Author Archives: Radu

Copilul pisică

Mostră de convorbire telefonică între părinți de Vlad, copil de aproape patru ani, care mai nou se crede pisică. O sun, răspunde: “Ce faci iubire? “Bine dragă, am luat…stai un pic…Vlad, dă-te jos de pe calorifer! Ziceam că am luat niște, astea, cum le zice…Vlad, lasă perdeaua în pace, nu mai trage de ea! Niște la..Vlaaaaaaad, te-am rugat să lași sticla cu apă unde era, uite ce-ai făcut aici…Off…Ai reușit să schimbi cauciucurile iubire?” “Nu am apucat, dar ce ziceai că ai luat?” “Nu știu, ce ziceam? În fine să știi că am dat comandă la o…Vlad, Vlad! Uită-te la mine! Dă-te jos încet de pe cutia dronei și pune jos borcanul!” “Poftim? Ce tot faceți?” “Vlad, lasă telefonul! Ce fac..” *Call ended*

Politician

“Vlad, de ce miroși așa de tare a parfum?” “Tată, să știi că nu umblat în sertarul tău”, răspunde repede micul mincinos făr’de experiență. Așa deci. “Ok Vlad, de ce ai umblat iarăși în sertarul meu?” “Pă’că (n.a. pentru că) nu știam ce fac, de-aia umblat” Încerc să găsesc replică, eșuez. “Promiți să nu mai umbli de acum încolo? Știi că nu-mi place” “Pomit tată. Noi doi suntem prieteni. Nici tu nu mai umbli în sertarul meu” Îl fac politician.

Ora mesei

Intră în birou nevastă cu copil. „Soț, ai aici Vladul, lipsesc două ore, vedeți voi ce faceți. Du-l să mănânce ceva pe la ora unu. Paaa!” Și pleacă. „Tatăă, veau să mănâc” Vlad, maică-ta nici n-a apucat să coboare scările. Hai să ne juc… “Veau să mănâc acuum!!” Ştiam ce urmează dacă mă iau în gură cu el aşa că, pentru a nu-i strica imaginea de îngeraş adorabil în faţa colegelor de birou, am cedat. Cum oricum aveam drum în Mărăşti, în juma’ de oră eram în Iulius la Food Court. Ora prânzului, cozi peste tot. Vlad, ce vrei să mănânci? “Zi tu tată!” Binee, să începem cu ceva cu ce-ar fi de acord maică-ta, ca să nu ne simţim aşa de vinovaţi. Ciorbică de văcuţică? “NU!” Spanac cu puişor la grătar şi cartofi natur? “NU!” Hmm, să fie oare şaorma, mâncare chinezească, salată cu de toate? “Nu nu nu!” Okkk copil, vrei la Mac, aşa-i? “Nu Mac, veau senvici” Quick scan, văd Subway-ul unde, ca de obicei, bătea vântul. Părrrfect. Iau un sandwich mare cu pui teriyaki şi alte cele, ne punem la masă, vede sandwichul. “Veau un senvici mic, veau senvici miiiic!” Şi începe să plângă. Staai că nu-i tot al tău, uite, îl facem jumi-juma. Şi-l rup în două. Se uită puţin contrariat, apoi “Veau mare! Veau mare!” Bă, mănâncă jumătatea asta şi-ţi mai dau de la mine dacă nu te saturi. Ia o îmbucătură. Îi place. Mestecă. Mestecă.. Eu, oricât m-am chinuit să o lungesc, termin jumătatea mea în două minute. El ia a doua îmbucătură. Se uită la ceva în depărtare şi uită să înghită. Îi amintesc. Vrea apă. Bea. Se îneacă zgomotos şi dramatic, tuşeşte şi scuipă apă pe masă, pe jos, pe mine. Revenim la sandwich, vrea să mănânce singur. Muşcă din el, cel puţin un sfert din pui îi ajunge pe haine şi pe jos. Eu sunt sătul, deci calm. Mai ia câteva îmbucături, zice că “m-am sătulat”. Dar tata ştie rutina. Bine Vlad, o să mănânc eu restul. Şi mă fac că muşc din sandwich. “Veau mănânc eu tot, tată” Şi-l mănâncă tot. Şi plecăm. Nu înainte de patru ture cu scările rulante.

Poftă

Am intrat în casă c-o poftă nebună. Nici nu ne-am descălțat, de dezbrăcat nici atât, gândul ne era doar la acea nevoie primară pe care trebuia să ne-o satisfacem. Am deșertat pe masa din bucătărie conținutul plaselor de la Lidl. “Fă niște sandwichuri de-alea cum doar tu știi!” mă motivează cu succes nevasta. Iau un cuțit și încep să mărunțesc febril chestii. Partenera de foame se fâțâie pe lângă mine și “ciugulește”, obicei pe care-l dezavuez total. Și ea știe. Ajung la pâine, iau cuțitul de pâine, scap cuțitul în deget. Sânge. “Deci pun pariu că ai făcut asta dinadins, ca să plec din bucătărie!” zice oripilată nevasta și dispare în timp ce pe mine mă lua cu leșin. No, asta ca să știți cum e după un deceniu de căsnicie. ps. S-a întors cu un plasture..

Bucurii

Câteva din micile bucurii de a fi părinte de copil de 3 ani și ceva. Începem cu baia: în opt cazuri din zece, când intri în baie vei călca pe apă și îți vei uda șosetele. Dacă nu ai șosete vei aluneca și vei rata la centimetru o accidentare fatală. Toate lucrurile tale micuțe, cu valoare sentimentală sau de oarecare valoare vor trebui plasate undeva cât mai aproape de tavan, fiindcă nu există sertar, raft sau dulap care să nu fie scotocit, golit și devastat. Vei aduna aproape zilnic 300+ mașinuțe împrăștiate în toată casa. Vei călca pe mașinuțele de care ai uitat și vei plânge, mai ales dacă nimerești mașina aia de pompieri cu scăriță din metal. Sau clasica piesă de lego. Vei aspira aproape zilnic canapeaua de miezuri. Vei rămâne fără net pe telefon fiindcă trebuie youtube la aproape fiecare drum cu mașina. Vei fi trezit deloc delicat în fiecare dimineață la ore surprinzătoare, în general niciodată aproape de ora la care ai pus alarma. Vei folosi toaleta în timp ce cineva bate cu pumnii în ușă și strigă „Mă uit pe gaura cheii, mă uit pe gaura cheiiii!”. Vei observa că pereții își schimbă permanent culorile. Te vei juca sute de ore aceleași jocuri, vei citi de mii de ori aceleași cărți (…) Îl vei iubi mai mult ca orice pe această lume.

Parking Tips

Despre cum poți prinde loc de parcare în situații care par fără speranță. După cum am mai precizat, o bună parte din diminețile lucrătoare mi le petrec învârtindu-mă în zona centru ca o oaie în țarc împreună cu alte oi pe care, inexplicabil sau poate că nu, le urăsc. Mai ales pe oile aflate în fața mea, care sunt “la rând” pentru a ocupa un loc de parcare. Am descoperit însă un mic truc care a funcționat de prea multe ori pentru a nu-l împărtăși. E în felul următor: când mașina din față a găsit un loc liber dar îngust și începe să facă manevre pentru a parca, eu îmi poziționez mașina în așa fel încât să fiu sigur că sunt văzut de șofer într-o oglindă de-a sa și încep să mă strâmb la el/ea. Îmi dau ochii peste cap, simulez facepalm-uri, în principiu gesturi care transmit cât se poate de clar mesajul “Ai de plm cât de prost știi să parchezi!” Practic adaug stres la o situație deja stresantă. Ajută și dacă sunt mai multe mașini în spate. În multe cazuri șoferul va ceda presiunii și va călca accelerația nervos, continuându-și drumul, iar eu parchez liniștit. Tactica funcționează bine de tot la șoferi care chiar nu sunt prieteni cu parcarea laterală și *îmi cer scuze dar asta e* la femei.

Despre moarte

Săptămâna trecută pe vremea asta îl vizitam pe tata la spital. Îi arătam poze cu Vlad, îi povesteam cum evoluează sarcina Laurei și plănuiam să mergem undeva să zburăm cu drona când va ieși de acolo. Tata era internat la Polaris, un spital de recuperare nou aflat la ieșirea din Cluj spre Zalău. Era acolo de două săptămâni, după ce a trecut printr-o operație grea la Chirurgie 1. După zece zile la terapie intensivă și încă o săptămână într-un salon, nu era pregătit să meargă acasă, în condițiile în care abia putea face câțiva pași și nu se putea hrăni singur decât cu mare greutate.

Continue reading

Mersul la cumpărături

Vlad, mergem la shopping? “Nu” Peste juma’ de oră: Vlad, ai chef de shopping? “Da” “Hai să ne îmbrăcăm” “Nu” Peste încă juma’ de oră: Vlad, eu și cu mama suntem îmbrăcați, vii să te îmbraci? “Nu, melgi singul tată, stau cu mama” “Mama vine cu mine. Deci tu stai acasă și ne aștepți? Tace. Ok, no paaa! “Nuuu, iau mașini și pe oaoa (dinozaurii)” Încă juma’ de oră umple un coș cu mașini și animale ca să vină cu noi la cumpărături. Ne îmbrăcăm! Ne uităm în oglindă. “Alți pantaloni!!” Repeat de cinci ori. Plecăm. Evident fără coșul cu mașini. Pe drum “Tată, veau mașini și mingi” Of course că vrea. Idee genială: hai la Auchan că acolo nu știe terenul și poate scăpăm. Ajuns, debarcat, îmbarcat motorașul energic într-un coș. Auchan are scări rulante. Dat jos din coș, făcut trei ture cu scările rulante. Urcăm iar în coș, intrăm fainăli în magazin. Pus o apă în coș. “Veau acasăăă!” Adevăru-i că și eu voiam, era călcare în picioare acolo. Soluția: mers de bună voie la standul cu jucării. O mașinuță scumpuță a avut efectul calmant scontat. Fast forward, ajungem iar la scările rulante: “Nu veau să plecăăăm!!!!!” 4000 de decibeli în difuzoare, no turning back now, fuga la mașină. Calorii consumate de părinți: cel puțin 5000.

Cubul

Mă jucam într-o zi cu Vlad în camera lui și dau de un cub Rubik, primit cadou cândva, nu mai știu de la cine (LE: se pare că l-a „împrumutat” Vlad de la tușă-sa). Cubul era ca nou, neamestecat, imaculat. Hmm, chiar nu l-a amestecat nimeni până acum? No problem, la asta mă pricep. Și-l amestec, conștient fiind că n-aș fi capabil să-l fac la loc nici în regim de tortură medievală. Peste două zile, în timp ce Vlad îmi enumera mărcile mașinuțelor din colecție pentru a doua oară consecutiv, îmi pică din nou ochii pe cub. Care era rezolvat. Say what? „Iubi, tu nu mi-ai zis niciodată că știi rezolva cuburi Rubik” „Cred că fiindcă nu știu, de-aia nu ți-am zis. Dar avem cub Rubik?” răspunde nevasta din bucătărie (s-o nimerit să fie în bucătărie, tăceți). Mă uit la Vlad, Vlad nu se uită la mine. Îmi aduc însă aminte cu câtă dexteritate manevrează o lingură plină cu supă și mă liniștesc. N-avea cum fi el. Iau cubul, îl amestec iar. Evident că ziua următoare cubul mă aștepta, rezolvat, fix unde l-am lăsat. Ok, să nu ne panicăm. „Vlad, focus, cine s-a jucat cu cubul ăsta AZI?” „Lala”, a răspuns repede copilu’, înțelegând probabil că taică-su e la un pas de a chema DNA-ul. Cine-i Lala? Bona lui Vlad, care ulterior și-a recunoscut superputerea foarte nonșalant: „A, da, nu-i mare lucru…”

Fares

Azi am stat în jur de 58 de kilometri (de fapt fix atât) în spatele unei coloane de trei Loganuri albe de Hunedoara inscripţionate “Fares”, conduse de trei femei: una blondă, una brunetă şi una mică (i shit you not). Fiecare singură în maşină, conducând sincronizat cu 70-80 la oră şi lăsând distanţă de cel mult un metru între ele. Practic ele erau cât un TIR, sensul opus mega aglomerat, eu cu puţini cai putere, aşa că am spumegat ca un bou în urma lor, eu şi cu încă vreo câţiva oropsiţi sub 100CP, până când am intrat pe autostradă la Turda. Împreună cu ele, desigur. Astfel le-am putut depăşi, uitându-mă la fiecare în parte cât de urât am putut.