Author Archives: Radu

Despre moarte

Săptămâna trecută pe vremea asta îl vizitam pe tata la spital. Îi arătam poze cu Vlad, îi povesteam cum evoluează sarcina Laurei și plănuiam să mergem undeva să zburăm cu drona când va ieși de acolo. Tata era internat la Polaris, un spital de recuperare nou aflat la ieșirea din Cluj spre Zalău. Era acolo de două săptămâni, după ce a trecut printr-o operație grea la Chirurgie 1. După zece zile la terapie intensivă și încă o săptămână într-un salon, nu era pregătit să meargă acasă, în condițiile în care abia putea face câțiva pași și nu se putea hrăni singur decât cu mare greutate.

Tata avea cancer la esofag iar în urmă cu fix un an a fost nevoit să facă prima operație. Tot grea, dar din care s-a recuperat mult mai repede. Au urmat chimio și radioterapie, după care viața lui a decurs relativ normal până în martie anul acesta când, în urma unui control, a reieșit că tumoarea a revenit agresiv. Lipsa unei intervenții chirurgicale ar fi însemnat că în scurt timp nu ar mai fi putut înghiți nimic, iar asta îl condamna la o perioadă de chin cu final previzibil.

Susținut de noi, tata a luat decizia să treacă printr-o nouă operație, de data aceasta realizată de profesorul Constantin Ciuce, care a acceptat să analizeze cazul și a considerat că intervenția ar merita făcută. Intervenție care presupunea ca tumoarea să fie din nou înlăturată, împreună cu ce a mai rămas din esofag și stomac după prima operație. Știu, nici eu nu credeam că se poate așa ceva.

A trecut operația, au trecut zilele grele din ATI iar tata a ajuns în cele din urmă la Polaris. „Spitalul” Polaris este mai degrabă un hotel în care te poți pune pe picioare, sub supraveghere oarecum medicală, după o intervenție grea. Sau poți muri, după caz. În cazul lui tata lucrurile păreau să evolueze pozitiv. Foarte încet, dar aveam speranțe că va ieși de acolo. Mânca, se mișca prin salon, se uita la filme, făcea rebus. Eu și soră-mea îl vizitam aproape zilnic. 

***

Joi, 20 aprilie, ziua aceea în care a nins aproape continuu, a fost penultima zi din viața lui. La un moment dat în cursul după-amiezei, în timp ce povestea cu sora mea care tocmai venise în vizită, a început să aibă dureri abdominale puternice. Atât de puternice încât a urmat pierderea cunoștinței. Cei de la Polaris l-au stabilizat, i-au dat morfină și l-au conectat la un aparat de monitorizare. Între timp am ajuns și eu iar tata își revenise. Nu mai avea dureri, putea vorbi și se putea mișca dar în același timp se vedea că starea lui se înrăutățea. Au decis să cheme salvarea, fiindcă îl suspectau de hemoragie internă.

Salvarea a venit după două ore. Da, ați citit bine, FIX două ore din momentul primului apel. Din ce-am înțeles, doctorița de la Polaris a chemat o salvare cu medic. Se pare că, deoarece apelul a fost făcut dintr-o clinică, fie ea și clinică-hotel, cum e Polaris, cazul nu a fost considerat prioritar pentru cele doar două salvări cu medic câte există în Cluj. Asta deși, după cum s-a dovedit a fi cazul, tata murea iar cei de la Polaris efectiv n-aveau cu ce să-l ajute. Degeaba am sunat toți la 112, trecând de la politețe și îngrijorare la disperare, răspundeau doar roboți umani dresați să ofere răspunsuri standard. „În cel mai scurt timp”. După două ore deloc scurte au apărut doi bărbați în portocaliu și o femeie roșcată cu ochelari, probabil medicul. Încet, agale, ziceai că nu-și băuseră cafeaua. „Aici e pacientul?” „Da. De ce v-a luat două ore să ajungeți?” Femeia de la salvare se uită la mine cu cea mai inexpresivă figură pe care am văzut-o vreodată și îmi zice „Cred că ați nimerit schimbul de tură”. La răspunsul ăsta m-am considerat îndreptățit să-i zbor dinții din gură, dar am reușit să-i spun doar „Înțeleg. Ce să facem, mai mor oamenii, nu?” Am plecat spre unitatea de primire a urgențelor din Cluj înaintea lor, dar m-au ajuns din urmă și depășit apoi la un semafor. E ireal momentul când conștientizezi că în salvarea care tocmai a trecut în viteză pe lângă tine e tatăl tău. Când am ajuns în oraș, la alt semafor, aceeași salvare a trecut din nou prin fața mea. O luase pe altă rută.

***

La urgențe nu l-au mai pus să aștepte și l-au trecut direct la ATI. Prin ușa întredeschisă vedeam cum se agită personalul și știam că e vorba de tata. După puțin timp a apărut un medic, Radu Seicean aveam să aflu ulterior, care mi-a spus exact în termenii ăștia: „Trebuie să-l bag în operație. Are o hemoragie internă și nu știm de unde. Dacă-i prea sus și nu ajung la sursă e nașpa. Am vorbit și cu profu’ (n.a. se referea la Ciuce, care l-a operat și care era în concediu) și a zis să încercăm” „Și operația cât durează?” „Stai că nu știm dacă mai pleacă de pe masa de operație. Va dura”. Simțeam că amețesc. Cineva mi-a dat să semnez vreo zece foi. Am semnat. Au zis să plecăm, că ne sună ei. Trecuse deja de ora 0:00. Am stat treaz până la ora 3 și am adormit cu telefonul în brațe, pus pe vibrații ca să nu se trezească Vlad. M-am trezit la șapte. Aveam un apel nepreluat. Mi-a fost frică să sun. M-a sunat în schimb mama, care sunase între timp la clinică și aflase că tata ieșise din operație și e la ATI, dar nu a primit alte detalii. După cinci minute mă sună din nou un număr. Era chirurgul. Mi-a spus, la fel de franc, ce mă așteptam deja: nu a putut face nimic pentru tata, care a făcut o hemoragie din vasele de sânge care hrănesc ficatul, stomacul, pancreasul și splina. Vasele erau extrem de fragile și nu au mai putut fi suturate ci doar legate. Ceea ce însemna că organele respective erau compromise. Ceea ce însemna că tata mai avea maxim câteva ore de trăit. Am avut pe limbă multe „Dar ce-ar fi fost dacă…”-uri, însă mi-am dat seama că întrebările mele nu vor schimba cu nimic deznodământul.

Am ajuns la terapie intensivă. L-am văzut. Era intubat, sedat, inconștient. L-am mângâiat pe frunte și am plecat. Am anunțat restul familiei.

Sora mea a fost cea care a primit telefonul cu ora decesului, după care m-a sunat și pe mine. Ne-am dus împreună. O asistentă, cred, nu știu exact ce era, ne-a recomandat să nu intrăm să-l vedem și a început să ne povestească despre procesul extrem de complicat prin care urma să-l luăm acasă. Tonul vocii ei și faptul că a schițat și câteva zâmbete în timp ce vorbea cu noi m-au enervat teribil. Ținând cont că au de a face frecvent cu decese, poate ar trebui să angajeze naibii o persoană care știe să comunice uman cu rudele decedaților și care poate să ofere niște informații concrete într-un mod coerent. Tot ce-am aflat de la tanti zâmbitoare a fost că în ziua respectivă nu se putea face nicio formalitate și că e cam nasol că tata a murit la început de weekend fiindcă mulți din cei care trebuie să pună ștampile nu vor fi la sediu și s-ar putea să-l putem lua de acolo abia luni. Consternare.

***

Am revenit cu soră-mea la spital sâmbătă dimineața, după ce în prealabil au fost mobilizate forțe superioare care ne-au promis că se va încerca grăbirea procesului dar să nu ne facem mari speranțe, că doar suntem în România. Am semnat un document că doresc să nu se facă autopsia, care efectiv nu-și mai avea rostul la cât de cunoscut era cazul lui tata, și apoi am pendulat vreo patru ore printre diverse săli, ajutați de cel puțin 20 de oameni diferiți, pentru a obține niște ștampile și în final un act de constatare a decesului care permite firmei de pompe funebre să ridice corpul neînsuflețit de la morgă. Am obținut actul fix la ora când cei de la morgă închideau. Între timp sosise mașina cu sicriul din Alba Iulia și hainele pentru tata. I le-am dus omului de la morgă. Așteptând o ultimă ștampilă, am discutat cu șoferul despre diverse modele de sicrie, incinerare, înmormântările la țigani și alte chestii extrem de interesante… Apoi am trecut, probabil, prin cea mai traumatizantă experiență din viața mea, fiindcă l-am ajutat pe șofer să ducă sicriul în morgă. Iar acolo, pe hol, era tata pe o masă. Îmbrăcat în costum. Am plâns. Deoarece n-am mai apucat să fug de acolo, a trebuit de asemenea să văd cum doi oameni îl iau de pe masă și îl pun în sicriu. Mașina cu sicriul a plecat spre Alba iar eu și cu soră-mea am mers la Primărie să ridicăm certificatul de deces, fără de care popa nu l-ar fi îngropat.

Apoi am plecat și noi spre Alba Iulia, fiindcă, din păcate, urma spectacolul priveghi-înmormântare-parastas. Priveghiul se face acum într-o capelă, nu mai e ca pe vremuri în casa celui decedat. Capela e lângă cimitir și, la prima vedere, lucrurile se desfășoară destul de civilizat. La a doua vedere nu e chiar așa. Deși capela e cam cât o sufragerie mai mare, în ea sunt înghesuite nu mai puțin de cinci sicrie. Acoperite cu niște capace de sticlă ce fac parte dintr-un sistem ingenios de refrigerare. Asta nu schimbă faptul că, atunci când intri, poți avea ghinionul de a te uita la patru morți până să ajungi la cel pe care l-ai cunoscut. Noi i-am scutit pe cunoscuți de experiența asta punând o poză cu tata în fața sicriului. Evident capela e aproape permanent plină de oameni, flori și lacrimi.

Pe tata au venit să-l vadă mulți oameni la care mă așteptam dar și mulți pe care nu i-am văzut niciodată. Am apreciat extrem de mult că au venit colegii lui de cameră din facultate, care mi-au povestit despre cât de pasionat era de chitară și cât de frumoasă le-a fost viața în cămin.

Fiindcă nu am mai trecut niciodată prin ceva similar, eu am oscilat între resemnare, milă față de suferința groaznică a bunicilor mei, milă pentru soarta tristă a lui tata și greutatea de a accepta că pur și simplu nu mai există un om care, cu bune și cu rele, era parte din viața mea până deunăzi.

După două zile de priveghi epuizante psihic a urmat înmormântarea, ce a avut loc pe un vânt turbat și înghețat. În acest context slujba a părut interminabilă iar răbdarea mea de a asculta nonsensurile preoților a fost pusă greu la încercare. Mai ales în momentul în care unul dintre preoți a decretat că fiecare moarte din lumea asta își are rostul ei. Necunoscute sunt căile călăului.

***

S-a terminat. Odihnește-te în pace, tată.

Mersul la cumpărături

Vlad, mergem la shopping? “Nu” Peste juma’ de oră: Vlad, ai chef de shopping? “Da” “Hai să ne îmbrăcăm” “Nu” Peste încă juma’ de oră: Vlad, eu și cu mama suntem îmbrăcați, vii să te îmbraci? “Nu, melgi singul tată, stau cu mama” “Mama vine cu mine. Deci tu stai acasă și ne aștepți? Tace. Ok, no paaa! “Nuuu, iau mașini și pe oaoa (dinozaurii)” Încă juma’ de oră umple un coș cu mașini și animale ca să vină cu noi la cumpărături. Ne îmbrăcăm! Ne uităm în oglindă. “Alți pantaloni!!” Repeat de cinci ori. Plecăm. Evident fără coșul cu mașini. Pe drum “Tată, veau mașini și mingi” Of course că vrea. Idee genială: hai la Auchan că acolo nu știe terenul și poate scăpăm. Ajuns, debarcat, îmbarcat motorașul energic într-un coș. Auchan are scări rulante. Dat jos din coș, făcut trei ture cu scările rulante. Urcăm iar în coș, intrăm fainăli în magazin. Pus o apă în coș. “Veau acasăăă!” Adevăru-i că și eu voiam, era călcare în picioare acolo. Soluția: mers de bună voie la standul cu jucării. O mașinuță scumpuță a avut efectul calmant scontat. Fast forward, ajungem iar la scările rulante: “Nu veau să plecăăăm!!!!!” 4000 de decibeli în difuzoare, no turning back now, fuga la mașină. Calorii consumate de părinți: cel puțin 5000.

Cubul

Mă jucam într-o zi cu Vlad în camera lui și dau de un cub Rubik, primit cadou cândva, nu mai știu de la cine (LE: se pare că l-a „împrumutat” Vlad de la tușă-sa). Cubul era ca nou, neamestecat, imaculat. Hmm, chiar nu l-a amestecat nimeni până acum? No problem, la asta mă pricep. Și-l amestec, conștient fiind că n-aș fi capabil să-l fac la loc nici în regim de tortură medievală. Peste două zile, în timp ce Vlad îmi enumera mărcile mașinuțelor din colecție pentru a doua oară consecutiv, îmi pică din nou ochii pe cub. Care era rezolvat. Say what? „Iubi, tu nu mi-ai zis niciodată că știi rezolva cuburi Rubik” „Cred că fiindcă nu știu, de-aia nu ți-am zis. Dar avem cub Rubik?” răspunde nevasta din bucătărie (s-o nimerit să fie în bucătărie, tăceți). Mă uit la Vlad, Vlad nu se uită la mine. Îmi aduc însă aminte cu câtă dexteritate manevrează o lingură plină cu supă și mă liniștesc. N-avea cum fi el. Iau cubul, îl amestec iar. Evident că ziua următoare cubul mă aștepta, rezolvat, fix unde l-am lăsat. Ok, să nu ne panicăm. „Vlad, focus, cine s-a jucat cu cubul ăsta AZI?” „Lala”, a răspuns repede copilu’, înțelegând probabil că taică-su e la un pas de a chema DNA-ul. Cine-i Lala? Bona lui Vlad, care ulterior și-a recunoscut superputerea foarte nonșalant: „A, da, nu-i mare lucru…”

Fares

Azi am stat în jur de 58 de kilometri (de fapt fix atât) în spatele unei coloane de trei Loganuri albe de Hunedoara inscripţionate “Fares”, conduse de trei femei: una blondă, una brunetă şi una mică (i shit you not). Fiecare singură în maşină, conducând sincronizat cu 70-80 la oră şi lăsând distanţă de cel mult un metru între ele. Practic ele erau cât un TIR, sensul opus mega aglomerat, eu cu puţini cai putere, aşa că am spumegat ca un bou în urma lor, eu şi cu încă vreo câţiva oropsiţi sub 100CP, până când am intrat pe autostradă la Turda. Împreună cu ele, desigur. Astfel le-am putut depăşi, uitându-mă la fiecare în parte cât de urât am putut.

Eu, azi

223232

…apoi am așteptat instalatorii. 200 de lei a costat distracția, manoperă+piese de schimb. Robinetele vechi erau atât de proaste încât efectiv au crăpat.

Amintiri (de) la cald: Rio de Janeiro

viza_brazilia„Hai să ne punem numărul la mașină RIO dacă tot vrem cândva să mergem acolo. Ca un reminder, ce zici?” „Ok, hai!” CJ 03 RIO există din 2013 dar „trebuie musai să ajungem la Rio!” are cu vreo trei ani mai mult. Între timp am fost ocupați cu viața și excursii „mărunte”, dar până la urmă lucrurile s-au aranjat cum trebuie și, între 3 și 12 martie 2016 ne-am îndeplinit un vis.

Drumul

Între Cluj-Napoca și Rio de Janeiro sunt niște (foarte) mulți kilometri, un ecuator și un ocean. Totuși, mulțumită faptului că trăim în era Boeing 777 și nu în cea a corăbiilor cu pânze, la Rio ajungi de oriunde din Europa în mai puțin de o zi, fără prea mari bătăi de cap. În cazul nostru a fost vorba de drum plictisitor Cluj – Budapesta cu mașina, zbor scurt Budapesta – Paris, zbor lung Paris – Rio. Și invers la întoarcere.

După ce în Paris am ținut morțiș să tragem o fugă să revedem turnul Eiffel în ideea că escala de cinci ore ne este mai mult decât suficientă, am realizat pe drum că e destul de posibil să pierdem zborul spre Rio după ce am stat cam două ore într-un trafic monstru între aeroport și centru. Se întorcea lumea de la serviciu sau ceva. Panică cât cuprinde. Ajunși în centru am sărit într-un metrou spre Trocadero, tras câteva poze și un selfie pupându-ne cu turnul în spate (după ce am alungat un negru care a vrut să ne vândă un selfie stick), apoi pas alergător înapoi la metrou, respectiv la autocarul spre aeroport. Care a ajuns la aeroport în vreo 20 de minute de data asta, că no, se terminase între timp ora de vârf. Bine și așa.

Ne-am îmbarcat într-un 777 imens, primul zbor pentru noi cu așa animal de avion și de o asemenea durată. 11 ore fix, din care, cam două, au fost chiar simpatice. Mâncat, uitat la niște episoade din The Office, jucat cu sistemul de entertainment din scaun, much fun. După care restul de nouă ore am înțeles de ce diferă așa mult prețul între locurile de la economy și restul categoriilor mai scumpe. Eu am zăcut într-un fel de semi-comă încercând să adorm și nereușind cu brio fiindcă e imposibil să-ți minți corpul să se relaxeze într-un spațiu ce are jumătate din lungimea ta. Laura în schimb s-a uitat la vreo șapte filme. Fiecare drum la baie era un moment mai fericit decât ar fi fost cazul.

File 16.03.2016, 01 47 48

Am uitat însă de toate când a răsărit soarele. Mic dejun, cafele, poze cu nori frumoși. Rio e aproape.

dimineata

Rio de sus. E uriaș!

rio_de_sus

Touchdown!

Când am ieșit din avion, în pline 32 de grade la umbră, am realizat că vom muri în cinci minute dacă nu aruncăm gecile de pe noi, obiecte de îmbrăcăminte pe care majoritatea brazilienilor sunt convins că le-au văzut doar la televizor. În aeroport am completat un formular în care specificam că am venit doar în vizită și nu vrem nimic altceva de la ei, primit viza pe pașaport, așteptat bagaj cu emoții că poate n-a ajuns și gata, suntem în sala de așteptare. Unde ne aștepta Jose, trimisul special care trebuia să ne facă transferul de la aeroport la locul de odihnă după care tânjeam. Ne-am dat seama repede că Jose nu putea fi decât negrul zâmbitor, cu ochelari de soare, care ținea un A4 pe care era scris – cu floricele roșii – “Laura & Radi”. Close enough. Hello, we are Laura & Radu, Oh hi hi welcome, let me help, thank you, intrat în mașina lui Jose cu geamuri fumurii. “This will take a very long time. Traffic” ne anunță Jose înainte de a porni motorul și aerul condiționat. Și da, cei 24 de kilometri dintre aeroport și hostel i-am parcurs într-o oră și ceva. Deci am avut vreme de observat. Și-am observat așa: plin de Loganuri, Sanderouri, Dustere, marca Renault. Motociclete cam în același număr cu mașinile. Mi-au venit în minte, inevitabil, clipurile de pe Liveleak cu motocicliști brazilieni care fac chestii nasoale. Toată lumea are la mașină geamuri fumurii. 80% din mașini sunt lovite sau zgâriate. Nu se obosește nimeni să semnalizeze la schimbarea benzii. Drept urmare…

accident_rio

Jose știa în jur de 14 cuvinte în limba engleză dar a făcut tot posibilul să comunice cu noi și chiar am reușit să ne înțelegem. În linii mari. În primul rând ne-a felicitat că am ales să stăm câteva zile într-o favela, „to see authentic brasilian life”. Discuția a virat apoi, previzibil având în vedere subiectul, către “safety”. Jose a repetat de atâtea ori că favela e sigură și pacificată până a trebuit ca noi să îl convingem că suntem convinși. Argumentul lui principal era că siguranța turiștilor în favela Cantagalo e ceva cu care localnicii se mândresc (și probabil le aduce beneficii), deci au tot interesul să o mențină. Și ne-a arătat o favelă de pe un deal din apropiere deasupra căreia tocmai survola un elicopter al poliției: “Not safe there”.

favela_elicopter

Revenind la favela lui, Jose ne-a informat totuși că bijuteriile, smartphone-urile, banii și alte chestii considerate rare în favelă e indicat să stea în buzunare cât ne plimbăm pe acolo. Nu că nu ne-am fi gândit și singuri la asta dar omul a vrut să se asigure; o fi întâlnit hăbăuci care și-au făcut selfie-uri cu portofelele în favelă sau ceva.

În rest am mai discutat despre vreme și faptul că el e convins că ar muri la 0 grade dar că, în ciuda acestui risc, ar vrea să ajungă totuși cândva în Europa. Am mai aflat că are trei copii și tocmai a devenit bunic. Lui Jose nu-i dai mai mult de 30 de ani, în principiu fiindcă exact atâţia are.

Favela Cantagalo

După ce a urcat cu mașina niște pante (despre care nu aș fi crezut că pot fi urcate de mașini) până pe la mijlocul favelei, Jose a oprit lângă postul de poliție apoi ne-a luat trollerul din portbagaj și ne-a condus la Tiki Hostel pe jos. Am urcat vreo cinci rânduri de scări abrupte, pe alei înguste și printre ziduri “în roșu” unde te loveau miasme de toate felurile și te aplecai să eviţi obloane deschise ce dădeau direct în locuințele oamenilor, în care parcă ai fi aruncat o privire dar te temeai în acelaşi timp de ce ai fi putut vedea. Muzică și multă larmă de copii și câini.

favela_cantagalo

Tiki Hostel a fost… basic 🙂 Camera era cam cât baia noastră de acasă (aia mică) iar baia era cât o debara. I-am zis proprietarei că am vrut pat dublu, nu două paturi separate. Ne-a arătat semnul OK și ne-a invitat în cameră. N-am insistat, că părea fericită. Măcar aveam duș, un ventilator și un frigider. Care frigider avea de fapt rol de dulap. Deci n-aveam frigider.

Fiind prima zi, proaspăt aterizați și cam afectați de cele 5 ore diferență de fus orar și de zbor, am dormit câteva ore după care am plecat să explorăm puțin zona. În 10 minute eram deja coborâți din favelă și ne plimbam pe Copacabana. Era pe la apus, aer respirabil, foarte plăcut. Peste tot bicicliști, joggeri, plimbăreți.

File 15.03.2016, 23 50 27

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

La întoarcerea la hostel era deja aproape noapte. Într-adevar, așa cum ne-a asigurat Jose și cum am citit și în review-urile de pe Booking, n-am avut nicio problemă în a ne amesteca printre cariocas, foarte numeroși pe străzi după apus. Nu ne-a băgat nimeni în seamă.

Urcând și urcând și urcând ne-am dat seama că nu ne putem baza pe picioare pentru a face asta timp de trei zile de mai multe ori pe zi, așa că zilele ce au urmat am apelat pentru urcări la Mini-Maxi Taxi-uri (4 reali de persoană), operate de localnici, care făceau drumuri non-stop. Exista și varianta Moto-Taxi, foarte populară, adică să te urci în spatele unui motociclist care te ducea până sus pe 3 reali (și-ți dădea chiar și cască!) dar nu ne-am simțit atât de aventuroși.

Vedere noaptea de pe acoperișul hostelului care ținea loc și de terasă.

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Și ziua…

File 16.03.2016, 00 19 45

Din cameră aveam vedere la câini:

caini1

Din Rio adunate:

  • Peste tot în Rio se poate plăti cu cardul, până şi tarabele de pe marginea drumului au POS-uri mobile. Drept urmare am plătit cu cardul aproape peste tot. Bacșișurile (între 8 și 10%) sunt incluse în nota de plată, lucru pe care l-am apreciat.
  • Bancomatele sunt toate plasate in interiorul clădirilor, în spații special amenjate și supravegheate video, ba chiar și păzite.
  • Produsele din supermarketuri sunt în mare parte aceleași ca și la noi, mă refer la branduri. Fructele erau evident altele iar despre banane pot să zic că arată altfel (mici și groase) și au un gust complet diferit față de “ale noastre”. Alt soi probabil.
  • Apropo de supermarket-uri: erați convinși că ardelenii sunt molcomi? Nu i-ați vazut pe brazilieni. O coadă de patru oameni, la orice supermarket, însemna garantat jumătate de oră de stat. În viața mea n-am văzut casierițe care să se miște atât de încet, să stea la povești cu fiecare client în parte, să apese cinci mii de butoane ca să scaneze un singur produs și apoi să stea din nou la povești. Viață de oraș tropical, nu se grăbește nimeni niciunde.
  • Un real brazilian e 1.07 lei, deci ne-a fost foarte usor să ne dăm seama unde preţurile sar calul şi unde se păstrează în limite rezonabile.
  • Mâncarea: am incercat acarajé, ceva clătite din tapioca cu brânză (nașpa) beijinho (plăcut Laurei), brigadeiro (plăcut mie), burgeri și diverse chestii din pește și creveți care nu mai știu cum se numeau fiindcă n-am fost foarte încântat de ele. Ok, într-o zi am fost și la Mac.
streetfood

Street food, FTW

  • Am băut, pe lângă piscine întregi de apă & răcoritoare și caipirinhna (încercat în diferite locuri dar gustul e la fel: un fel mojito, nimic spectaculos), respectiv apă din nucă de cocos (ok..ish)
nuca_cocos

Undeva, pe Ipanema, am lipit un sticker pe o nucă

  • În Rio, dacă eşti bărbat de 1,80m, te poți considera înalt.
  • În Rio, faptul că nu ești gras contează extrem de puțin în fața unei plaje pline de tipi atât de bine făcuți și tonifiați încât îți juri solemn la fiecare cinci minute că vei merge la sală de opt ori pe săptămână când te întorci în țară.
  • Braziliencele sunt frumoase, în mare parte, dar v-am zis cum arătau tipii?
  • Prin autobuze și metrouri tinerii butonează iPhone-uri. Nu cred că am văzut altă marcă de smartphone. Și toţi par a folosi WhatsApp.
  • Turiștii sar în ochi de la o poștă. Mai ales albii foarte albi. Eu aveam și o șapcă pe care scria Pão de Açúcar, practic scria pe mine „turist”.
  • Contrastul dintre bogăție și sărăcie este extrem de vizibil în Rio, din cauza unei mari inegalităţi în distribuţia averii în cadrul populaţiei, care afectează de multă vreme Brazilia. Pe lângă favelele unde trăiesc oameni săraci (dar care măcar au un acoperiş deasupra capului) există şi mulţi oameni ai străzii, cerşetori neagresivi, presăraţi printre reşedinţe de lux, hoteluri de cinci stele şi restaurante pretenţioase. Am vizitat şi zone “curate” complet (cum e cea de pe lângă Lagoa Rodrigo de Freitas), unde clasa de mijloc îşi duce viaţa foarte…european, cu piste de biciclete şi de jogging, bărcuţe, parcuri înverzite şi reşedinţe de lux.
  • Infrastructura: deoarece oraşul este practic aşternut peste munţi (monoliţi) de granit şi de cuarţ, peste tot întâlneşti tuneluri care îi traversează. Unele foarte lungi (Túnel da Covanca are 2187m). Rio are însă o problemă mare cu traficul, aglomeraţia pe şosele fiind prezentă aproape la orice oră. Pe de altă parte vorbim despre un oraș cu 6,4 milioane de oameni (12 milioane cu zona metropolitană).
  • Problema parcărilor este rezolvată foarte elegant în cazul blocurilor înalte: primele câteva etaje ale unui bloc sunt dedicate parcărilor, abia apoi urmând etajele de locuit, în general câte 20-30.

Siguranța

Am parcurs zeci de kilometri pe jos, cu autobuzul sau cu metroul, în zone mai mult sau mai puţin călcate de turişti, inclusiv după lăsarea întunericului. Desigur, nu ne-am aventurat foarte departe de zonele cunoscute şi am fost discreţi în a afişa telefoane sau alte lucruri valoroase. N-am avut nicio problemă, ne-am simțit permanent în siguranță. Singura fază care mi-a confirmat totuși că lucrurile pot lua o întorsătură negativă oricând s-a întâmplat în penultima zi a excursiei, când ne întorceam la hotel. Într-o intersecţie am văzut cum un tip, aflat pe o bicicletă, este împins de un trecător şi cade în mijlocul drumului. Motivul: tipul tocmai furase bicicleta iar cel care l-a împins l-a auzit pe proprietarul bicicletei strigând în urmă. Evident, în secunda doi, proprietarul şi trecătorul erau deasupra hoțului și au început să-i care picioare în spate, înainte ca acesta să se dezmeticească din căzătură. Până la urmă s-a ridicat şi a scos un mănunchi de bani şi i l-a întins urlând proprietarului bicicletei, ideea fiind probabil „dacă nu pot să ți-o fur, ți-o cumpăr, numa’ lasă-mă să plec!” Ăla a luat banii, urlând şi el la hoţ, împreună cu încă alţi zece trecători care au început să se adune auzind larma. N-am mai stat la deznodământ dar cred că hoţul îşi dorea cu ardoare în momentul ăla să apară poliţia.

În continuare o iau pe zile, pe scurt, cu poze.

Ziua doi

Făcut toată Copacabana de la un cap la altul, urcat pe jos un mic munte de la capătul plajei, Morro do Leme, printre lemurieni și șoparle. Răsplata în vârf: priveliști de tablou, of course. Și o fortăreață, Duque de Caxias, unde am băut apă de la un robinet și ne-am rugat să nu murim de cine știe ce bacterie exotică. N-am.

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

După fortăreață am luat-o pe străduțe, ghidați de Google Maps, am traversat un tunel printr-o stâncă și până la urmă ne-am trezit la telecabina care urcă pe Sugarloaf Mountain (Pão de Açúcar). De fapt urcă pe un vârf intermediar, Morro da Urca, de unde pleacă o altă telecabină până la Pão de Açúcar. Pe ambele vârfuri sunt restaurante, suveniruri și free wi-fi (yay!).

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

De pe Pão de Açúcar am văzut unul dintre cele mai spectaculoase apusuri din viața mea.

apusfain

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Ziua trei

Am inaugurat metroul, curat, răcoros și simplu de folosit, cu doar două magistrale lungi, extrem de util ținând cont de distanțele mari între diversele puncte de interes.

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Am vizitat un târg foarte frumos, Feira Hippie de Ipanema (unde am convins-o pe Laura să nu ia o pictură de doi metri de 400 de euro și să se rezume la chestii pentru care nu trebuie să cumpărăm un bagaj special), am mâncat streetfood și apoi fuga pe plajă, Ipanema de data asta, plină ochi fiind duminică. Parcă mi-a plăcut și mai mult decât Copacabana. Căldură mare, astâmpărată cu băi în ocean și multă apă.

targ

ipanema_pietre

ipa_2

Ziua patru

Ziua patru a debutat cu mutatul din hostel în hotel, Windsor Martinique, aflat la baza favelei, respectiv la 100 de metri de plajă. Aer condiționat ce nu implica ventilator și… (îmi tremură tastele doar când mă gândesc) frigider!

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

În ziua a patra am părăsit zona plajelor și am luat-o spre centru. Cale de nouă stații de metrou. Și se vede asta. În momentul în care ai ieșit din subteran parcă ai schimbat orașul. De fapt ce vorbesc, continentul. Ești înconjurat de zgârie-nori, oameni îmbrăcați elegant și brusc te simți foarte turist.

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

În centru am găsit Catedral Metropolitana de São Sebastião, o catedrală cu un design unic, inspirat de piramidele mayașe, construită între 1964 și 1979. Impresionantă atât la exterior cât și la interior.

catedrala_sebastian

interior_Catedrala

Dacă tot eram în centru, am vrut să vizităm și un muzeu, Museu do Amanhã (Museum of Tomorrow), inaugurat recent. Doar că ne-am găsit să facem asta fix lunea, când toate muzeele de pe planetă sunt închise. Așa că am făcut doar poze după care am tulit-o înapoi plajele noastre, înainte să luăm foc de la cele 80 de grade la umbră…

File 17.03.2016, 01 28 09

File 17.03.2016, 01 18 27

Ziua cinci

Ziua în care am vrut să bifăm una dintre cele mai cunoscute atracții turistice din Rio și anume Cristo Redentor, Iisusul de pe munte. Dar, când să luăm biletele de la punctul de pe Copacabana, nenea de acolo ne arată un ecran. Pe ecran era doar alb. „No visibility!” Ne uităm în sus, complet senin. Facem câțiva pași ca să vedem pe viu muntele și să ne convingem, poate i s-a stricat ăluia camera. Camera video nu mințea, Cristo era într-un nor, singurul nor cât vedeai cu ochii. Și am aflat cu ocazia asta că, atunci când e senin și căldură mare, apare fenomenul cu norul. Așa că în ziua a cincea am schimbat planul și ne-am mulțumit cu plimbări, plajă, Escadaria Selaron și o vizită lungă la Jardim Botânico.

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Pe la finalul zilei a ieșit și Iisus din nor…

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Ziua șase

Ziua turului organizat. Am ales să mergem într-un tur la sugestia celor de la hotel, tur care ne permitea să ajungem la Ihla Grande (unde oricum voiam să ajungem) dar care mai avea și niște chestii drăguțe în program. Asta a însemnat un drum cu autocarul de vreo două ore până într-un port, unde ne-am îmbarcat într-o barcă/vaporaș care ne-a plimbat printre insulițe lăsându-ne din loc în loc să ne bălăcim printre pești (m-am felicitat că mi-am luat ochelarii de scufundări, m-am înjurat că n-am avut aparat subacvatic), să ne plimbăm pe plaje complet goale (la plaje mă refer) și să căscăm gura la vederea insulițelor private pline de căsuțele/palatele de vacanță ale unor oameni mai… avantajați. Organizatorii turului au făcut tot ce le-a stat în putere ca să fie toată lumea fericită, făcând atmosferă, aducând muzicanți pe barcă, dându-ne de mâncat și de băut pe săturate. A fost frumos. La apus ne-am întors în Rio.

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

File 17.03.2016, 02 06 11

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

File 17.03.2016, 02 08 09

Ziua șapte

Zi pentru vizitat pe Cristo Redentor-ul, mai ales că în ziua următoare era plecarea și ar fi fost cam riscant să o lăsăm pe ultima sută de metri. Vremea perfectă, vizibilitate ok. Drumul spre vârful aflat la o altitudine de 710 metri a durat vreo 40 de minute, cu multe serpentine și nu în ultimul rând denivelări (ca să nu le zic gropi). Muntele e locuit până aproape sus, dar nu-mi imaginez că proprietarii caselor din zonă sunt prea încântați de zecile de mii de turiști ce trec pe acolo anual. Statuia are 38 de metri înălțime cu tot cu piedestal, dar, privită de la bază, nu pare înaltă cât un bloc de 10 etaje, cum de fapt chiar este. Mărturisesc fără nicio jenă că întâlnirea „față în față” cu una dintre cele mai cunoscute atracții turistice din lume a fost emoționantă.

File 17.03.2016, 02 58 48

File 15.03.2016, 23 44 42

File 17.03.2016, 02 35 15

File 17.03.2016, 02 15 48-001 File 17.03.2016, 02 17 44 File 17.03.2016, 02 19 38 File 17.03.2016, 02 26 38

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Seara am văzut apusul de pe Pedra do Arpoador.

apus_ipanema

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

Ziua opt

Doar plajă pe Copacabana, de unde am scos din valuri niște nisip într-un borcănaș ca amintire, am luat prânzul la hotel și apoi am plecat la aeroport puțin triști că s-a terminat dar pregătiți pentru drumul lung. Mai ales că acasă ne aștepta cineva de care ne-a fost un dor nebun încă din prima zi.

Adeus Rio, espero vê-lo novamente!

 

A photo posted by Radu (@sawrad) on

***

ps. Oare cum sună CJ 03 TOK?

Scrie minus unu!

fizicaDirigul ne era și profesor de fizică. Genul de om despre care ne-am dat seama că nu știe de glumă din prima oră făcută împreună, care a fost de dirigenție. Bine, faptul că avea freza ca Băsescu atunci când Băsescu avea păr, adică o chică lungă aranjată ca un turban peste chelie, nu ne-a oprit să-l poreclim Cheluba, tot din prima oră. Dar adevăratul show era la ora de fizică. Gizăs fuck, orele de fizică. Fiecare urmând același ritual, fiecare la fel de terifiantă. Prima jumătate de oră era dedicată ascultării. Dirigul intra, nu zicea nimic, punea niște piese de rummy pe masă cu fața în jos, le amesteca și extrăgea numere. Șase în total, că atâția năpăstuiți asculta deodată. Numărul piesei corespundea numărului din catalog al ghinionistului. Piesele fiind numerotate de la 1 la 9, își permitea să le combine cum voiau mușchii lui, ca să aibă „șanse” și cei de la finalul catalogului, gen a ieșit un 9 și un 6, 9+6=15 hai numărul 15 la tablă. Noi în tot acest timp priveam în podea, rugându-ne, blestemând și având inima turată la 180 bpm. Mă refer la noi ăștia care n-au învățat sau eram mai proști, desigur. După ce erau aleși „câștigătorii”, pentru restul clasei începea relaxarea. Pentru cei de la tablă iadul.

Dirigul avea două metode de ascultare. Împărțea tablele în șase parcele egale și așeza câte un om la fiecare parcelă, după care dicta o problemă și ne dădea tuturor 15 minute să o rezolvăm, inclusiv celor de la tablă, urmând ca apoi alte 15 minute să le petreacă corectându-le lor live problema, spre deliciul celor din bănci. La fiecare greșeală depistată (un vector lipsă, o formulă greșită etc) cel care a comis-o trebuia să scrie -1 pe parcela lui. Asta însemna că avea un punct scăzut din notă. Pe când termina dirigul cu el, nota putea fi oricât între 2 și 7, maxim 8. Nu cred că am văzut notă mai mare de opt la tablă în patru ani de liceu, dar am văzut nenumărate doi-uri. O altă metodă de ascultare, și mai „fun”, era cea în care dirigul scria singur o problemă pe tablă iar apoi îi punea pe toți cei șase să o rezolve prin efort comun, fiecare câte un pas. Dacă cel căruia îi venea rândul nu știa pasul (care putea fi orice, de la o formulă până la o definiție pe care o considera dirigul importantă pentru problemă), își scria numele pe tablă și sub el binecunoscutul -1. Și iar se umplea de -1-uri. Dar nota finală nu era tocmai finală. Dirigul își nota într-un caiet punctajul fiecăruia și nu trecea nota în catalog. Asta fiindcă, la începutul orei următoare, cei ascultați în ora precedentă trebuiau să răspundă din… RECAPITULARE. Două întrebări. Dacă știau răspunsul la ambele își măreau nota cu un punct. Dacă răspundeau corect doar la una iar pe cealaltă o buleau nota rămânea neschimbată iar dacă nu nu știau niciun răspuns își scădeau nota cu un punct. Astfel am avut ocazia să văd scăderi de la nota 2 la nota 1 și măriri orgasmice de la 4 la 5. Timp de patru ani de zile.

Cu toate astea nu pot să zic că l-am detestat pe Cheluba. Ne învăța chestii interesante și pe deasupra ne ducea în multe drumeții pe lângă oraș. Bine, la vreo doi ani după ce-am terminat liceul, când ne-am adunat mai mulți din fosta clasă și am mers să-l colindăm, ne-am dat seama că omul nu prea are habar cine naiba suntem. O să încerc și eu să îl uit, dar, după cum se vede din text, e greu.

Caninostrada A3

Știam eu că merită să țin blogul deși n-am mai scris nimic de-un an. Vineri, 24 octombrie, am dat peste un motiv de scris. În plin. Pe autostradă. Mă autocitez:

Exact. La un an și jumătate de la incidentul cu câinele pe autostradă, am repetat isprava cu un alt câine, pe aceeași autostradă. Serios. Dacă data trecută am fost doar eu cu Laura în maşină, acum eram trei adulți și un bebeluș (unul dintre motivele pentru care n-am mai scris de-un an). Ora 20:00, deja noapte, am plecat din Florești şi am luat-o pe A3 înspre Alba Iulia unde mama avea diverse chestii în cuptor care se rumeneau şi la care visam de dimineaţă. Pe autostradă drum uscat, puține mașini ca de obicei. Acuma nu știu dacă mă crede careva, dar, în timp ce acceleram privind peretele de beznă străpuns de faruri, mi-a venit în minte incidentul cu câinele de anul trecut și m-am gândit ce nasol ar fi fost să pățesc așa ceva pe timp de noapte. „Stai că se rezolvă”, a zis Universul și, peste vreo 10 kilometri, m-a servit: pentru o fracțiune de secundă am văzut doi ochi și o blană neagră lucioasă în mijlocul drumului. Mi se pare că a apucat să facă doi pași în direcția greșită, adică în calea mea. Era mare. Am avut timp să strâng din dinți și cam atât. O bubuitură puternică urmată de zgomotul unor bucăți care s-au desprins și s-au împrăștiat, senzația că am trecut peste ceva și urlete de bebe speriat. Aveam 120. Am mai mers încă vreo 400 de metri încetinind progresiv și cu un sentiment ciudat că am visat și că e imposibil să fi pățit din nou așa ceva. Oprit pe banda de urgență, avarii, lăsat farurile pornite. Mi-a luat vreo cinci minute până mi-am făcut curaj să mă dau jos ca să inspectez. Cum m-am așteptat, iar vor trebui schimbate mască, radiatoare și multe altele. Daunele arată mai rău ca data trecută fiindcă n-am apucat să frânez deloc. Cred că după ce vor vedea factura, ăia de la asigurări o să-mi ceară triplu pentru reînnoirea poliței. În fine, Laura și bebele au plecat cu un prieten care a venit după ei din Cluj, eu și soră-mea am așteptat tractarea.

Concluzii, respectiv urări:

1. Oare câte animale traversează zilnic autostrada aia nenorocită prin găurile din garduri, punând în pericol viețile șoferilor, dacă un singur om, din păcate eu, își distruge mașina în două din cele aproximativ 20 de drumuri făcute pe autostradă în ultimul an și jumătate? Cred că răspunsul este terifiant.

2. Nu pot să ignor faptul că vineri, 24 octombrie, puteam să mor împreună cu copil, soție, soră. Puteam să mă fi speriat, să trag de volan, să lovesc parapetul și să mă răstorn. Puteam să dau peste un animal mai mare, cum ar fi o căprioară (am văzut pe timp de zi), care ar fi ajuns nu sub mașină ci înăuntru.

3. Vă dați seama că borâturile care administrează bucățica asta de autostradă și învârt bugete de sute de mii (milioane?) de euro pentru întreținerea ei fac de fapt mai nimic? Cum zicea tipul de la tractare, cel mult adună hârtii și mai astupă câte o groapă. Și adună mortăciuni și bucăți de caroserie, of course. Când vine vorba de gard, blestematul de gard de protecție care ar trebui inspectat și reparat periodic… pula.

4. De îndată ce-mi voi permite îmi voi lua cel mai obscen de mare 4×4, sufragerie pe roți, tanc, cum vreți să-i ziceți, ca să pot circula liniștit și în siguranță în această țară cretină. Îmi pun și un grilaj din titan în față. Vaci, câini, urși pe autostrăzi? Nicio problemă, voi trece prin toți. Cel mult pornesc ștergătoarele ca să curăț ce rămâne pe parbriz.

5. Și, desigur, același sincer „muriți dracului în chinuri stimați mafioți împuțiți de la CNADNR!”

masina

ps. Asta de mai sus e singura poză pe care am făcut-o pe autostradă imediat după incident. Fiind beznă, ar fi fost prea riscant să încerc să caut și să pozez câinele sau să găsesc „breșa” din gard. Știu că n-am ce dovedi în caz că m-aș hotărî să intentez vreo acțiune pentru tragerea cuiva la răspundere.