Ora mesei

Intră în birou nevastă cu copil. „Soț, ai aici Vladul, lipsesc două ore, vedeți voi ce faceți. Du-l să mănânce ceva pe la ora unu. Paaa!” Și pleacă. „Tatăă, veau să mănâc” Vlad, maică-ta nici n-a apucat să coboare scările. Hai să ne juc… „Veau să mănâc acuum!!” Ştiam ce urmează dacă mă iau în gură cu el aşa că, pentru a nu-i strica imaginea de îngeraş adorabil în faţa colegelor de birou, am cedat. Cum oricum aveam drum în Mărăşti, în juma’ de oră eram în Iulius la Food Court. Ora prânzului, cozi peste tot. Vlad, ce vrei să mănânci? „Zi tu tată!” Binee, să începem cu ceva cu ce-ar fi de acord maică-ta, ca să nu ne simţim aşa de vinovaţi. Ciorbică de văcuţică? „NU!” Spanac cu puişor la grătar şi cartofi natur? „NU!” Hmm, să fie oare şaorma, mâncare chinezească, salată cu de toate? „Nu nu nu!” Okkk copil, vrei la Mac, aşa-i? „Nu Mac, veau senvici” Quick scan, văd Subway-ul unde, ca de obicei, bătea vântul. Părrrfect. Iau un sandwich mare cu pui teriyaki şi alte cele, ne punem la masă, vede sandwichul. „Veau un senvici mic, veau senvici miiiic!” Şi începe să plângă. Staai că nu-i tot al tău, uite, îl facem jumi-juma. Şi-l rup în două. Se uită puţin contrariat, apoi „Veau mare! Veau mare!” Bă, mănâncă jumătatea asta şi-ţi mai dau de la mine dacă nu te saturi. Ia o îmbucătură. Îi place. Mestecă. Mestecă.. Eu, oricât m-am chinuit să o lungesc, termin jumătatea mea în două minute. El ia a doua îmbucătură. Se uită la ceva în depărtare şi uită să înghită. Îi amintesc. Vrea apă. Bea. Se îneacă zgomotos şi dramatic, tuşeşte şi scuipă apă pe masă, pe jos, pe mine. Revenim la sandwich, vrea să mănânce singur. Muşcă din el, cel puţin un sfert din pui îi ajunge pe haine şi pe jos. Eu sunt sătul, deci calm. Mai ia câteva îmbucături, zice că „m-am sătulat”. Dar tata ştie rutina. Bine Vlad, o să mănânc eu restul. Şi mă fac că muşc din sandwich. „Veau mănânc eu tot, tată” Şi-l mănâncă tot. Şi plecăm. Nu înainte de patru ture cu scările rulante.


Publicat

în

de către

Etichete: