wi-fi (yay!).

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

De pe Pão de Açúcar am văzut unul dintre cele mai spectaculoase apusuri din viața mea.

apusfain

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Ziua trei

Am inaugurat metroul, curat, răcoros și simplu de folosit, cu doar două magistrale lungi, extrem de util ținând cont de distanțele mari între diversele puncte de interes.

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Am vizitat un târg foarte frumos, Feira Hippie de Ipanema (unde am convins-o pe Laura să nu ia o pictură de doi metri de 400 de euro și să se rezume la chestii pentru care nu trebuie să cumpărăm un bagaj special), am mâncat streetfood și apoi fuga pe plajă, Ipanema de data asta, plină ochi fiind duminică. Parcă mi-a plăcut și mai mult decât Copacabana. Căldură mare, astâmpărată cu băi în ocean și multă apă.

targ

ipanema_pietre

ipa_2

Ziua patru

Ziua patru a debutat cu mutatul din hostel în hotel, Windsor Martinique, aflat la baza favelei, respectiv la 100 de metri de plajă. Aer condiționat ce nu implica ventilator și… (îmi tremură tastele doar când mă gândesc) frigider!

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

În ziua a patra am părăsit zona plajelor și am luat-o spre centru. Cale de nouă stații de metrou. Și se vede asta. În momentul în care ai ieșit din subteran parcă ai schimbat orașul. De fapt ce vorbesc, continentul. Ești înconjurat de zgârie-nori, oameni îmbrăcați elegant și brusc te simți foarte turist.

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

În centru am găsit Catedral Metropolitana de São Sebastião, o catedrală cu un design unic, inspirat de piramidele mayașe, construită între 1964 și 1979. Impresionantă atât la exterior cât și la interior.

catedrala_sebastian

interior_Catedrala

Dacă tot eram în centru, am vrut să vizităm și un muzeu, Museu do Amanhã (Museum of Tomorrow), inaugurat recent. Doar că ne-am găsit să facem asta fix lunea, când toate muzeele de pe planetă sunt închise. Așa că am făcut doar poze după care am tulit-o înapoi plajele noastre, înainte să luăm foc de la cele 80 de grade la umbră…

File 17.03.2016, 01 28 09

File 17.03.2016, 01 18 27

Ziua cinci

Ziua în care am vrut să bifăm una dintre cele mai cunoscute atracții turistice din Rio și anume Cristo Redentor, Iisusul de pe munte. Dar, când să luăm biletele de la punctul de pe Copacabana, nenea de acolo ne arată un ecran. Pe ecran era doar alb. „No visibility!” Ne uităm în sus, complet senin. Facem câțiva pași ca să vedem pe viu muntele și să ne convingem, poate i s-a stricat ăluia camera. Camera video nu mințea, Cristo era într-un nor, singurul nor cât vedeai cu ochii. Și am aflat cu ocazia asta că, atunci când e senin și căldură mare, apare fenomenul cu norul. Așa că în ziua a cincea am schimbat planul și ne-am mulțumit cu plimbări, plajă, Escadaria Selaron și o vizită lungă la Jardim Botânico.

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Pe la finalul zilei a ieșit și Iisus din nor…

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Ziua șase

Ziua turului organizat. Am ales să mergem într-un tur la sugestia celor de la hotel, tur care ne permitea să ajungem la Ihla Grande (unde oricum voiam să ajungem) dar care mai avea și niște chestii drăguțe în program. Asta a însemnat un drum cu autocarul de vreo două ore până într-un port, unde ne-am îmbarcat într-o barcă/vaporaș care ne-a plimbat printre insulițe lăsându-ne din loc în loc să ne bălăcim printre pești (m-am felicitat că mi-am luat ochelarii de scufundări, m-am înjurat că n-am avut aparat subacvatic), să ne plimbăm pe plaje complet goale (la plaje mă refer) și să căscăm gura la vederea insulițelor private pline de căsuțele/palatele de vacanță ale unor oameni mai… avantajați. Organizatorii turului au făcut tot ce le-a stat în putere ca să fie toată lumea fericită, făcând atmosferă, aducând muzicanți pe barcă, dându-ne de mâncat și de băut pe săturate. A fost frumos. La apus ne-am întors în Rio.

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

File 17.03.2016, 02 06 11

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

File 17.03.2016, 02 08 09

Ziua șapte

Zi pentru vizitat pe Cristo Redentor-ul, mai ales că în ziua următoare era plecarea și ar fi fost cam riscant să o lăsăm pe ultima sută de metri. Vremea perfectă, vizibilitate ok. Drumul spre vârful aflat la o altitudine de 710 metri a durat vreo 40 de minute, cu multe serpentine și nu în ultimul rând denivelări (ca să nu le zic gropi). Muntele e locuit până aproape sus, dar nu-mi imaginez că proprietarii caselor din zonă sunt prea încântați de zecile de mii de turiști ce trec pe acolo anual. Statuia are 38 de metri înălțime cu tot cu piedestal, dar, privită de la bază, nu pare înaltă cât un bloc de 10 etaje, cum de fapt chiar este. Mărturisesc fără nicio jenă că întâlnirea „față în față” cu una dintre cele mai cunoscute atracții turistice din lume a fost emoționantă.

File 17.03.2016, 02 58 48

File 15.03.2016, 23 44 42

File 17.03.2016, 02 35 15

File 17.03.2016, 02 15 48-001 File 17.03.2016, 02 17 44 File 17.03.2016, 02 19 38 File 17.03.2016, 02 26 38

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Seara am văzut apusul de pe Pedra do Arpoador.

apus_ipanema

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Ziua opt

Doar plajă pe Copacabana, de unde am scos din valuri niște nisip într-un borcănaș ca amintire, am luat prânzul la hotel și apoi am plecat la aeroport puțin triști că s-a terminat dar pregătiți pentru drumul lung. Mai ales că acasă ne aștepta cineva de care ne-a fost un dor nebun încă din prima zi.

Adeus Rio, espero vê-lo novamente!

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

***

ps. Oare cum sună CJ 03 TOK?

Și înapoi

Trecu și Bari. A fost fain în tocul cizmei. Fain înseamnă vreme bună, văzut chestii pe care nu le-am mai văzut, pozat și alte lucruri plăcute pe care aș prefera să le fac mai des.

Impresii, cu steluță:

* Zborul încolo, film de groază. Decolarea a durat dublu față de cât eram eu obișnuit, fiind probabil cu vânt de spate, încât deja îmi imaginam cum folosim ieșirile de urgență și fugim în timp ce avionul explodează… în fine, a decolat până la urmă, zbor lin, nori pufoși, poze, sandwich-ul plin de conservanți obligatoriu, anunță stewardesa aterizarea, avionul intră în turbulențe. Dar nu așa, una-două, ci în foc automat, de parcă eram vaporul care se scufunda din „Viața lui Pi”. În timp ce eu strângeam brațele scaunului și număram secundele până la impact, pe Laura o preocupa vegetația pe deasupra căreia treceam și de care în același timp ne apropiam: „Dar oare ăia îs măslini? De fapt stai că aici nu cresc măslini. Sau cresc?” Am aterizat, lumea izbucnește în aplauze în timp ce eu contemplam un sentiment de recunoștință supremă față de pilot, probabil automat.

Plănuiserăm să închiriem o mașină, dar, cum nu poți închiria nimic în Italia cu carnetul de șofer uitat în Florești, ne-am resemnat și am hotărât să luăm trenul pentru deplasările prin împrejurimi. Bari nu este foarte întins, așa că în oraș ne-am descurcat pe jos.

* Primul lucru ce l-am remarcat, înghesuit în autobuzul dinspre aeroport, a fost că italienii sudiști n-au drumuri bune. Gropi, petice, denivelări, mă simțeam ca acasă. A doua chestie care-ți sare în ochi (și-n urechi), e stilul lor de condus. În Bari, claxonul ține loc de semnalizare, de atras atenția, de înjurături, probabil și de divertisment, fiindcă auzi claxoane la tot pasul. Indiferent că intră într-o intersecție sau doar li se pare lor că un alt vehicul face ceva dubios, toți șoferii claxonează. În schimb nimeni nu semnalizează. Deloc. De nenumărate ori voiam să traversez pe la câte un colț de stradă și trebuia să aștept să treacă toți, că nu știam care în ce direcție o ia. Bineînțeles, grijulii, cei care treceau pe lângă noi aveau grijă să ne claxoneze. Trecerile de pietoni nu sunt semnalizate și sunt atât de șterse încât am tras concluzia că probabil sunt desființate din ceva motiv misterios. Abia la intersecțiile mari, unde pericolul de carnagiu nu poate fi ignorat, erau și semafoare pentru pietoni.

* Hotelul unde am stat se numea Cristal și era, ați ghicit, curat. Cameră cu terasă la etajul cinci, priveliște „boemă”, personal foarte prietenos, atâta că wi-fi-ul mergea doar la parter, tragedie pentru mine, câștig de 40 de euro pentru Orange.

Riposo

Auzisem eu câte ceva despre riposo-ul italian (pauza de masă și de odihnă din timpul zilei), dar nu mi-am imaginat că e un obicei atât de enervant. Noi am picat în oraș exact în timpul riposo-ului și evident că o bună bucată de vreme ne-am întrebat în ce univers paralel am ajuns și de ce suntem numai noi pe străzi în timp ce absolut totul în jur este închis. Dacă vrei să-ți cumperi o aspirină în timpul riposo-ului n-ai de unde. Comercianții fac pauză de la amiază până pe la 5-6 după masa, când se întorc la lucru pentru încă câteva ore.

Vizite

Bari nu este un oraș foarte turistic. Îți dai seama de asta prin faptul că sunt puține magazine de suveniruri și nu vezi chinezi cu aparate foto la tot pasul, ca în Roma de exemplu. Orașul e destul de ordonat, cu multe străzi lungi și perpendiculare pline de magazine, zona veche medievală și portul fiind însă atracțiile principale. Seara lumea iese în număr mare din case pentru cină și socializare, centrul fiind absolut invadat. Curățenia cam lasă de dorit.

Am vizitat și câteva așezări aflate în zonă, biletele de tren având prețuri foarte ok. În Ostuni am găsit o cetate minunată, amplasată în vârful unui deal, de unde vedeam marea aflată la câțiva kilometri depărtare. Toate clădirile cetății erau vopsite în alb și peste tot erau ghivece cu flori colorate. Tot acolo am găsit un restaurant frumos unde mâncat niște antipasti din specialitățile locale și am băut limoncello.

În Alberobello am văzut mulți trulli (trullo la singular), care sunt niște case cu acoperișuri conice construite integral din piatră. Există o zonă a orașului, cea mai spectaculoasă de altfel, în care sunt doar trulli, majoritatea transformați în magazine de suveniruri și restaurante, însă și în rest am observat clădiri, chiar și noi, cu câte un trullo lipit de ele. Ce-i drept și eu aș vrea un trullo dacă aș locui acolo.

Polignano a Mare este o altă frumusețe de orășel. Construit pe un mal stâncos erodat „artistic” de valuri, are niște priveliști pe care ai vrea să le imortalizezi la fiecare pas. Sunt sigur că e un rai al pictorilor. Noi am nimerit în timpul unui festival de zmeie, zeci de localnici fiind prezenți pentru a-și înălța creațiile.

Oamenii

Peste tot am dat de oameni simpatici și amabili, deși extrem de puțini dintre ei știu engleză. De exemplu în Ostuni, pe drumul dintre gară și oraș, drum care are vreo doi kilometri și pe care noi voiam să-l facem pe jos, a început să plouă ușor. La un moment dat, o mașină care venea din sens opus a oprit, bărbatul de la volan ne-a întrebat unde mergem apoi s-a oferit să întoarcă și să ne ducă până în centrul cetății. La final nu a acceptat niciun ban. Pe de altă parte tinerii italieni sunt niște brute needucate. Urlă, trântesc, fac mizerie, afișând o lipsă de respect totală față de oricine și orice. Pe deasupra, două din trei adolescente sunt grase ca niște scroafe, a treia fiind, să zicem, prezentabilă. Spre deosebire de românce, unde două din trei sunt cel puțin drăguțe iar a treia e aproape invariabil o bunăciune. Chiar interesant fenomenul.

M-am întors.

***

Mai multe fotografii AICI

Bari este în Italia iar eu am aflat acest lucru abia când mi-am luat bilet de avion înspre acolo

Peste câteva ore o să fâl fâl înspre Bari până marți, în scop de relaxare și plimbare și mâncare și poze. În condițiile în care hienele de la Wizz Air au impus limitări draconice pentru bagajele de mână, eu m-am gândit să înghesui în rucsac un trepied, ca să nu mă plictisesc la security check.

Vremuri bune vin și pleacă

Fiindcă beau puțin, fumez deloc și în general nu mă știu „distra”, petrecerile de sfârșit de an mi se par la fel de atractive precum gripa. Drept urmare am urzit cu Laura din timp o deplasare cât mai departe de țărișoară, pentru a fi „acoperiți” în perioada chiolhanului de final de 2012. Destinația Praga, cu popas în Viena. Condus, văzut, pozat, explorat… pentru noi înseamnă fericire. După ce în seara dinaintea plecării am fost ca niște titirezi prin casă împachetând (eu aparatul foto, ea restul bagajelor), după ce ne-am pus fiecare câte cinci alarme la telefoane ca să putem porni la 5 dimineața, când într-un final telefoanele au început să urle… ne-am trezit amândoi gripați. Peste noapte, cum ar veni. Dar așa horror, cu gâtul în pioneze și cu febră cât casa. Blesteme, urcat în mașină și fuga la doctor la prima oră. Explicat omului situația, mai exact că indiferent ce dracu om avea, noi plecăm. Deci să facă orice e necesar și să ne pună pe picioare. Și s-a conformat domnul doctor, după ce a scos din noi câte un litru de sânge și alte cele pentru analize. Injecție cu un cocktail de antibiotice plus rețetă cu ceva pastile și spray-uri și am primit undă verde, nu înainte de a decarta 10 milioane. În două ore eram deja pe drum, să moară de ciudă toți dușmanii, în cazul nostru bacteriile și virușii.

Urmează câteva impresii de călătorie, punctat ca de obicei, că mi-e lene să povestesc mai articulat:

– Drumul prin România îl faci în jumătate din timpul estimat de GPS, fiindcă ar fi culmea să mergi cu 50 la oră 90% din drum. Imediat după graniță, lumea se cumințește.

– Ungurii au șosele foarte bune. Austriecii tot așa. Se conduce calm, cu excepțiile de rigoare, majoritatea de naționalitate română.

– La cehi autostrăzile sunt un coșmar. Foarte interesant, pe cât de proaste-s drumurile, pe atât de vitezomani sunt șoferii. Cam ca ai noștri, cu excepția faptului că cehii au totuși multe autostrăzi unde se pot da în stambă. Asta deși asfaltul e atât de vălurit încât ți se pare că ai roți pătrate.

– Hotelurile: atât cel din Viena (Jufa) cât și cel din Praga (Hotel Excellent), au fost niște alegeri inspirate. Cel din Viena a fost deschis în 2012, deci totul era nou și neîntinat. Foarte confortabil, ne-am odihnit și refăcut. La cel din Praga ne-a spus tipa de la recepție că nu mai au camere duble dar că ne dau apartamentul, fără costuri suplimentare. Deși la început am fost cam neîncrezători și așteptam să vedem care-i „catch”-ul, în cele din urmă am acceptat realitatea: ăia chiar ne-au dat apartamentul.

– În Viena erau români mai mulți decât ne-am fi dorit. În Praga erau în limite acceptabile.

– Schimbatul euro în coroane e o aventură. Cursul variază atât de mult între casele de schimb încât e nevoie de cercetare serioasă pentru a găsi cea mai bună ofertă. Noi am făcut o cercetare foarte sumară, drept urmare am înjurat un pic ulterior.

– Am ajuns și-n locul unde în toamna lui 2005 am cerut-o de nevastă și am făcut o poză. Voi vedeți un pavaj, noi ne-am văzut pe noi de acum 7 ani, eu într-un hanorac cu un număr mai mic luat de peste drum, că muream de frig, ea cu eșarfă roz pal și cu o geantă în care-mi ținea irul pentru buze.

În rest, același oraș minunat pe care-l știam:

– În seara de 31 decembrie fiecare magazin din Praga, indiferent de profil, avea băutură de vânzare la ușă.

– Nu știu cum a fost în alți ani la cehi, dar de revelionul ăsta focurile de artificii n-au fost organizate de autoritățile locale, această sarcină fiind, se pare, delegată publicului. Adică s-a dat liber la vânzarea de pirotehnice. Și s-a ocupat publicul cu vârf și îndesat, transformând orașul în ceea ce sunt convins că era replica fidelă a unei zone de război. Nu neapărat din cauza zecilor de petarde și artificii care bubuiau la fiecare secundă cu mult înainte de miezul nopții, ci din cauza sentimentului continuu că în orice moment ar putea să-ți explodeze în față ceva care să te facă să nu mai apuci 2013-ele, sau să-l apuci într-o ambulanță. Fiindcă am scăpat cu bine, putem spune că ne-a  plăcut experiența. Ca să înțelegeți despre ce-a fost vorba, așa arătau străzile după:

– Ora zero ne-a găsit pe un pod, ideea fiind să avem o panoramă cu focurile de artificii, să facem poze, să ne putem pupa nestingheriți și să fim feriți de bombe. Totul a decurs conform planului până la 00:00:01, când a început să plouă cu șampanie din toate direcțiile. Nici nu știu de ce ne-am mai luat de băut cu noi, era suficient să deschidem gura. Aparatul meu foto a fost botezat cu vreo cinci feluri de alcoale în timp ce captura imaginile de mai jos.

La mulți ani! cui are nevoie.

Mai multe fotografii aici.

Experiența Coldplay și Londra jubiliară

De data asta am găsit Londra exact ca în reclame: gri. Cu toate că am aterizat pe ploaie și cele câteva ore de dinaintea concertului le-am petrecut colindând orașul sub niște nori amenințători, odată ce am intrat pe stadion s-a făcut atât de repede senin, încât n-am putut să nu mă întreb dacă nu cumva „a umblat” cineva la vreme. Mai ales că, în același timp, în fața palatului Buckingham se desfășura și spectacolul cu ocazia jubileului de diamant al reginei. Fiindcă vremea a fost execrabilă ziua anterioară în timpul spectacolului oferit de cele 1000 de ambarcațiuni care au navigat pe Tamisa, m-am gândit că organizatorii s-au enervat și au apelat la ceva tehnologii secrete/extratereștri pentru a lua o pauză de ploaie. Important e că cerul s-a făcut albastru iar noi ne-am înseninat.

Concertul a avut loc pe stadionul Emirates, casa clubului Arsenal. În deschidere au cântat două tipe, dintre care doar Robyn merită menționată. Suedeza are talent de dă pe dinafară, doi toboșari sincronizați perfect și un sound de tremurau hainele pe noi. Gen:

***

A urmat Coldplay. Reflectoare, lasere, confeti, mingi, artificii, brățări luminoase, melodii întregi fredonate de tot stadionul, ecrane imense și o trupă ce a cântat din inimă. Vizual m-au dat gata brățările multicolore pe care le-am primit la intrarea pe stadion și care se aprindeau în ritmul muzicii, comandate prin unde radio. Ca să nu o lungesc, declar că ăsta a fost cel mai spectaculos concert la care am asistat până acum. Atâtea chestii mi-au plăcut la el încât jumătate din timp cred că am făcut numai „Oaaaaaaaaaaa…”. Bine că nu m-o filmat nimeni. Am filmat în schimb io un pic (recomand fullscreen și 1080p):

Aici e un clip filmat mai de sus și mai nemișcat

***

Și niște poze:

Restul albumului, aici.

Cum era să zbor până la Londra în principiu degeaba

Anul trecut prin noiembrie am ciripit așa:

…timpul a trecut și iaca ne aflăm în prag de iunie, deși vremea de afară insistă că nu-i așa. Biletele de avion sunt luate de anul trecut, hotelul e rezervat tot de pe atunci. Pe la mijlocul lunii mai exista doar un mic aspect nerezolvat din punctul nostru de vedere: biletele pentru concert nu ajunseseră încă în posesia noastră. Așa că, nu foarte îngrijorați, am purces la trimis mailuri. La TicketLine, de unde le-am luat, la Royal Mail, care s-a ocupat de expediere și la GLS România care ar fi trebuit să facă livrarea. Ghiciți unde anume s-au făcut biletele nevăzute. Ați ghicit. Idioții de români au fost singurii care n-au fost în stare să ne dea un răspuns coerent. Cu Ticketline și cu Royal Mail am devenit de-a dreptul prieteni, aceştia fiind mai mult decât amabili și încercând să ne ajute cu date, ore, numere de ordine și sugestii. Degeaba. Deja am început să ne cam panicăm, fiindcă toate indiciile duceau la concluzia că la noi în țară s-a „întâmplat ceva” cu plicul. În cele din urmă, după ce ne-am dat seama că biletele au părăsit probabil galaxia noastră printr-o poartă stelară aflată la granița cu România iar șansele de a le da de urmă sunt nule, am decis să apelăm la metoda de urgență: un mail lacrimogen în care Laura le povestea celor de la Ticketline cât de fani Coldplay suntem, că am luat deja biletele de avion și nu prea ne pică bine o excursie la Londra fără scop și alte asemenea. Eu i-am sugerat să scrie în mail și că unul din noi e pe ducă sau că asta va fi ultima noastră excursie peste hotare înainte ca Dan Diaconescu să ajungă președinte și să ne ia dracu pe toți, dar nu a vrut. Oricum, ce a scris se pare că a fost de ajuns, fiindcă ieri a sosit reply-ul salvator:

Suzana merită un buchet de ciocolăți.

***

Între timp am descoperit Cinemagr.am, o aplicație ce realizează „fotografii animate” și care are potențial real de a ajunge la fel de populară că și Instagram, cu toate că e puțin mai complicat de utilizat de către ăia mai speriați de tehnologie. Pe telefon aplicația afișează creațiile în format *.mov, pentru conservarea lățimii de bandă. Pe PC acestea pot fi văzute în orice browser ca gif-uri animate. Precum primele mele încercări de mai jos:

Continue reading

Zaragoza, cu poze și julituri

Înainte de a vă zice despre Zaragoza, vă explic cum am făcut de-am ajuns ultimii în avion, printr-o performanță a Laurei probabil unică în lume. Mai exact, soție-mea a reușit să blocheze cartela de acces în aeroport undeva în bordul mașinii (nu există termeni în limba română pentru a descrie locul, uitați-vă la poză), într-un mod atât de imposibil, încât, dacă ar fi fost de față, cei care au proiectat interiorul Loganului și-ar fi tras două palme din proprie inițiativă.

Deja portarul aeroportului se impacienta că blocăm intrarea, deși sunt patru intrări. Sau poate se impacienta fiindcă vedea cum se zgâlțâie mașina din cauza șoferului care încerca din răsputeri să rupă o bucată din bord, cu trei pasageri care nu făceau nimic pentru a-l opri. Fiindcă după ce am încercat cu binișorul, am ajuns la concluzia că singura soluție e să le dau dracului de plasticuri și să ajung prin orice metodă la nenorocitul de card de acces ce luneca tot mai tare în măruntaiele mașinii. Blestemând în același timp faptul că n-am venit cu taxi. În cele din urmă am reușit să recuperăm cardul și am purces înspre security check, eu cu mâinile zdrelite și tremurânde. Și-am zburat, ba am prins și loc la geam, ultimul loc la geam, prin bunăvoința unei tanti căreia îi păsa extrem de puțin de nori și peisaje.

Zaragoza

Un oraș fără nicio greșeală, cu „de toate”, un rai al bicicliștilor, plimbăreților și fotografilor. Nu neapărat și al turiștilor. Zic asta fiindcă, deși nu ne-a lipsit nimic, hotelul fiind ok iar experiența în ansamblu foarte plăcută, orașul nu este prea prietenos cu turiștii. Inscripțiile bilingve sunt o raritate iar majoritatea restaurantelor nu au meniuri decât în spaniolă. Cu un gps și Google Maps te descurci însă fără probleme, orașul nefiind foarte mare. Zona veche este bineînțeles în centru, principala atracție a acesteia fiind uriașa bazilică Nuestra Señora del Pilar. Străduțele cu restaurante și fel de fel de magazine sunt la datorie în jurul obiectivelor istorice, ca în orice oraș european ce se respectă. Pe lângă centrul vechi trece linia de tramvai aflată acum în plin proces de modernizare, ca și cea din Cluj.

Nefiind deloc la curent cu obiceiurile spaniolilor, am fost destul de mirați să constatăm că de fiecare dată când ne era nouă foame, adică pe la amiază, toate restaurantele erau închise. Noroc cu McDonalds-ul care făcea excepție și care ne-a dat, pe lângă hamburgeri, și curent pentru „smartfoanele” leșinate. Seara am reușit totuși să cinăm prin restaurantele din centrul istoric al orașului, alături de localnici vorbăreți de toate vârstele.

O altă zonă a Zaragozei care ne-a atras atenția este International Exhibition Site, unde se găsește un imens acvariu pe care l-am vizitat precum și numeroase clădiri și spații tematice ce au servit ca loc de desfășurare a expoziției internaționale „Expo 2008”. Arhitectura modernă a zonei este impresionantă, contrastând puternic cu restul orașului.

Oamenii din Zaragoza sunt parcă mai civilizați decât în alte locuri de pe continent pe unde am umblat. Am găsit și români cu duiumul, inclusiv o chelnăriță foarte binevoitoare. Din păcate restul conaționalilor s-au remarcat din mulțime prin vociferări sau atitudini de animale, ceea ce pe noi ne făcea să păstrăm liniștea până când nu mai puteam fi auziți de „frații” noștri. Seara pe străzi am întâlnit destul de mulți cerșetori și alte fețe dubioase care în unele cazuri ne făceau să grăbim pasul.

Zborul de întoarcere a fost un deliciu. Culinar, că iar mi-am luat sandwich la suprapreț, dar mai ales vizual. Dacă la decolare m-am bucurat că am văzut Zaragoza de sus pe o vreme senină cu nori din ăia albi și pufoși, mai apoi am putut admira Nisa, Monaco, Veneția și Alpii în toată splendoarea lor. Neapărat am nevoie de un obiectiv tele.

Nisa, cu aeroportul aferent.

Concluzie: da, a meritat să-mi vandalizez bordul mașinii 🙂

Continue reading